Un HAIDUC al filmului românesc

Așa îl pot numi pe unul dintre cei mai originali regizori ai filmului românesc: Dinu Cocea (1929 – 2013). Nu era agreat nici de colegi, nici de puterea comunistă. Se zbătea să facă filme, să apuce și el un ciolan de la masa generoasă a cinematografiei, lungă masă, bogată, în care regizori de mântuială făceau film după film, ca Blaier, Constantinescu și Francisc Munteanu. L-am cunoscut bine. Era din stirpea marelui cărturar N.D.Cocea. Discuta mult cu mine fiindcă îi înțelegeam durerea și nevoia de a evada prin film. A căzut în dizgrația regimului comunist cu documentarul Pe apa sâmbetei, în care arată cât de prost a fost construit un baraj pe Argeș. S-a retras într-o arie istorică și a făcut următoarele filme: Iancu Jianu haiducul, Iancu Jianu zapciul, Ecaterina Teodoroiu, Stejar – Extremă urgenţă, Paraşutiştii, Zestrea domniţei Ralu, Haiducii lui Şaptecai, Săptămâna nebunilor, Răpirea fecioarelor, Răzbunarea haiducilor şi Haiducii.

Dar atitudinea lui a rămas aceeași, de incomod, de aceea i s-a interzis să mai facă filme și a fost nevoit în 1986 să plece din țară, s-a stabilit în Franța (a murit la Paris). După evenimentele din ’89, revenea mereu în România și ne întâlneam. Îmi zicea, acolo e libertate, dar mafia din cinemtografia franceză e mai puternică decât la noi. Oricum, condițiile pe care le-au avut în socialism cineaștii, nu există acolo și nicărieri. În Franța, Titus Popovici și Nicolaescu nu ar fi făcut nici trei filme!

De ce îl evoc acum pe Dinu Cocea? Fiindcă i-am văzut recent filmul Răpirea fecioarelor (1968), care este al doilea episod din seria Haiducii, cu 6 episoade/filme, toate date pe Cinemaraton. Scenariul a fost scris de regizor împreună cu Eugen Barbu și Mihai Opriș și are următorul sinopsis:

La inceputul secolului al XIX-lea, printr-o tacită înțelegere cu doamna Haricleea (Olga Tudorache), care dorește să-și îndepărteze soțul de la tron, bandele lui Pazvanoglu (George Constantin), pașa de Vidin, atacă fără milă satele, răpind fete. Haricleea își trimite fiul la adăpost, la o mănăstire, dar haiducii lui Amza (Emanoil Petruț) îl răpesc, pentru a-l da în schimbul încetării jafurilor. În timp ce haiducii urmăresc un boier, care vrea să fugă din țară cu averea, Pazvanoglu atacă din nou. La rândul lor, haiducii, ajutați de Anița (Marga Barbu), pătrund în palatul pașei și eliberează fetele. În haosul creat, fiul Haricleei este ucis.

Atmosferea și elemente din acest subiect se află în cartea Principele, faimoasă datorită unui proces de plagiat, dar Eugen Barbu le-a prelucrat în toată seria Haiducii, ca și în serialul care îl are erou pe Mărgelatu, un personaj anunțat tot de Cocea în filmul Zestrea domniței Ralu, cu un final total crazy: eroul, Șaptecai (Florin Piersic), este lovit în piept de Anița, lovit cu pumnii, în ropot, de zeci de ori, de parcă ar bătea toaca, în timp ce el râde cu o poftă nebună, cu gura până la urechi, o imagine antologică, așa cum nu există în lume nici un final de film. Cred că americanii și-ar face cruce să vadă așa ceva.

Dinu Cocea este regizorul crazy prin excelență, te aștepți să vezi în filme comerciale, banale, secvențe neașteptate, de geniu, ieșite total din matca unor povești convenționale. Sunt elemente din alt timp, contrastând cu lumea convențională în care se petrece acțiunea, redusă la un conflict comic între turci și haiduci, care se fugăresc unii pe alții, pe motive de bijuterii și femei. Zestrea a ajuns un motiv de batjocură. Lumea aceasta confuză, în plină criză, fanariotă, cețoasă, în care se amestecă boieri cu haiduci și turci, detronări și jafuri, este foarte potrivită pentru a demonstra celebra maximă a lui Karl Marx: „Omenirea se desparte de trecut râzând”.

Această harababură istorică este o sursă infinită de scenarii, iar Eugen Barbu, cu negrii lui, s-a dovedit maestru în a colporta aceste subiecte și a le transforma în filme comerciale. O sursă de venituri incalculabile!

Desigur, Dinu Cocea n-a avut ce face, a acceptat această colaborare, din care a ieșit învingător, fiindcă el a luat ca pretext subiectele comerciale pentru a face film adevărat, cum nu s-a mai făcut la noi.

Film istoric și de aventuri, da, dar tratat de regizor ca un thriller, cu un ritm nebun, molto vivace, cum se termină simfoniile lui Beethoven sau Șostakovici. Nu există nici un echivalent în istoria filmului. Numai în comediile lui Chaplin se mai întâmplă așa ceva. Și Răpirea fecioarelor este total crezy, ca și continuarea sa, Răzbunarea haiducilor. Conflictul este între haiduci și turci. Imaginați-vă această indicație de regie: Fugiți, jucați totul pe fugă, alergând, ca și cum s-a anunțat un cutremur sau o viitură și trebuie să eliberați „ringul”, casa și curtea, să vă salvați viețile și tot ce puteți. Fugiți, mă, că vin turcii și vă fură fetele!

Și actori ca Emanoil Petruț, Marga Barbu, Olga Tudorache, George Constantin, Toma Caragiu, Colea Răutu și încă o sută nu fac altceva decât fug, se sărută, se duelează, se omoară, învie, aleargă cu caii ca nebunii – cred că secvența cavalcadei din Răpirea fecioarelor este unică în lume, antologică. S-a zbătut Doru Năstase să-l imite în Vlad Țepeș, dar nu a reușit. Ritmul nebun l-a epuizat și pe Ion Besoiu, care a jucat rolul lui Amza în primul episod din Haiducii. Rolul a fost preluat de Emanoil Petruț, care a reușit un personaj memorabil.

Ce a făcut Dinu Cocea nu a mai reușit nimeni. De aceea era și izolat. Și nimeni nu vorbea despre el. Cel puțin Nicolaescu îl sfida, el îi sfida pe toți, considera că nu are concurență. Dar dacă Dinu Cocea ar fi avut alături un om de casă al lui Ceaușescu, cum l-a avut el pe Titus Popovici, cred că altfel cu totul se scria istoria filmului românesc. Oricum, nu se poate spune că Eugen Barbu și soția lui, Marga, erau departe de casa lui Ceaușescu. Și Titus, și Barbu, reprezintă plenar burghezia socialistă. Au știut ce să atace, subiecte nepericuloase, îndoielnice, fără probleme. Și s-a nimerit să existe și iluștri executanți, ca Sergiu Nicolaescu și Dinu Cocea.

Dar cu iureșul din ființa lui Dinu Cocea nu se putea pune nimeni. Filmele haiducești ale lui Cocea sunt monumentale, antologice, prin ritmul pe care l-a imprimat regizorul și prin efortul echipei lui de a se mula pe stilul crazy. Nici un film istoric al lui Nicolaescu nu are un asemenea decor (Marcel Bogos), ca locurile de filmare găsite de Dinu Cocea (zona vâlceană) în Răpirea fecioarelor. La fel, costumele (Hortensia Georgescu) sunt pe potriva decorului. Cheia trebuia să vină de la operator (Marian Stanciu), care s-a străduit să țină pasul cu nebunia regizorului. Care a trebuit să rezolve unele probleme de la filmare la masa de montaj.

Nu a găsit o echipă pe potrivă, fiindcă cinematografia socialistă nu era pregătită să facă filme crazy, total ieșite din matcă. Poate că cel mai bine l-au înțeles actorii, care joacă într-un ritm nebun, în special Emanoil Petruț. Mare surpriză este și Marga Barbu, ca și George Constantin, foarte dispus pe șarade. Fiindcă filmul este o succesiune de gaguri. Lupta dintre haiduci și turci este de un umor nebun. Se apropie de stilul gagurilor lui Piedone (Bud Spencer), de bătăile lui cu pumnul. Istețimea haiducilor este ca în folclorul românesc, ca în dansurile iuți, ca în zicători și proverbe. Plăcerea actorilor de a juca o asemenea nebunie a făcut să strălucească acest film, să poată fi considerat o excepție în istoria filmului românesc și mondial.

 

Grid Modorcea, Dr. în Arte