Când instinctul uită binele primit. Ce putem învăța de pe urma unei tragedii

Cred că avem în față una dintre acele întâmplări în care viața pare să scrie un scenariu mai tulburător decât ar putea născoci orice regizor. Și, mai ales, unul în care ironia sorții este atât de crudă, încât aproape că ne vine greu să-i găsim cuvintele potrivite.

Povestea aceasta merită spusă. Dar nu doar ca o știre dramatică, nu doar ca o tragedie neobișnuită, ci ca o lecție despre relația dintre om și natură, despre limitele îmblânzirii și, poate, despre una dintre cele mai persistente iluzii ale noastre: aceea că binele pe care îl facem ne pune la adăpost de orice rău.

Sunt întâmplări pe care, dacă le-ai citi într-un scenariu de film, le-ai considera prea dramatice, prea neverosimile, prea crude pentru a fi adevărate. Și totuși, viața nu cere voie de la imaginația noastră. Uneori, realitatea depășește ficțiunea tocmai prin cruzimea neașteptată a deznodământului.

În pădurile Maramureșului, în zona Șomcuta Mare, satul Fersig mai precis, un pădurar (50 de ani abia împliniți) își îndeplinea, zilele trecute, îndatoririle obișnuite. Avea în grijă animalele unui fond de vânătoare, iar verificarea terenului nu părea să ascundă nimic neobișnuit. Pe o cărare, însă, își făcuse apariția un cerb matur.

Nu era un străin. Era un animal pe care omul îl crescuse de mic, îl hrănise inclusiv cu lapte din biberon și de care, firesc, se legase sufletește. Între cei doi se construise, în timp, o apropiere care, privită prin ochii omului, semăna cu o prietenie.

Pădurarul și-a scos telefonul și a început să filmeze. Probabil că nu vedea în acel moment niciun pericol. În fața lui venea un animal cunoscut, poate chiar o prezență familiară, una dintre acele făpturi pe care ajungi să le privești nu doar cu responsabilitatea omului care le îngrijește, ci și cu afecțiunea celui care le-a văzut crescând.

Apoi, într-o clipă, totul s-a sfârșit. Cerbul l-a atacat cu coarnele, loviturile provocându-i răni mortale. Colegii, îngrijorați că nu mai răspundea la telefon, au pornit în căutarea lui. L-au găsit fără viață. Iar telefonul continua să funcționeze. Înregistrarea mergea mai departe.

Ce imagine teribilă! Aparatul care trebuia să păstreze o amintire devenise martorul tăcut al unei tragedii. Pe ecran continua să se deruleze apropierea animalului care, pentru omul căzut la pământ, nu mai era nici prieten, nici companion, ci sursa unui pericol mortal.

Și tocmai aici începe adevărata poveste. Dincolo de șocul știrii, dincolo de durerea unei morți absurde și de ironia cumplită a acelei filmări.

Poate un animal să uite binele primit? Întrebarea este firească pentru noi, oamenii, dar poate că ea pornește de la o premisă greșită. Noi judecăm relația prin prisma recunoștinței, a atașamentului și a memoriei afective. Dacă am hrănit o ființă, dacă am îngrijit-o, dacă am salvat-o și am crescut-o, ne vine greu să concepem că aceeași ființă ne-ar putea deveni fatală.

Dar natura nu funcționează după codul moral al oamenilor. Un cerb poate ajunge să tolereze prezența celui care l-a crescut, să-l recunoască și să manifeste comportamente compatibile cu familiaritatea. Asta nu înseamnă însă că instinctele sale au fost desființate sau că omul a dobândit un control deplin asupra comportamentului său.

Mai ales în perioada boncănitului, când masculii se află în competiție pentru reproducere, agresivitatea lor poate crește considerabil. Schimbările hormonale, excitația și reacțiile teritoriale pot transforma chiar și un animal obișnuit cu oamenii într-un pericol real. Iar coarnele unui cerb matur nu sunt un simplu ornament al pădurii.

Să fim drepți. Cerbul nu a comis o crimă în sensul omenesc al cuvântului. Nu avem motive să-i atribuim răutate, trădare sau intenția de a-și ucide binefăcătorul. Cel mai probabil, a reacționat potrivit unor mecanisme instinctive pe care omul nu le-a putut anticipa sau controla.

Natura nu este nici recunoscătoare, nici ingrată. Este natură. Iar omul, oricât de mult ar cunoaște-o și oricât de sincer ar iubi-o, trebuie să învețe să-i respecte regulile.

Aici se află, cred, învățătura cea mai importantă a acestei tragedii. Nu în condamnarea animalului, nu în reproșul adresat celui care l-a crescut și nici în concluzia pripită că orice apropiere de un animal sălbatic este sortită nenorocirii. Ci în înțelegerea faptului că afecțiunea nu anulează riscul, familiaritatea nu garantează siguranța, iar experiența nu ne face invulnerabili.

Un animal sălbatic crescut de om nu devine, prin aceasta, un animal domestic. Poate fi obișnuit cu prezența umană, dar rămâne purtătorul unor instincte și al unei forțe pe care nu le putem supune voinței noastre. De aceea, tocmai cei care lucrează cu asemenea animale trebuie să păstreze distanța și prudența necesare, inclusiv față de exemplarele cunoscute de multă vreme.

Și mai există o ironie, una care ne privește direct pe noi. Între oameni, suntem obișnuiți să vorbim despre nerecunoștință, despre trădarea încrederii, despre binele întors împotriva celui care l-a făcut. Avem asemenea exemple, uneori atât de numeroase, încât ajungem să privim cu suspiciune chiar și gesturile sincere de generozitate.

Dar ar fi nedrept să folosim această tragedie pentru a demonstra că lumea animală ar fi, într-un fel, mai crudă decât lumea noastră. Animalul nu promite, nu face jurăminte și nu se supune normelor morale după care ne judecăm unii pe alții. El nu ne datorează recunoștință în sensul în care o înțelegem noi.

Omul, în schimb, are darul rațiunii. Poate anticipa, poate învăța, poate preveni. Și tocmai de aceea are obligația de a nu confunda ceea ce simte cu ceea ce este în realitate.

Poate că pădurarul și-a văzut în față prietenul pe care îl crescuse. Dar, în acea clipă, ar fi trebuit să vadă și cerbul matur, aflat în perioada de reproducere, un animal puternic, ale cărui reacții puteau deveni imprevizibile.

Nu spunem asta pentru a-l judeca după ce nenorocirea s-a produs. Ar fi prea simplu și prea nedrept. O spunem pentru cei care vor veni după el, pentru cei care lucrează în pădure, pentru cei care îngrijesc animale sălbatice și pentru toți cei care cred, uneori cu o naivitate frumoasă, că iubirea este suficientă pentru a ține pericolul la distanță.

Nu este. Iubirea ne apropie. Cunoașterea ne avertizează. Prudența ne poate salva.

Iar acel telefon care a continuat să filmeze, fără să știe că înregistrează ultimele clipe ale unui om, rămâne poate cel mai tulburător simbol al întâmplării: tehnologia poate păstra imaginile unui eveniment, dar nu poate opri desfășurarea lui; poate deveni martor, dar nu poate interveni.

Viața bate filmul, într-adevăr. Numai că, uneori, filmul vieții se încheie fără avertisment, fără explicații și fără posibilitatea unei alte duble. Să nu transformăm tragedia într-o legendă despre trădarea animalului. Să o transformăm într-o lecție despre responsabilitatea omului.

Fiindcă respectul adevărat pentru natură nu înseamnă să credem că ea ne va răsplăti întotdeauna bunătatea. Înseamnă să o iubim fără să-i negăm forța, să ne apropiem de ea fără să-i uităm sălbăticia și să înțelegem că, uneori, cea mai înțeleaptă formă de apropiere este să păstrăm distanța.

Iar în urma acestei întâmplări rămâne un om care nu s-a mai întors acasă, o durere pe care nicio explicație nu o poate alina pe deplin și o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună: Cât de bine cunoaștem ceea ce iubim și cât de des confundăm încrederea noastră cu siguranța reală?

Poate că acesta este adevăratul avertisment al pădurii. Nu că binele nu merită făcut. Ci că binele, oricât de sincer, nu ne scutește de obligația de a fi prudenți.

A iubi natura nu înseamnă a o umaniza. Înseamnă a o înțelege, a-i respecta legile și a accepta că nu tot ceea ce ne este familiar ne este și inofensiv. Cred că aici se desparte afecțiunea autentică de iluzia controlului. Putem hrăni un animal, îl putem îngriji, îi putem salva viața și ne putem atașa de el. Dar nu avem dreptul să-i cerem naturii să renunțe la propriile legi pentru a confirma sentimentele noastre.

Iar lecția aceasta nu privește numai pădurea. Ea ne amintește, în general, că apropierea nu înseamnă stăpânire, că iubirea nu înlocuiește cunoașterea și că respectul adevărat presupune să recunoaștem limitele dintre lumea noastră și celelalte lumi vii.

Această tragedie, dincolo de dramatismul unei întâmplări rare, ne invită la o reflecție serioasă, fără senzaționalism și fără judecăți pripite.

Natura nu trebuie să devină mai puțin sălbatică pentru ca noi să o putem iubi. Noi trebuie să devenim suficient de înțelepți pentru a o iubi așa cum este.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9