𝐃𝐄 𝐂𝐄 𝐍𝐔 𝐀𝐕𝐄𝐌 𝐂𝐔𝐑𝐀𝐉 𝐒𝐀̆ 𝐒𝐏𝐔𝐍𝐄𝐌 𝐋𝐔𝐂𝐑𝐔𝐑𝐈𝐋𝐎𝐑 𝐏𝐄 𝐍𝐔𝐌𝐄?

 

În România de astăzi, cultura a devenit decor. Nu rană. Nu gând. Nu risc. Decor. Se scoate la paradă în discursuri oficiale, în festivaluri cu afișe lucioase, în gale unde diplomele par mai vii decât cărțile. Se vorbește despre „vizibilitate europeană”, dar în spate stau aceleași fețe, aceleași prietenii, aceleași jurii obosite, aceeași mediocritate lustruită cu buget public.

Cine nu crede să meargă la o gală literară. Oricare. Va găsi acolo un ceremonial previzibil: oameni care se cunosc prea bine premiază oameni care au învățat prea bine cum se stă în fotografie. Se rostesc cuvinte mari. Se bate din palme. Se fac poze. Literatura, între timp, stă undeva într-un colț și se uită rușinată la propria înmormântare.

Nu mai avem ars poetica. Avem branding personal. Nu mai avem critică. Avem sprijin colegial. Nu mai avem eseu. Avem poziționare. Poezia tânără este judecată după vizibilitate, după grup, după temă convenabilă, după cât de bine încape într-un afiș. Valoarea a devenit secundară. Uneori chiar incomodă. Valoarea nu știe să zâmbească frumos la conferință.

Maiorescu vorbea despre forme fără fond. Astăzi situația este mai gravă. Nu mai avem doar forme fără fond. Avem forme care au învățat să ceară finanțare. Avem evenimente în loc de idei. Lansări de carte unde cartea este pretext. Simpozioane cu titluri englezești pentru oameni care n-au trecut nici prin Shakespeare, nici prin propria bibliotecă. Festivaluri unde poezia se citește pentru microfon, nu pentru minte.

Numele sunt sonore. Conținutul, adesea, subțire. Bannere mari. Programe elegante. Fotografii bune. Fraze goale. În acest decor, impostura nu intră pe ușa din dos. Intră pe scenă, primește flori și mulțumește comitetului de organizare.

Știu ce înseamnă să fii lăsat afară. În 1986, când am scris, ca redactor-șef al revistei „Convergențe românești”, împotriva sistematizării ceaușiste, nu mi s-a răspuns cu argumente. Am fost declarat persona non grata. Asta face orice sistem speriat: nu discută, nu combate, nu citește. Exclude. Iar după 1989, reflexul nu a murit. Și-a schimbat costumul. A pus cravată culturală.

Premiile au devenit, prea des, o formă de circulație internă a simpatiei. Se premiază apartenența, nu singurătatea valorii. Se premiază cumințenia. Se premiază omul de grup. Autorul dificil, independent, incomod, cel care nu se înclină la timp, este lăsat afară. Nu i se răspunde. Nu i se contestă opera. Ar fi prea riscant. I se administrează tăcerea. Tăcerea este cea mai ieftină formă de execuție culturală.

Am văzut destule cărți ucise prin tăcere și destui impostori salvați prin aplauze.

Critica literară a devenit, în multe locuri, o filială a politeții. Cărțile nu mai sunt judecate. Sunt însoțite. Toate sunt „importante”. Toate sunt „necesare”. Toate sunt „profund personale”. Nimic nu e slab. Nimic nu e ratat. Nimic nu trebuie oprit. Ca medic, știu că inflamația nu se tratează cu parfum. Ca scriitor, știu că nici fraza bolnavă nu se vindecă prin laude.

Unde dispare judecata, apare inflația. Iar inflația laudelor distruge mai sigur decât atacul. Atacul poate trezi. Lauda falsă adoarme. O carte mediocră lăudată de 10 ori nu devine bună. Devine doar mai greu de suportat.

Avem și o criză de memorie. Marii autori sunt invocați ritualic, dar rareori citiți până la capăt. Blaga este redus la sat. Cioran la negativism. Arghezi la scandal. Noica la elitism. Eliade la dosar. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt pomeniți cu respect festiv și apoi uitați cu o consecvență aproape profesională. Vintilă Horia rămâne incomod. Cezar Baltag rămâne prea puțin prezent. Diaspora culturală este tratată ca anexă. Bună pentru omagii târzii. Inutilă când încă respiră.

O cultură care își descoperă oamenii abia după ce nu mai pot răspunde este o cultură lașă.

După 1989, sistemul literar românesc nu s-a curățat. S-a rearanjat. A schimbat limbajul, nu reflexele. A înlocuit comanda politică directă cu rețeaua, prietenia, revista, premiul, invitația, apartenența. Cine vine din afară, cine are experiență occidentală, cine nu acceptă protocolul micilor curți literare, este privit cu suspiciune. Nu pentru că ar fi slab. Ci pentru că nu poate fi controlat ușor.

Nu trebuie să dau aici o listă de execuții literare. România are destule liste și prea puțină conștiință. Ajunge să ne gândim la scriitorul exilat, incomod și după moarte, transformat mereu în problemă, nu în operă. Ajunge să ne gândim la poetul autentic, greu de încadrat, tolerat de sistem numai când nu deranjează decorul. Ajunge să ne gândim la traducătorul din diaspora, util când duce literatura română în lume, dar suspect când nu acceptă să fie folosit ca broșă festivă pe reverul instituțiilor.

În centrul acestui mecanism stă, de multe ori, omul de funcție. Președintele etern al unei instituții literare, criticul care confundă canonul cu biroul său, redactorul care deschide revista pentru prieteni și o închide pentru cei incomozi. Nu trebuie să ridice vocea. Are instrumente mai fine: omisiunea, tăcerea, întârzierea, invitația care nu vine, premiul care trece mereu pe lângă același om. Așa se face excluderea civilizată. Cu hârtie bună. Cu antet. Cu zâmbet.

Am văzut autori transformați în absențe administrative. Am văzut diaspora culturală chemată la poză, dar uitată la lectură. Am văzut oameni care au muncit zeci de ani pentru literatura română priviți ca niște străini de serviciu, buni să traducă, dar nu și să judece. Aici începe boala. Nu în lipsa talentului. Talent există. Lipsește curajul de a-l recunoaște acolo unde nu poate fi comandat.

Am tradus și am publicat, prin Dionysos, zeci și sute de autori români în spațiul german. Am făcut antologii, ediții bilingve, punți reale, nu panglici festive. Am făcut asta din Germania, din Boppard, nu dintr-un birou ministerial cu secretară și cafea rece. Și tocmai de aceea știu cât de repede devine diaspora culturală incomodă: când muncește, nu poate fi folosită decorativ; când spune adevărul, nu mai încape în fotografia de grup.

În 2023 am ieșit din Uniunea Scriitorilor din România nu ca să ies din literatură, ci ca să nu mai stau într-o încăpere unde literatura devenise prea des protocol, funcție, reflex de gașcă și diplomă între cunoscuți. Nu literatura m-a obosit. Niciodată. M-a obosit administrarea ei de către oameni care confundă instituția cu proprietatea personală.

Așa se explică ignorarea autorilor incomozi, marginalizarea celor care nu aparțin cercului potrivit, reducerea diasporei la decor sentimental. Așa se explică și ascensiunea impostorilor cu dosar bun, cu temă utilă, cu prezență socială și cu fraze fără os. Scriitori fără operă primesc diplome pentru „contribuții excepționale”. Traduceri stângace sunt numite punți culturale. Volume fără stil sunt apărate prin tematică. Se vorbește despre curaj acolo unde nu există decât oportunism bine parfumat.

Cultura română își premiază prea des pereții și își uită temeliile.

Tăcerea este noua ideologie. Mulți intelectuali tac fiindcă „nu are rost”. Tac fiindcă „oricum nu se schimbă nimic”. Tac fiindcă e mai comod să nu strici relații. Această neutralitate nu este înțelepciune. Este igienă morală prost înțeleasă. Uneori este chiar complicitate.

Nu cer scandal. Cer criteriu. Nu cer ură. Cer judecată. Nu cer demolare. Cer nume. Această carte e bună. Aceasta nu e. Acest premiu e meritat. Acesta e rușinos. Acest critic citește. Acesta face servicii. Acest poet are voce. Acesta are doar cont de Facebook.

Cultura fără conflict este o seră. Totul pare verde. Nimic nu are rădăcină adâncă.

Critica trebuie să redevină critică, nu protocol. Nu mai scriem despre prieteni doar fiindcă ne-au trimis cartea cu dedicație. Nu mai confundăm politețea cu valoarea. Eseul trebuie recuperat. Polemica trebuie recuperată. Dreptul de a spune nu trebuie recuperat. Un nu limpede. Un nu argumentat. Un nu care apără literatura de propria ei cosmetizare.

Cultura română trebuie redeschisă spre diaspora vie, nu doar spre morții utili. Scriitorii din afara țării nu trebuie chemați numai când se poate face o festivitate. Ei trebuie citiți. Judecați. Publicați. Discutați. Integrați. Nu împăiați festiv.

Cultura română nu moare printr-o lovitură din afară. Moare prin acceptarea mediocrității dinăuntru. Moare prin premii date imposturii. Moare prin laude reciproce. Moare prin excluderea celor vii și canonizarea celor cuminți.

O cultură care nu-și apără oamenii adevărați devine vitrină pentru surogate.

Până nu vom avea din nou sinceritate, verticalitate și curaj critic, cultura română va rămâne într-un doliu festivist. Un doliu cu panglică. Cu diplomă. Cu fotografii bune. Cu hashtag. Și cu foarte puțină rușine.

Eu nu scriu aceste rânduri din supărare. Supărarea trece. Scriu din memorie. Iar memoria, când a fost lovită destul, nu mai cere voie.

Christian W. Schenk