Cum se destrăbălau boierii şi călugării români cu ţigăncile: violau roabe, le supuneau perversiunilor, iar incesturile erau premise !

Specialiştii şi mărturiile fiilor de boieri din secolul al XIX-lea scot la iveală o filă întunecată a istoriei boierimii româneşti. Mulţi proprietari funciari cu sânge albastru, chiar şi în urmă cu 200 de ani, se dedau la orgii şi violau roabele ţigănci de pe domeniile lor. Abuzurile aveau loc în văzul luminii, inclusiv cu ştirea nevestelor. Se ajungeau la incesturi între copii din flori şi cei legitimi ai boierilor. „Ius primae noctis“ (n. r. dreptul primei nopţi) sau „Droit de cuissage“ sunt doi termeni foarte des întâlniţi în Evul Mediu vest european. Expresiile se traduc printr-un drept al seniorului, stăpân al moşiei, de a dispune de noaptea nunţii sau prima noapte a tinerelor care se căsătoreau pe domeniul său.  La prima vedere, acest drept al seniorului pare străin de Principatele Române. Nimeni nu şi-ar putea imagina că boierii români ar fi putut beneficia, dar şi folosi această drept crud în favoarea lor. Cu toate acestea, iată că specialişti în istoria mentalităţilor precum Andrei Oişteanu şi fii de boieri din secolul al XIX lea arată că, de fapt, boierii români practicau la fel ca şi omologii lor vest-europeni „ius primae noctis“, pe domeniilor lor.  Diferenţa este că boierii români continuau să-l practice şi în secolul XIX, cu o diferenţă de câteva sute de ani faţă de restul continentului. Andrei Oişteanu, bazându-se pe documente de epocă, şi Radu Rosetti, descendentul unei importante familii boiereşti sau călătorul din secolul al XIX-lea Ion Codru Drăguşanu descriu o clasă boierească pe alocuri decandentă care obliga femeile de pe domenii să se supună acestui drept seniorial medieval şi abuzurilor sexuale de toate felurile. Şi toate acestea până la începutul secolului al XIX-lea, cu ştiinţa întregii societăţii.

 Prima noapte de iubire cu roabe ţigănci

Nu toate femeile de pe domeniile boiereşti intrau sub incidenţa de „Ius primae noctis“. Poftele boierului erau îndreptate doar asupra roabelor ţigănci. Indiferent de vârstă, preferate erau adolescentele. Referirile anterioare, din „miezul“ evului mediu românesc, lipsesc. Constatările sunt târzii - de secolul al XIX-lea -  şi subliniază că acest obicei era perpetuat din generaţie în generaţie, vreme de sute de ani. Mai precis, boierii abuzau sexual roabele ţigănci, fără niciun fel de repercursiune.  Mai mult decât atât aveau drepturi sexuale asupra acestora în noaptea nunţii. Cel care face o referire convingătoare la acest aspect este Ion Codru Drăguşanu, intelectual transilvănean, memorialist, călător şi revoluţionar la 1848. În cartea sa de călătorie, scrisă în secolul al XIX lea, „Călătoriile unui român ardelean în ţară şi străinătate (1835-1844)“, acesta arată clar că boierii valahi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robilor ţigani, dar mai mult decât atât pomenea acest „Ius primae noctis“. „Asupra acestora exercitează boierii toate drep­turile fe­udale, cu nume şi fără nu­me, precum ius primae noctis sau droit de cuissage“, scria călătorul ardelean. Andrei Oişteanu - în lucrările şi articole sale, în special în „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură“ - tinde să dea crezare celor relatate de Drăguşanu spunând că acesta era un observator obiectiv şi erudit.

 Abuzuri şi perversiuni cu ştirea boieroaicelor

Nu doar Drăguşanu precizează că roabele ţigănci deveniseră ţinta abuzurilor sexuale ale boierilor români. Radu Rosetti, descendentul celebrei familii boiereşti, arată că aceste abuzuri erau obişnuite printre boierii moldoveni. Rosetti arată că totul pleca de la faptul că robii ţigani erau doar nişte obiecte pentru stăpânii feudali din Ţările Români, „obiecte“ care putea fi tratate fără a atrage mânia divină şi fără a avea consecinţe de natură penală sau coercitivă.  „Cu desăvîrşire odios era chipul în care se uza de fetele şi de femeile acelor nenorociţi. Plecând de la principiul că trupul robului este lucru al stăpânului, ţigancele, fete mari şi femei măritate în toate regula, în faţa altariului, erau privite de stăpîni ca adevărată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însuşire cu ştirea părinţilor şi a soţilor.(...) Şi patru veacuri de asemene supunere abjectă degradase într-atîta pe acei nenorociţi, ucisese în astfeli de grad orice simţimînt de demnitate omenească într-înşii, încît ei priveau această îngrozitoare batjocură ca lucru firesc, împotriva căreia nu cunosc exemplu de opunere, de revoltă, de încercare de răzbunare“, scria Radu Rosetti în cartea sa jurnal „Amintiri. Ce-am auzit de la alţii“, capitolul VII „Din vremea regulamentară“. Aşa cum arată şi Radu Rosetti, abuzurile erau făcute cu ştirea tuturor, inclusiv cu acordul tacit al nevestelor. Andrei Oişteanu aduce ca argument şi relatările scriitorului moldovean Gheorghe Sion, tot din secolul al XIX-lea.   „Boierul Cantacuzino-Paşcanu a dezvirginat-o pe roaba Maria (atunci în vârstă de vreo paisprezece ani), care a rămas însărcinată. Evenimentul a fost tratat ca ceva normal. Nimeni din familia Mariei sau din familia conaşului nu s-a impacientat. Dimpotrivă, soţia boierului, „cocoana Profiriţa“ (fiica marelui vornic Alexandru Beldiman), a avansat-o pe ţigăncuşă pe post de „prima ei cameristă“, iar pe băiatul Dincă, născut din relaţia necuvenită, practic l-a înfiat“, scrie specialistul Andrei Oişteanu în articolul „Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci“, din „Revista 22“, din 20 noiembrie 2012. Povestea se încheie tragic, iar aventura boierului Cantacuzino-Paşcanu a dus la emanciparea ţiganilor în Moldova. Mai precis, fiul roabei, Dincă, deşi inclus în anturajul boierului, s-a sinucis din cauza faptului că era tratat mereu ca un ţigan bastard. Aflând de cele întâmplate la 23 decembrie 1855, Grigore Alexandru Ghica, promulgă legea emancipării robilor ţigani. Tot în urma abuzurilor sexuale asupra roabelor ţigănci, familia Rosetti a dat o lege asemănătoare.

Frecarea picioarelor boierului un fetiş la modă

Una dintre perversiunile sau fetişurile boierilor români cu privire la roabele ţigănci era „frecarea picioarelor“. Practic roabele ţigănci, care erau cele mai frumoase, erau chemate la boier şi pusă să-i frece picioarele. După relaxare urma apoi ca boierul să-şi facă toate poftele cu „ţigăncuşa“. Obiceiul apare atestat la Radu Rosetti, în cartea sa „Păcatele slugerului“.  În această poveste, Ion moare de gelozie, când află că iubita sa Catrina este trimisă să frece picioarele boierului. „ - Dar unde-i Catrina? - La curte: freacă picioarele boieriului. La auzul acestor cuvinte, Ion fu cuprins de ameţală: toate stelele cîte erau în cerul senin al acelei nopţi de vară începură să joace dinaintea ochilor lui; numai cu greu izbuti să se ţie pe picioare. - Boieriul, urmă Tarsiţa lui Todirică bucatariul, o venit pe la toacă singur, calare, la bordeiul lui Simion. După ce o descălecat, i-o poruncit să se puie jos şi i-o tras vro cîteva bice, fiindcă sarmalele de azi-dimineaţă erau prea uscate. După ce o încălecat iar, îndreptîndu-se spre rateş, s-o întîlnit cu Catrina: am văzut cum s-o oprit dinaintea ei. O vorbit puţin, cu dînsa, apoi o pornit înainte. Pe la asfinţitul soarelui o venit mătuşa Irina, o întrat în bordei şi, după ce o stat cîtva acolo, am văzut-o ieşind afară cu Catrina. Au venit amîndouă la mine, mi-au spus că boieriul o poroncit mătuşii Irinii să aducă pe Catrina la curte, s-o leie, s-o spele, s-o clătească cu apă de cimbru, s-o îmbrace cu o cămeşă de borangiuc şi cu o fustă curată şi s-o ducă în ietacul boieriului ca să-i frece picioarele“, se arată în povestea lui Rosetti.  Dacă nu a fost clar că după „frecatul picioarelor“ urma o partidă de amor, în care boierul abuza cum dorea de ţigăncuşă, autorul devine şi mai explicit. „Catrina lui se afla în ietacul boieriului, şi boieriul se bucura acuma de frumuseţile fără păreche ale trupului ei! Odorul lui cel scump mulţămea în acea clipă poftele altuia! Ştia doară el ce însamnă frecarea picioarelor unui boier de cătră o roabă frumoasă! Mama, mătuşile şi surorile lui îi povestise nopţile petrecute de ele în ietacele boierilor cu toate amăruntele lor“, scria Rosetti,arătând că acest obicei era perpetuat de generaţii întregi.

 „Igumenii“ aveau haremuri întregi de roabe ţigănci

Nu doar boierii, sau mai precis aristocraţia mirenilor, abuza roabele ţigăncii. Şi călugări, dar şi înalte feţe bisericeşti erau amatoare de distracţii sexuale cu roabele. Tot Radu Rosetti pomeneşte în „Amintiri. Ce-am auzit de la alţii“. Scrie că mai ales egumenii greci aveau adevărate haremuri de roabe ţigănci deosebit de frumoase.  „Şi să nu se creadă că numai stăpînii mireni uzau de drepturi regaliene asupra ţigancelor aparţinîndu-li: aceste roabe alcătuiau adevarate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioşilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de ţigani. Mai cu samă egumenii greci ai mănăstirilor închinate aveau reputaţia că ştiu, prin schimburi, să-şi alcătuiască seraiuri de frumuseţi ţigăneşti“, scria Radu Rosetti. 

Metisaje şi incesturi în toată regula

Aventurile sexuale ale boierilor cu roabele, duceau la o adevărată metisare. Cu alte cuvinte erau romi cu sânge valah şi invers. Aceştia aveau tot statut de robi şi culmea aveau cea mai grea soartă, nefiind acceptaţi nici de comunităţile rome, nici de cele ale românilor. Aveau într-un fel soarta mulatrilor din statele sudice ale Americii în secolul al XIX-lea. Excepţie făceau copii peste care se pogora bunăvoinţa boierului care le necistise mama şi în felul acesta erau promovaţi la curte. Şi Neagu Djuvara a vorbit despre apariţia unei „rase amestecate“, în mijlocul căreia se putea naşte câte „o ţigăncuşă cu ochi albaştri, cu părul blond, care doar prin pielea ei ceva mai închisă la culoare amintea că se trage din poporul nomad.  Anterior, Radu Rosetti (Ţigăncuşa de la ietac) se referise şi el la acest fenomen de metisaj, într-o formulare cu unele inflexiuni rasiste: „Obiceiul stăpânilor de a întrebuinţa acele roabe pentru plăcerile lor fiind vechi de veacuri, intro­dusese în vinele multor ţigani ”vătraşi” o proporţiune însemnată de sânge boieresc şi avusese drept urmare prezenţa, în multe curţi, a unor tipuri, atât bărbăteşti, cât şi femeieşti de o deosebită frumuseţă, uimitor de fine şi deosebindu-se cu desăvârşire de acel ţigănesc primitiv, care şi astăzi se întâlneşte printre rămăşiţele împrăştiate ale ursarilor, lingurarilor şi căldărarilor“, preciza Oişteanu în articolul său „Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci“, din „Revista 22“.  Mai mult decât atât exista chiar riscul apariţiei incestului. Fii boierului întreţineau relaţii sexuale, cu surorile vitrege, adică cu fiicele boierului cu roabe ţigănci, de obicei de o vârstă apropiată cu cea a odraslelor senioriale. Radu Rosseti este cel care vorbeşte şi despre acest fenomen. „Istoricul a observat producerea unui fenomen aparte. Uneori, tânăra roabă ţigancă făcea copii cu bo­ie­rul. Ulterior, se întâmpla ca fiul boierului să se culce, la rândul lui, cu fiica roabei ţi­gănci, fără să ştie că astfel participă la relaţii incestuoase cu sora sa paternă“, preciza Oişteanu în articolul deja menţinonat. Scriitorii şi istoricii de secol XIX spun că boierii selectau roabe ţigănci de o frumuseţe răpitoare, tinere şi deosebit de atrăgătoare.

                                                                          Cosmin Zamfirache

Adevărul despre vitejia românilor

 Vitejia legendară a românilor a fost excesiv prezentată de istoriografia şi cinematografia din perioada comunistă. Dincolo de istoria propagandistă, există mărturii în special ale cronicarilor străini despre felul în care se comportau românii la război de-a lungul timpului. De-a lungul timpurilor, ţinuturile carpato-danubiano-pontice au fost, cu mici pauze, un adevărat câmp de luptă. Aflate într-o poziţie strategică în nordul Balcanilor şi la întretăierea marilor drumuri comerciale ce legau nordul de sud şi estul de vest, principatele şi formaţiunile statale româneşti au fost în permanenţă ameninţate de vecini puternici şi mari imperii.Fie se aflau în drumul otomanilor către vest, fie erau râvnite de puternicele regate ale Poloniei şi Ungariei pentru resursele importante aflate pe teritoriul lor, Moldova şi Ţara Românească au dus o continuă luptă pentru menţinerea independenţei sau măcar a integrităţii teritoriale. Despre cum se comportau valahii pe câmpul de luptă au scris numeroşi călători sau diplomaţi străini participanţi sau simpli martori a războaielor care au înroşit Balcanii în Evul Mediu.

   Printre primele menţiuni ale vlahilor de la începuturile Evului Mediu sunt de origine scandinavă. Culmea, vlahii sunt atestaţi ca o populaţie războinică chiar de către temuţii vikingi. Mai precis, prima dintre aceste atestări este semnalată pe o piatră comemorativă de pe insula Gotland, din localitatea Sjonhem. Pe această piatră din secolul al XI-lea, adică încă în perioada de glorie a epocii vikinge în estul Europei, se pomeneşte că varegul Rodfos, probabil o căpetenie vikingă, a fost omorât de ”blakumen în timpul călătoriei în străinătate”. Cel mai probabil evenimentul a avut loc la răsărit de Carpaţi, într-o confruntare cu comunităţile vlahilor din zona de astăzi Moldovei. Este cunoscut faptul că vikingii suedezi au călătorit până în zona Mării Negre. ”Etnonimul blakumen reprezintă, potrivit părerii aproape unanime a specialiştilor, o formă scandinavă a numelui vlahilor. Dat fiind că drumul obişnuit al varegilor de pe coastele baltice către Constantinopol trecea de-a lungul litoralului moldovenesc al Mării Negre, este firesc să admintem că românii întâlniţi de Rodfos erau cei ce locuiau la răsărit de arcul carpatic”, arată reputatul academician Victor Spinei în lucrarea sa ”Moldova în secolele XI-XIV”. A ucide o căpetenie vikingă, precizează istoricii, însoţită mereu de războinici printre care şi temuţii berserkeri, era o ispravă la care puţini se încumetau. Vlahii de la începutul Evului Mediu, contrar unei imagini idilice încetăţenite, de agricultori şi păstori, aşa cum îi arată vechile izvoare, aveau preocupări deosebot de războinice, fiind mai degrabă mercenari, implicaţi în conflictele dintre ruşi, vikingi, popoare ale stepei şi bizantini. Un alt document scandinav, mai precis este vorba de o poveste ”Saga lui Eymund”, îi prezintă pe vlahi în aceeaşi postură, de războinici care sunt luaţi ca mercenari într-un conflict dintre doi vikingi stăpâni ai teritoriilor kievene şi ruseşti. Puterea militară a vlahilor era apreciată odată ce au fost implicaţi într-un conflict între două tabere, cu o puternică tradiţie războinică. Mai precis este vorba de luptele dintre Burizleif, cunoscut în tinuturile ruseşti drept Sviatopolk şi Iarizleif sau Iaroslav. Acesta din urmă avea în componenţa armatei şi vlahi, numiţi blakumen, dar şi pecenegi. Totodată, vlahii sunt pomeniţi şi alte izvoare, precum cel scris de Ottokar de Styria, în care sunt prezentaţi ca războinici şi mercenari implicaţi în luptele din Balcani.   

Vitejia românilor pe câmpul de luptă a devenit legendară, însă în timpul marilor voievozi războinici, precum Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare. Chiar şi în timpul lui Alexandru cel Bun, cunoscut mai mult ca un bun administrator, curajul oştenilor moldoveni şi priceperea acestora în război sunt lăudate cu prilejul luptelor polonilor cu teutonii la Grunwald(1410) şi Marienburg( 1422). O forţă impresionantă de cavaleri teutoni, adevăraţi specialişti ai războiului, a fost distrusă de un detaşament moldovenesc de cavalerie uşoară, lucru care arată o pricepere deosebită în arta războiului.  ”Văzându-i puţini la număr, cavalerii teutoni îi atacă. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă şi se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânşii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeţi care culcă la pământ primul rând al cavalerilor. Restul se împrăştie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă şi cu prizonieri”, arăta cronicarul Jan Dlugosz impresionat de faptele de arme ale moldovenilor. Totodată, faima de viteji pe câmpul de luptă moldovenii au câştigat-o în urma reorganizării militare din timpul lui Ştefan cel Mare şi mai ales în urma victoriilor obţinute în faţa maghiarilor, polonezilor şi a turcilor.    ”Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele republicii Veneţiei. Totodată, acest trimis al dogelui preciza că moldovenii sunt războinici redutabili în faţa cărora tremurau turcii de la graniţele imperiului. ”Turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară”, preciza medicul în aceeaşi scrisoare. Moldovenii, se spune mânuiau, cu pricepere, spada, lancea şi ghioaga, dar erau şi foarte buni arcaşi.  ”Ei urmează mai mult îndeletnicirea războiului”. Călătorii sau diplomaţii străini continuă să facă precizări cu privire la vitejia românilor din Moldova, dar şi din Ţara Românească, pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Iată ce spune eruditul italian Antonio Maria Graziani despre calităţile războinice ale românilor, la 1564.   

 ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza italianul. Totodată, aceştia îi prezintă pe români ca pe un popor războinic care deseori trece în teritoriile tătarilor şi atacă.   Războiul călare şi tacticile de guerilă, specialităţile valahilor   Cronicarii şi călătorii străini prezintă o altfel de realitate decât cea încetăţenită de multe ori în imaginariul colectiv. De multe ori, în principal în cinematografia din perioada comunistă, armatele românilor erau prezentate ca fiind formate în mare parte din ţărani pedeştri. Mărturiile scrise ale străinilor arată că de fapt grosul armatelor româneşti din Ţara Românească, dar în special din Moldova, era format din cavalerie. Peste 40.000 de călăreţi, după cum arată şi Muriano, în vremea lui Ştefan cel Mare, o forţă de cavalerie formidabilă, uşoară şi pricepută. Acelaşi lucru îl arată şi Graziani, lăudând priceprea valahilor în lupta călare.  

  ”La acele neamuri nu se foloseşte aproape deloc pedestrimea, atât fiind că este alcătuită din oamenii cei mai de jos, cât şi fiindcă este fără rost din cauza iuţelii şi a mulţimii cailor”, preciza italianul în secolul al XVI lea. Renumite erau de asemenea hergheliile moldoveneşti şi priceperea vlahilor în a trage cu arcul din goana calului, la fel ca şi tătarii. Infanteria era ca un fel de suport al acestei cavalerii, capabile însă să lupte şi pe jos. Infanteriştii erau la rândul lor după cum arată cronicile, experţi în războiul de guerrilă.   
 ”Îmbrăcaţi într-o dimie de culoare brună, grosolană şi peste măsură de păroasă. Acoperiţi pe cap cu o căciulă ascuţită de acelaşi fel în firmă de piramidă şi încălţaţi cu opinci şi cu feţele negre din cauza bărbii, a părului lung şi nepieptănat, înarmaţi numai cu un ţăpoi şi o cnasă legată de o prăjină, nespus de sprinteni, aleargă departe în număr mare prin acele păduri şi munţi şi atacă peste tot locul, deopotrivă rândurile duşmanilor, fie ele cele din faţă sau de la mijloc sau de la urmă. Şi chiar în toate nopţile îi hărţuiesc cu mai mari pierderi pentru aceia, prădându-i, ba încăierându-se cu ei în mici lupte şi silindu-i să stea treji”, se arată în ”Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” realizată de Anton Verancsics Vebantio în secolul al XVI lea, mărturie prezentă în colecţia ”Călători străini”, volumul 2.    Românii, consideraţi viteji şi în epoca modernă   Vitejia românilor pe câmpul de luptă nu a fost remarcată doar în Evul Mediu. Ziarele şi oamenii politici ai secolului XIX şi începutul secolului XX remarcau calităţile soldaţilor români şi mai ales curajul acestora în luptă. Chiar şi mica încăierare de pe Dealul Spirii de la 1848 a scos la iveală curajul românilor, aproximativ 750 de ostaşi români ţinând pe loc aproape 4 ore, peste 9000 de soldaţi turci, provocându-le pagube semnificative.    

Cele mai importante referinţe cu privire la curajul soldaţilor români au apărut însă în perioada 1877-1878, când soldaţii români au participat la războiul de independenţă, învingând alături de ruşi, Imperiul Otoman, într-o serie de bătălii epice pentru redutele Griviţa şi Plevna. Ostaşii români au fost apreciaţi de oficialii străini, dar şi de presa europeană. “Este clar pentru orice militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă ar fi fost inevitabil aruncată înapoi în Dunăre”, preciza, în 1878, generalul englez Baker.    Soldatii romani au fost apreciaţi în urma luptelor purtate în Bulgaria contra turcilor 
  Ziarul ”Bien public”, care apărea în secolul XIX în Belgia, prezenta elogios contribuţia românilor la război: „Au luat marea parte la asaltul Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa”. Chiar şi în timpul Primului Război Mondial, curajul soldatului român a fost remarcat. Iată ce scria ziarul britanic ”The Times” în 1917, după o întreagă serie de victorii româneşti, singuri în faţa a trei armate de ocupaţie: ”Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru afugi mai iute, ca să nu fie făcuţi prizonieri”.   

 Totodată şi premierul Lloyd George s-a arătat impresionat de curajul soldatului român. ” Soldatul român a dovedit omenirii că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie”, preciza acesta.

                                                                       Cosmin ZAMFIRACHE

Mihai Eminescu - secretul bolii care l-a distrus cu adevărat: sifilis, alcoolism, demenţă sau sindrom bipolar?!

 Chiar şi după 126 de ani moartea poetului Mihai Eminescu, bolile de care sufera Geniul Literaturii Române suscită interesul oamenilor de ştiinţă din România. Din 1889 şi până astăzi, scriitorul moldovean a primit mai multe diagnostice, de la sifilis la demenţă, alcoolism. Poetul Mihai Eminescu, geniul recunoscut al poeziei romantice româneşti, dar şi europene se stingea din viaţă la ora 4 dimineaţa pe 15 iunie 1889, pe un pat de spital, din sanatoriul de boli mintale a doctorului Şuţu din Bucureşti.   

Avea să fie depus la biserica Sfântul Gheorghe din apropierea sanatoriului, pe un catafalc de brad, iar la capul lui va cânta ”Mai am un singur dor”, un cor dirijat de muzicianul Constantin Bărcănescu. În urma sa rămânea zvonul unei vieţi boeme, marcată de bucurie, dar şi suferinţă în egală măsură, dar în primul rând o operă literară extrem de valoroasă.  

 Pe lângă toate acestea, la 126 de ani de la moartea poetului în condiţii suspecte, sărac şi aproape abandonat, oamenii de ştiinţă încă caută explicaţii cu privire la cauza morţii. Mai mult decât atât nu se ştia clar nici măcar de ce boală suferea poetul, fiind avansat mai multe diagnostice de-a lungul timpului, de la sifilis la sindrom bipolar. Cu toate acestea, specialiştii de după 1990 spun că ştiu cu siguranţă ce boală l-a măcinat pe Eminescu şi mai ales care este cauza morţii.  

 Poetul Mihai Eminescu, s-a născut la Botoşani pe 15 ianuarie 1850, pe o vreme geroasă, în casa tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici. După o copilărie idilică la Ipoteşti, poetul a urmat gimnaziul la Cernăuţi şi a bătut ţara însoţind trupele de actori, îndrăgostit de teatru şi de actriţe. A studiat la Viena şi Berlin, şi-a uimit contemporanii cu geniul său, citindu-şi capodoperele la ”Junimea”.   

Şi-a trăit din plin şi viaţa!

Contemporanii săi spun că i-au plăcut şi femeile, şi vinul, şi crâşmele, şi ţigara dar şi muzica, având o voce dumnezeiască, după cum spune şi Teodor Ştefanelli, fostul său coleg de şcoală, dar şi lăutarii Botoşaniului, alături de care apucase să cânte. Era un bărbat frumos, curtenitor, deşi uneori timid în faţa iubirii. Era un mare patriot şi un om cu suflet ales, spune colegul său de la gazeta „Timpul” şi ”Junimea”, marele prozator ardelean Ioan Slavici. „Eminescu era de-o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălul său, care era un munte de om, şi ca fire o grădină de frumuseţe şi ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneţi, dacă ar fi avut grijă pentru sine şi ar fi fost, încă de copil, îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre excese.

Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă”, scria acesta.Peste bărbatul frumos, îndrăgostit de filosofie, literatură, femei şi vin, a venit, ca un nor, boala. Mai precis, în 1883, când avea doar 33 de ani. Poetul a fost lovit ca din senin, spun specialiştii, de o alienare. Mai precis, face o criză maniacală, deosebit de puternică fiind nevoie de internarea acestuia. Poetul acuza dureri de cap, insomnii şi aproape delira, umblând înarmat pe stradă. Sunt mărturii că spărgea felinarele pe stradă şi umbla îmbrăcat multicolor. ”Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi încordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, descrie prima criză a lui Eminescu, neuropatologul doctor docent Ovidiu Vuia, în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Practic, neuropatologul precizează că Eminescu s-a îmbolnăvit din cauza muncii susţinute la gazetă, dar şi a activităţii creatoare intense, până în 1883 fiind anii cei mai creativi ani ai poetului în domeniul literar, care l-au mistuit. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, adaugă Ovidiu Vuia. Totodată, excesele de care pomenea şi Slavici au condus la apariţia crizei maniacale, în care poetul i-a băgat în sperieţi pe toţi cunoscuţii, fiind la un pas să-şi împuşte un prieten.  

 Poetul, spun contemporanii, fuma mult, bea multă cafea şi pierdea nopţile de multe ori în cârciumi, furat de discuţii cu prietenii. A fost internat la sfârşitul lunii iunie a anului 1883 în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, unde a fost diagnosticat cu manie acută.

În octombrie 1883, este trimis de urgenţă cu fonduri strânse de Titu Maiorescu, la tratament la Viena. Era în plină criză maniacală, care l-ar fi ţinut opt luni de zile. A stat la institutul Ober-Doebling şi s-a ocupat de el medicul Obersteiner, o somitate a vremii. În ultimii şase ani ai vieţii sale, poetul s-a plimbat mai mult prin sanatorii, cu perioade de revenire, în care părea acelaşi Mihai Eminescu, pe care îl cunoşteau contemporanii săi înainte de momentul fatidic din 1883. După sosirea din Viena, a stat şi la Bucureşti, şi la Iaşi, fiind internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la bolniţa pentru boli nervoase. Ajunge din nou la Botoşani, unde se instalase un soi de paralizie. În grija surorii sale Harietta, îşi revine, dar, convins de Veronica Micle, se întoarce la Bucureşti în 1888.  

 În ultimul său an de viaţă, starea de sănătate i se degradează treptat. În cele din urmă, în stare de alienare, ajunge din nou în sanatoriul doctorului Şuţu, unde şi moare.

 Iată cum este descris comportamentul lui Eminescu, în ultimele sale luni de viaţă.    Sanatoriul doctorului Şuţu, astăzi. Locul unde a fost internat şi unde a murit Eminescu    ”La 23 Martie 1889 s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei !). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate”, precizează neuropatologul Vuia în studiul său.

 În cele din urmă poetul moare la 15 iunie 1889.  

Diagnosticat cu sifilis, paralizie şi bănuit de alcoolism, medicii timpului, în special cei ieşeni, dar chiar şi doctorul Şuţu l-au bănuit pe Eminescu, după cum reiese din rapoartele vremii, de sifilis, alcoolism şi, în cele din urmă, demenţă. De exemplu, medicul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886, scria că pacientul Mihai Eminescu, suferea de o ”alienţie mintală”, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul.  

 La Institutul Şuţu, diagnosticul de sifilis a fost confirmat, la fel ca şi cel de alcoolism, pentru ca, mai apoi, să fie adăugat cel de paralizie generală. Medicii de la Institutul doctorului Şuţu credeau că sifilisul şi alcoolismul ar fi cauzate şi de o predispoziţie genetică, fiind descoperit faptul că Eminescu a avut doi fraţi sinucigaşi, unul alcoolic şi sora sa Harietta  care suferea de paralizie. Era bănuit un soi de sifilis congenital. Existau şi părerile ieşenilor, prin care sifilisul ar fi fost dobândit la Berlin sau Viena, unde ar fi avut relaţii cu femei de moravuri uşoare.    Diagnosticul de paralizie a fost cauzat şi de momentele în care poetul pur şi simplu cădea la pat şi suferea de înţepeneli ale membrelor. Aceste simptome au apărut, culmea, după internarea în spital. La toate aceste diagnostice, perpetuate până după 1990 în România, se adaugă şi cel de demenţă. Chiar binefăcătorul său, Titu Maiorescu, consemnează într-o scrisoare că Eminescu ar suferi de demenţă, după spusele doctorului Şuţu şi că îl trimite la Viena mai mult de ochii lumii, poetul fiind practic irecuperabil. ”În rândurile adresate la 4/16 Oct. 1883 surorii sale Emilia Humperl, Titu Maiorescu (25) subliniază că mania acută delirantă a trecut la Eminescu în demenţă şi consideră că la dr. Şuţu i s-a făcut tot ce era posibil, cu toate acestea o să-l trimită la Viena numai pentru a linişti spiritele oamenilor”, precizează Ovidiu Vuia, în ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Totodată, sifilisul este bănuit din cauza unor ulceraţii la picioare, pentru care s-a tratat la băi la Odessa, dar şi a unor răni esofagiene şi la nivelul feţei.  

  Diagnosticul lui Eminescu, în ciuda tuturor rapoartelor medicilor curanţi, a reprezentat o preocupare şi o provocare chiar şi pentru reprezentanţii medicinei moderne. Cu toate acestea, bazându-se pe fişele cu simptome, mărturiile contemporanilor privind comportamentul lui Eminescu, dar şi raportul autopsiei, specialiştii de astăzi spun că au descifrat misterul. În primul rând, aceştia precizează tranşant: Mihai Eminescu nu a suferit de sifilis, demenţă sau paralizie a fost diagnosticat greşit. Mai precis, un grup de medici specialiştii au demonstrat clar din punct de vedere medical că Eminescu nu avea sifilis.    Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA), recunoscută de Guvernul României, a reunit mai mulţi specialişti, anul trecut, şi a realizat o dezbatere ştiinţifică pe 27 iunie 2014, pentru elucidarea diagnosticului pus lui Eminescu.  Profesorul doctor Călin Giurcăneanu, specialist în dermato-venerologie, spune că era imposibil ca Eminescu să sufere de sifilis, analizând simptomele acestuia. Nici sifilis congenital, dar nici sifilis dobândit.

   ”Profesorul doctor, Călin Giurcăneanu anulează, din start, ipoteza sifilisului ereditar, apoi a celui congenital. Se poate vorbi la Eminescu de o ereditate doar în sfera neuro-psihică (Harieta a avut parapareză, doi fraţi s-au sinucis, o soră a avut un fiu paranoic). În privinţa sifilisului congenital, semnele apar până la 20 de ani. Mama lui Eminescu a avut doisprezece copii, ori sifilisul congenital permite cel mult un nou născut viu. În ceea ce priveşte sifilisul dobândit, pentru ca să intre în faza terţiară, Mihai Eminescu ar fi trebuit să aibă manifestări ale sifilisului primar, apoi ale celui secundar, caracterizat prin rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită cauzate toate de septicemia treponemică”, se arată în lucrarea lui Nicolae Constantinescu,”Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare”, în Revista De Politica Ştiinţei şi Scientometrie, unde sintetizează precizările medicilor adunaţi în cadrul dezbaterii ştiinţifice.  

 Diagnostic din burtă 

 Mai mult decât atât, neuropatologul Ovidiu Vuia îi acuză de incompetenţă pe medicii care l-au diagosticat pe Eminescu cu sifilis, alcoolism şi demenţă. ”Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neştiinţa după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienaţie mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. A fost pomenit şi  un delirium tremens, total şi el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinaţii de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens. Îmi  pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iaşi scotea diagnosticele (pur şi simplu din burtă), deci din auzite, şi nu din observaţia bolnavului”, scrie în lucrarea sa privind boala şi moartea lui Eminescu, Ovidiu Vuia.    Eminescu suferea de Sindrom maniaco-depresiv 

Dacă specialiştii au ajuns clar la concluzia că Eminescu nu suferea de alcoolism şi sifilis, tot aceştia spun că sunt siguri că au descoperit boala sau bolile de care suferea Eminescu. În primul rând este vorba de sindrom bipolar, poetul trecând de la episoade maniacale, în care era exuberat, greu de stăpânit, agitat, la momente despresive, când era adâncit în tristeţe şi fără chef.  

 „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, explică medicul doctor în psihiatrie Nicolae Vlad, pasionat de Eminescu dar şi cel care a reuşit să studieze simptomele poetului. Practic chiar de la Viena, din 1883, medicii austrieci l-au diagnosticat cu sindrom bipolar.  

 Medicul Alexandru Şuţu, medicul care s-a ocupat de Eminescu până la moarte:  ”Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, arată profesorul doctor Dan Prelipceanu specialist în psihiatrie, în lucrarea lui Nicolae Constantinescu: aprobă diagnosticul neuropatologului Ovidiu Vuia: ”De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive. Sub impulsul acestei hiperexcitabilităţi, fără un ţel precis, aşadar de natură mecanică, neputând fi controlată de bolnav, se instalează o continuă agitaţie, pacientul nu-şi poate concentra atenţia şi prezintă o fugă de idei, până la o asociere lipsită de orice înţeles, uneori etichetată drept o salată de cuvinte. În perioada de criză bolnavul dă impresia că ar delira şi că n-ar cunoaşte persoanele din jur”, arată acesta în studiul ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.  

 Ucis cu mercur!!! 

 Practic, în aceea perioadă, medicii l-au tratat atât la Botoşani, cât şi la Iaşi, dar şi la Bucureşti cu mercur, tratamentul acceptat pentru sifilis. I-au făcut frecţii, în cazul doctorulu Iszak la Botoaşani, cu mercur, sau pur şi simplu i-au injectat mercur în venă. Specialiştii de astăzi spun că Eminescu a murit pur şi simplu otrăvit de doctori şi nu a fost tratat pentru adevărata afecţiune. 

  Profesorul doctor, Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, a precizat la sesiunea ştiinţifică organizată pentru elucidarea morţii lui Mihai Eminescu că poetul a murit în urma unui stop cardiac cauzat de intoxicaţia cu mercur.    

   ”La simptomele psihozei maniaco-depresive s-au adăugat cele provocate de administrarea intempestivă a clorurii de mercur (sublimat coroziv) de către Dr. Fr. Iszak, deşi, în acea perioadă, substanţa fusese scoasă de mult timp din Europa din cauza efectelor ei toxice. Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, este consemnată părerea profesorului Irinel Popescu.

   De aceeaşi părere este şi medicul neuropatlog Ovidiu Vuia, care spune că tratamentul administrat lui Eminescu, era total greşit fiind prezente şi în rapoartele medicilor din aceea vreme semne clar de intoxicaţie gravă şi mai apoi letală cu mercur. Totodată presupusa paralizie a lui Eminescu, nu era decât o artrită acută, iar ulcerele la picioare, erau ulcer varicos. În plus Mihai Eminescu se pare a suferit şi de otită.

                                                                 de Cosmin Zamfirache

Mihai Eminescu şi opera pornografică

Obsedat de femei, geniul din Botoşani îşi refula cele mai bolnave dorinţe în poezii deocheate: iubea carnal, crâncen, total.

 Scrierile pornografice au fost pentru Mihai Eminescu o descătuşare literară a pasiunilor sale carnale. Contemporanii poetului spun că acesta iubea cu pasiune femeile, însă şi într-un mod concret fizic, nu ideatic ca mulţi poeţi ai generaţiei romantice. Opera lui Mihai Eminescu, de la poeziile romantice, filosofice, sociale până la creaţiile stelare şi culegerile populare, este considerată de criticii şi de specialiştii istoriei literaturii drept genială şi unică în Europa. ”Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filozofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”, spunea Constantin Noica despre moştenirea literară lăsată de Eminescu.   

Cu toate acestea, printre ”îngerii blonzi”, ”venerele şi madonele” triste, ”luceferi” sau ”Epigoni”, în opera lui Eminescu s-au strecurat şi versurile pornografice, poezia carnală, sexuală, pe alocuri de o masculinitate neruşinată. Dacă Creangă este un deschizător de drumuri al literaturii pornografice în proză, Eminescu este considerat un pionier al pornografiei în poezie.  

 La fel ca şi bunul său prieten, Eminescu, a scris cu limbaj licenţios, descriind sugestiv actul sexual sau jocuri carnale cu un limbaj explicit, preluate, culmea, tot din cultura populară. Practic, poeziile ”orgiastice” ale lui Eminescu sunt tot o parte a ceea ce a creat şi gândit poporul român pornografic, fără a fi aşternut pe hârtie. Felul complet de a reda sufletul şi simţămintele româneşti, de la idei filosofice la ”măscări populare”, l-au făcut, de altfel, pe Iorga să spună despre Eminescu că este ”expresia integrală a sufletului românesc..., cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român”. Practic opera pornografică a lui Eminescu se reduce la zece poezii scrise în perioada 1871-1882. Adică de la vârsta de 21 de ani la 32 de ani. Poeziile au titlurile sugestive: ”Ia te dă”, ”Cum mă trece”, ”Alei puică”, ” Măi jupân funaragiu”, ”Ah, cum nu-i aicea nime”,”Pune capul...”, ”Se miră..”, ”Vin la neica”, ”Şezi călare...”, ”Culegere de irmoase”. Titlurile sunt scurte, la fel ca şi majoritatea poeziilor. În conţinut se referă la iubirea carnală dintre bărbat şi femeie, folosind expresii şi limbajul popular: ”Şezi călare drept în dop / Şi să mergem în galop / Ohohoi, cum salt cu gust / Şi te zvârl din p..ă-n sus / Şi te prind în p..ă iar / Dulce fată ca un dar.” ( poezia ”Şezi călare”, scrisă cândva în perioada 1880-1882).   

George Pruteanu, cunoscutul filolog român, spunea în 2004, într-un articol intitulat ”Textele licenţioas-pornografice ale lui Eminescu: natură şi cultură”, că aceste poezii pornografice au valoare stilistică mică, dar cu o valoare psihologică, o refulare literară a poetului:”Valoarea lor reală este cea psihologică. Pornografia n-a fost pentru Eminescu un teritoriu de performanţă, de sfidare a convenienţelor spre impunerea altora, mai largi. In această privinţă, poetul a fost un înţelept conformist (cu excepţiile involuntare, datorate geniului său). Paginile fără perdea sunt, mai curînd, un violon d'Ingres, dacă nu un sac de box, un tranchilizant. Fireşte că "subsolul" marelui poet nu e la fel de somptuos cum e superbul castel de deasupra. E mlăştinos, e jilav, colcăie. ”Dar numai din apele mocirloase cresc nuferi”, spunea Blaga. Nimic din splendorile fără apus ale poeziei de dragoste eminesciene nu e afectat de foşgăiala crudă din paginile de "deşănţare" fictivă. În fond, totul stă în frumoasa vorbă a lui Tudor Vianu: Dragostea e un arbore, cu coroana atingînd cerul, şi rădăcinile adînc înfipte în instinct”, se arată în articolul lui George Pruteanu. Filologul precizează de asemenea că invariabil sursa de inspiraţie este folclorul, expresiile auzite în popor ” Registrul în care sună aceste lubricităţi este îndeobşte unul ludic-folcloric. Unele piese sunt prelucrări ale unor motive folclorice, pe care le putem întîlni şi la Creangă, în , de pildă, ”Povestea lui Ionică cel prost” : "Cum o puse, cum să dusă, / Parcă-a fost pustia unsă", spunea pe site-ul personal Georghe Pruteanu. 

      Majoritatea acestor poezii, spun specialiştii, au fost prezentate la obişnuitele banchete şi chiolhanuri ale Junimii ieşene, unde fiecare membru trebuia să vină cu o compoziţie licenţioasă, pornogafică. Bunăoară acolo şi-a prezentat şi Creangă creaţiile pronografice. Filologii, dar şi criticii spun că, la Eminescu, poezia pornografică reprezenta şi un indiciu al caracterului său pasional. George Călinescu spunea că pentru el dragostea nu era ceva idealizat, ci palpabil, carnal.  ”Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă, bineînţeles, dar şi fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc superior, pe care conştiinţa le suprapune mecanismului reflex, dar în sfîrşit un instinct”, preciza George Călinescu, în lucrarea sa ”Viaţa lui Mihai Eminescu”.

 Totodată, filologii descifrează în limbajul fără ”perdea” al lui Eminescu din poezia pornografică o latură ascunsă a poetului. Meditativul, romanticul şi filosoful Eminescu ar fi avut în subsolurile fiinţei sale un personaj carnal sau, mai pe scurt, omul Eminescu cu toate dorinţele şi pasiunile sale care evada prin pornografie de constrângerile sociale şi codurile etice. ”Asemenea texte erau, probabil, pentru Eminescu o descărcare nervoasă, o modalitate de a-şi plăsmui trăiri prin "materializarea" lor pe hîrtie. Scrisul avea astfel, aici, funcţia de a doua viaţă, cea paralelă şi secretă, paşnice izbucniri ale libertinului "Mr.Hyde" faţă de îngîndurările abisale ale civilizatului şi melancolicului "Dr. Jeckyll". Un Eminescu underground, pămîntos şi evadat din codurile sociale şi culturale”, arată Pruteanu în ”Textele licenţios-pornografice ale lui Eminescu: natură şi cultură”. 

 Totodată, specialiştii spun că în scrierile pornografice se dezvăluie accentele de misogin ale lui Eminescu” mai sunt de sesizat accentele misogine, aici mai mult în nuanţă grotesc-burlescă şi îndreptate cu precădere înspre venalitatea amorului. Banul e îngemănat cu oniricele voluptăţi ale luxurii, reversul deliciilor este componenta mercantilă. "Parale", "gălbenaşi cu zimţi", "bani", "franci", "gologani" sunt mereu amestecaţi între cele două trupuri”, adaugă Pruteanu.  

  Pentru cei care doresc să-l cunoască pe Eminescu-omul, poeziile pornografice prezintă indicii preţioase. De altfel, şi filologii spun că, deşi de inspiraţie populară, Eminescu îşi scrie printre rânduri şi pasiunile, şi plăcerile sale ascunse. Acel eu al poetului ascuns în societate răsare în aceste poezii, spun specialiştii. Pasionalul Eminescu, arată şi istoria literaturii, deşi îndrăgostit de Veronica Micle, nu a ezitat să o înşele în repetate rânduri, abandonându-se, atât în hotelul ”Moldavia” cu ”oacheşa” Nataliţa, sora unui lăutar, în trenul către Berlin în braţele nemţoicei Milli, sau a craiovencei Cleopatra Lecca, căreia îi dedicase, ”Pe lângă plopii fără soţ”.    Cum iubea Eminescu! Tot poeziile sale pornografice vin să ne arate: crâncen, total, pasional.   ”Dacă reuşim să facem abstracţie de limbajul scandalos, orgiastic, vom observa că propensiunile poetului merg către acuplarea crîncenă, în care suflet şi trup sunt una. Această nevoie, de a "consuma" femeia, de a şi-o însuşi, - poate şi mai adecvat spus ar fi : de a şi-o încorpora, o găsim şi în fragmente semnificative din poeziile neruşinate: "Moment dulce, cînd te rod " sau "Dinnăuntru să te mînc". Avem de-a face aici cu ceea ce, în sofisticatul limbaj al psihanalizei pedante se numeşte "faza canibalică a libidoului"”, arată Pruteanu în articolul dedicat poeziei pornografice a lui Eminescu. Chiar şi George Călinescu vorbeşte de un Eminescu intelectual, prins în lumile sale filosofice, dar şi de un Eminescu carnal. Pasiunea lui Eminescu pentru carnal a fost observată spune George Călinescu în majoritatea poeziilor sale de dragoste. ”Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale şi de apropierea sînilor. Visa în iubire cu fondul liric al poporului îndeobşte voluptăţi robuste şi îngăduite”, spunea Călinescu în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”.  Călinescu continuă privind modul cum primea poetul amor şi mărturiseşte în aceeaşi lucrare că lui Eminescu îi plăcea ”o femeie care să împerecheze inteligenţa cu sălbătăciunea şi cu fabulosul, adică ceea ce şi căuta, ”o suedeză”, ” o englezoaică”, o amazoană şi carnală”. Tot Călinescu sugerează că pornografia în creaţia lui Eminescu a apărut de la aceea latură a poetului, plină de ”ardenţă fiziologică” a unui om cu fire zdravănă, ţărănească, cum se exprima criticul şi  a unui ”trup vânjos şi împăroşat”.  Au fost sau nu au fost poeziile pornografice ale lui Eminescu?! Publicate abia după 1990, şi stârnind un val de critici şi acuze la adresa celor care au scos primele opere complete ale lui Eminescu, cuprinzând inclusiv poezia pornografică, versurile ”neruşinate„ ale genialului botoşănean sunt şi astăzi subiect tabu.

 Eminescologul Dimitrie Vatamaniuc spunea în 2007 pentru Evenimentul Zilei, de exemplu că poeziile nici măcar nu ar fi creaţia lui. "Sunt simple reproduceri ale unor versuri populare care circulau în mediile de atunci, pe care el le-a copiat. Nu au nicio relevanţă pentru creaţia lui", spunea acesta.  

 Mulţi specialişti, printre care şi filologul George Pruteanu, le-au recunoscut, însă, autenticitatea şi, până la urmă, importanţa în litereatura română. ”Merită să cunoaştem şi cea mai măruntă chitanţă semnată de Eminescu, chiar dacă pudibonzii şi iconodulii vor protesta. Ei se tem să nu-i fie afectată imaginea. E o copilărie. E ca şi cum ne-am speria că o groapă săpată într-un munte l-ar putea prăbuşi. Eminescu este o materializare a necuprinsului feldeinţei omeneşti, în imensitatea sa labirintică. E un capitol şi o materie ale umanismului modern şi post-modern. Nu-l poţi îngrădi cu interdicţii şi tabuuri, fără a săvîrşi crima de les-adevăr”, preciza Pruteanu pe site-ul său, în anul 2004.

                                                                 de Cosmin Zamfirache