Jocul cu fantoma lui Ion Mihai Pacepa

În ultimul timp, „jivinele pacepiste“ au devenit, din nou, virulente. Cine sînt acestea? Nimic mai simplu de definit: acei indivizi lipsiţi total de cele mai elementare noţiuni în domeniul spionajului şi al contraspionajului, semidocţi în ale istoriografiei, mari meşteri în promovarea politicilor moscovite kaghebiste şi, poate de aceea, cu influenţă şi bine remuneraţi, care, din 1990 încoace, au vrut să ne fure sufletul, ne-au călcat în picioare răbdarea, ne-au terfelit demnitatea, încercînd să ne demonstreze ceva ce este împotriva oricărui raţionament şi brume de bun-simţ: anume că trădătorii de Neam şi de Ţară ar trebui consideraţi eroi. Drept model, nu au găsit pe nimeni altcineva mai potrivit, decît pe Ion Mihai Pacepa, fostul general de Securitate, care în 28 iulie 1978, în timp ce se afla în misiune, a „dezertat“. Dar ce i-a făcut, oare, să scoată din nou capul şi să se facă de rîs? Faptul că istoricul american Larry Watts a publicat primele două volume din trilogia promisă, despre Istoria contemporană a României.

O istorie bazată pe o reconstituire onestă, corectă, echilibrată, realizată cu metode ştiinţifice şi o imensă cantitate de date şi documente inedite, la care a adăugat o bibliografie impresionantă, în care, alături de mari istorici şi analişti occidentali, citează istorici români şi lucrările lor. Desigur că nu oricine are răbdarea sau capacitatea de a parcurge cu atenţie această monumentală operă a istoricului american, ambele volume publicate la RAO, una dintre cele mai renumite edituri din România. Primul volum, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România”, are 800 pagini, iar cel de-al doilea, „Cei dintîi vor fi cei din urmă. România şi sfîrşitul Războiului Rece”, are 700 pagini. Bibliografia impresionantă, formată din 803 cărţi şi articole, pe care autorul a inserat-o la sfîrşitul primului volum şi pe care a citat-o, în totalitate, în aparatul critic al celor două volume, reprezintă o dovadă indubitabilă a erudiţiei sale. După cum a mărturisit istoricul american, urmează şi un al treilea volum, dedicat Revoluţiei române, începută în acel decembrie, inutil de sîngeros, din 1989. Am stat şi m-am întrebat: ce se poate reproşa unei asemenea opere monumentale, de care, sînt absolut sigur, orice istoric ar fi mîndru? În fond, care-i meritul şi ineditul acestor lucrări? Larry Watts susţine, printre altele o teză perfect argumentată, şi anume că „mitul eroului Pacepa” nu a fost altceva decît unul dintre instrumentele vastului arsenal cu care Serviciile Secrete sovietice şi-au realizat măsurile active contra României, în perioada 1965-1989. Iată şi motivul pentru care „jivinele pacepiste”, clonate perfect după kaghebişti, încep să scoată capul, să latre pe unde apucă, doar-doar i-o mai asculta sau lua cineva în seamă. Dar nu doresc să mă refer la penibilul dialog, regizat de un jurnalist al unui post de televiziune, cu fantoma lui Pacepa, ci la hîrdăul cu lături pe care o anume Iulia Nueleanu îl aruncă asupra istoricului American, prin articolul publicat în „Curierul”, nr. din 30 iulie 2013. Titlul articolului e sugestiv: „Fostul şef CIA James Woolsey: Larry Watts minte cu neruşinare în cazul Pacepa!”. După ce am parcurs acest titlu, m-am apucat să citesc articolul, cu interesul istoricului de bună-credinţă, crezînd că voi găsi argumente care să aducă cel puţin o nuanţă la teoria lui Larry Watts. După ce l-am parcurs, am rămas stupefiat. De ce? În primul rînd, pentru că pe mine m-au învăţat marii mei profesori de la Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii Bucureşti (1976-1980), că ai dreptul să critici un istoric doar în condiţiile în care ai o operă mai mare, sau cel puţin egală, cu opera lui. Iar dacă nu ţii cont de această regulă fundamentală, atunci nu eşti istoric, ci un simplu cîrcotaş, adică un penibil, printre mulţi alţii. Ei bine, sincer să fiu, nu pot să-mi reprim curiozitatea, şi să întreb: cîte lucrări de istorie a scris Iulia Nueleanu, care îşi permite afirmaţii atît de grave la adresa operei istoricului american? Dar, să le luăm pe rînd. Mai întîi, ziarista cu pricina scoate din context nişte afirmaţii făcute de James Woolsey, cel care a îndeplinit funcţia de director al C.I.A., în perioada 1993-1995, potrivit cărora „C.I.A. nu are autoritatea de a lua o asemenea decizie. Doar preşedintele Statelor Unite ar putea oferi azil politic”. Din cîte ştim noi, istoricii români, în anul în care Pacepa a dezertat în S.U.A. (1978), funcţiona „Immigration and Nationality Act”, care, la art. 313, lit. a şi c

menţiona: „C.I.A. are posibilitatea şi competenţa de a propune acordarea cetăţeniei americane unui număr de 125 persoane pe an”. Chiar Pacepa mărturiseşte, în lucrările sale memorialistice, faptul că a primit cetăţenia americană, abia după 9 ani, interval de timp în care a fost supus de către C.I.A. unui program special (Defector Program) de interogare amănunţită (debriefing), după care a primit „meal ticket” (bilet de intrare). Mai mult, Pacepa recunoaşte în scrierile sale, dar şi în interviurile acordate: „Am lucrat 27 de ani pentru K.G.B.”. De aici deducem cu uşurinţă faptul că, pe timpul interogatoriilor, Pacepa a recunoscut că este agent K.G.B.. şi, dacă a recunoscut acest lucru, era şi normal să recunoască şi misiunea pe care o avea: aceea de a-l compromite pe Nicolae Ceauşescu în faţa opiniei publice mondiale şi, bineînţeles, şi în faţa românilor. Este extrem de interesant că atît Pacepa, cît şi James Woolsey, omit să ne spună că generalul dezertor a obţinut cetăţenia americană şi „biletul de intrare”  abia după venirea la putere în U.R.S.S. a lui Gorbaciov. Din acest moment, americanii şi-au pierdut interesul pentru Ceauşescu, axîndu-şi politica externă pe sprijinul şi colaborarea cu Gorbaciov. Este momentul în care Pacepa îşi publică, însoţit de mult zgomot mediatic, „Orizonturi roşii”, un volum de minciuni ordinare, avînd un scop politic bine definit: compromiterea lui Nicolae Ceauşescu. Adică, începea punerea în scenă a setului de măsuri active, ce aveau să se finalizeze în ziua de 25 decembrie 1989, la Tîrgovişte. Acest lucru îl spune şi Larry Watts, susţinut de o bază documentară vastă. În nici un caz teza lui nu stă în mărturisirea pe care i-ar fi făcut-o James Woolsey, şi pe care acesta, acum, nu o mai recunoaşte.  O altă inepţie pe care am întîlnit-o în articolul din ziarul „Curentul” sună, textual: „Generalul Pacepa făcea parte din Serviciul Român de Informaţii, iar toate serviciile de informaţii din blocul sovietic erau, sub o formă sau alta, controlate de către K.G.B.”. Iată o dovadă de ceea ce poate să facă incultura istorică dintr-un jurnalist. Să-i amintim ziaristei cu pricina că generalul Ioan Mihai Pacepa a făcut parte din Departamentul Securităţii Statului, instituţie desfiinţată în 30 decembrie 1989, prin Decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Serviciul Român de Informaţii a luat fiinţă, ca instituţie, pe 27 martie 1990, tot printr-un Decret al C.F.S.N.. O rog pe ziaristă să-şi completeze cultura într-un domeniu în care, după inepţiile pe care le scrie, se vede că are mari lacune. În al doilea rînd, o informăm pe ziaristă că Securitatea română, după plecarea consilierilor sovietici din România, în decembrie 1964, a fost singura instituţie de acest gen din blocul sovietic care nu a mai fost controlată de sovietici.

Documentul privind retragerea consilierilor sovietici din instituţia Securităţii din România a fost publicat, cu mai mulţi ani în urmă, într-o culegere de documente, coordonată de profesorul Ioan Scurtu, despre „Retragerea trupelor sovietice din România”. Consilierii sovietici din celelalte instituţii de securitate ale ţărilor din Tratatul de la Varşovia au fost retraşi după 1990. Noi, istoricii români, mai ştim că Serviciile de Intelligence occidentale cunoşteau cu precizie că ofiţerii români nu mai colaborau de mult cu ofiţerii sovietici. Este un aspect sesizat şi recunoscut cu francheţe de Tjeerd Sleeswijk Visser, fostul director al Serviciului olandez de Informaţii Militare, cînd ne-a vizitat ţara şi a fost oaspetele Academiei Naţionale de Informaţii. Iată ce a declarat public domnia sa: „Departamentele de contraspionaj aparţinînd Serviciilor naţionale de Informaţii din statele N.A.T.O. au condus, în anii războiului rece, monitorizări complexe asupra activităţii diplomaţilor români din „lagărul comunist”, suspecţi a fi cadre de Securitate. Astfel de operaţiuni de supraveghere, prin care se culegeau şi date de studiu referitoare la personalitatea acelor „ţinte”, au pus în evidenţă că agenţii de informaţii români aveau cu totul alt profil şi alte preocupări în raport cu cadrele K.G.B.-ului şi ale celorlalte Servicii de Securitate din statele-satelit. Agenţii români nu erau marcaţi de mentalitatea confruntării de la bloc la bloc, iar controlul efectuat de-a lungul anilor indica limpede că nu desfăşurau activităţi anti-N.A.T.O. Adaug la toate acestea faptul că rezultatul aceloraşi verificări, seriate, încrucişate, pe orizonturi largi de timp, nu au evidenţiat participarea ofiţerilor români la operaţiuni comune cu K.G.B.-ul”. Iată, deci, opiniile profesioniştilor (adevăraţilor seniori) occidentali ai Intelligence-ului despre ofiţerii români, fapt ce umple de ridicol afirmaţiile răutăcioase şi pline de venin, pornite din minţile bolnave ale „antisecuriştilor” de la noi, ori de aiurea. E adevărat că printre ei se află, o spun cu regret, şi ziarista Iulia Nueleanu. Prostiile pe care le debitează ea nu se opresc, însă, aici. Mai întîlnim şi alte mostre potrivit cărora lucrarea lui Larry Watts ar fi „contestată în mediul academic”, sau că n-ar aduce nimic original, pentru că temele abordate de istoricul american ar fi fost „discutate şi dezbătute, în ultimii ani, în istoriografia românească şi europeană”. Chiar aşa? Facem afirmaţii fără să aducem exemple, spre a le argumenta? Criza de argumente de care suferă ziarista Iulia Nueleanu o determină, la un moment dat, să atace viaţa particulară a istoricului american. Expresiile folosite, limbajul, felul în care îşi construieşte atacul la persoană scot în evidenţă cel mai pur stil „stalinist” de a face jurnalism. Adică, în lipsă totală de cultură istorică, de bune intenţii, utilizează ceea ce, în anii ’50, ai „stalinismului matur”, se numea acţiune de demascare sau de compromitere, în care marii condeieri ai regimului erau maeştri. Vezi cazul kaghebistului Silviu Brucan, care transforma într-un articol de presă orice material compromiţător, livrat cu subtilitate. Am crezut că acei ani au apus demult, dar constat că mentalul stalinist încă mai bîntuie prin presa românească, deşi au trecut mai bine de 2 decenii de democraţie. Fantoma stalinismului încă mai bîntuie prin redacţiile mass-media româneşti, aşa cum fantoma lui Pacepa mai apare din cînd în cînd, pentru a încerca să ne mintă în faţă. Le-aş recomanda „jivinelor pacepiste”, care au uitat că KGB-ul s-a desfiinţat între timp, să-l mai lase pe bătrînul trădător să se odihnească în pace (dacă o mai trăi?!). El şi-a încheiat demult misiunea pe care a avut-o, aceea de a dezerta. În rest, fantoma lui Pacepa continuă să facă năzbîtii, unele frizînd ridicolul.  Ceea ce mulţi nu ştiu – este faptul că aceia care se joacă cu fantoma lui Pacepa nu sînt din Serviciile Secrete
americane. Aceştia ştiu să-şi respecte partenerii, sînt oneşti, ştiu bine ceea ce ştiu şi, în primul rînd, nu ar putea să le facă rău, adică să-i lucreze pe la spate, prin măsuri active, aşa cum au procedat cu noi alţii, în alte timpuri. Cînd au venit la Bucureşti, au declarat: „S.I.E. şi S.R.I. sînt remarcabile. Apreciem profesionalismul şi integritatea ofiţerilor români” (John Brennan, şeful actual al C.I.A.). Prin urmare, dacă nu americanii, atunci cine se joacă cu fantoma lui Pacepa?

P.S. Pentru Iulia Nueleanu:  Nici un singur veteran al S.R.I., nici măcar aceia care s-au numărat printre membrii de bază ai fostei Securităţi, nu îl consideră pe Larry Watts drept „cel mai luminat istoric al ţării”, din trei motive:

-1) Larry Watts este, totuşi, cetăţean american;

-2) avem şi noi, românii, istorici, academicieni în viaţă, cu care ne mîndrim;

-3) pasiunea cu care a studiat Istoria României, îl poate recomanda pe Larry Watts, în cel mai bun caz, un prieten al românilor, iar veteranii din Serviciile Române de Informaţii, ca orice români adevăraţi, ştiu să-şi respecte prietenii, dar nu şi trădătorii.

Şi să mai ştiţi, doamnă, că nici un veteran al fostei Securităţi nu l-a plimbat pe Larry „ca pe sfintele moaşte”, tocmai pentru că oamenii aceia sînt români adevăraţi şi ştiu ce înseamnă respectul şi păstrarea demnităţii în faţa unui semen de-al lor. Este bine să fim buni români şi să nu le facem jocul kaghebiştilor. „Mirosul rînced şi pătrunzător al Securităţii”, o expresie utilizată în articol, trădează nu numai lipsa de respect pentru carierele profesionale ale unor ofiţeri pe care partenerii actuali îi apreciază şi i-au perceput corect la momentul respectiv, deşi le erau adversari, ci, pur şi simplu, o răutate greu de înţeles. Iată fair-play-ul din lumea Intelligence-ului, de care nu sînt capabili ziariştii făgăduiţi, sau cum i-am denumit, la început, pe kaghebişti. Un mare şef al unui important Serviciu de Informaţii spunea că spionajul este o ocupaţie pentru domni. Prin urmare, cine nu e domn şi încearcă să facă jocuri în Intelligence – devine „jivină”.  Ce ştiu aceşti bolşevici, cu semnul schimbat, despre ofiţerii de informaţii români, mai vechi sau mai noi? Despre stressul în care au trăit, despre riscurile cu care s-au confruntat, despre umilinţele suportate din partea politicului? Cine îşi permite să vorbească în mod peiorativ despre ei? În legătură cu cele afirmate în articol la adresa domnului Mugur Isărescu, respectiv că domnia-sa nu ar fi consultat istorici înainte de a-şi elabora discursul, precizez că atît subsemnatul, cît şi domnii Ioan Talpeş şi Cristian Păunescu – oameni cu o operă istorică recunoscută – au fost prezenţi la Banca Naţională, pe 15 decembrie 2011. Am luat cuvîntul, imediat după domnul guvernator, şi mi-am început intervenţia cu fraza: „Ce frumoasă e Istoria, atunci cînd este reconstituită corect, fără interese politice, pe o bază documentară solidă şi o argumentaţie coerentă şi impecabilă”. Aceasta a fost, de altfel, şi ideea fundamentală în jurul căreia mi-am dezvoltat discursul. Dar au mai fost omise şi alte lucruri din categoria celor esenţiale. Înaintea noastră, directorul S.R.I., George Cristian Maior, a prezentat cartea lui Larry Watts, la ,,Bookfest”. Mai mult decît atît, cu puţin înainte, la Biblioteca Centrală Universitară, regretatul academician Florin Constantiniu şi academicianul Dinu Giurescu au apreciat la justa sa valoare contribuţia ştiinţifică a cărţii lui Larry Watts. Nu mă mai miră prostia pe care aţi făcut-o, alăturîndu-vă corului schizofrenic al „jivinelor pacepiste”.

Prof. univ. dr. CRISTIAN TRONCOTĂ