E D I T O R I A L

Nunţi scurte, morţi fără muzică

 Prietena mamei, americanca din Budeşti, a avut tatăl plecat în America. Un imigrant temporar. Când s-a întors din lume, era îmbrăcat în haine domneşti, de s-a uitat tot satul după el. Lesne de înţeles, că le-a lepădat în grabă, luându-şi portul de acasă. Se întâmpla ca omul din Maramureş să fie peste ocean în perioada în care sociologul Christina Galitzi făcea o cercetare de amploare în coloniile de imi­granţi români din câteva oraşe americane. Este o lucrare de pionierat.

Dacă asimilarea economică a fost mai rapidă, nici cea etnică nu a întârziat să apară, deşi la început românii se căsătoreau cu parteneri recrutaţi în România. Pe plan cultural, s-a întâmplat o negociere parţială, în care individul renunţa conştient la cultura de origine. Portul cu care au trecut oceanul a fost abandonat relativ repede de imigranţii români, de la începutul veacului XX. Hainele albe provocau mirare, dar şi dispreţul localnicilor, iar munca în fabrici nu se potrivea cu hainele de culoare deschisă.

Doamna Galitzi a întâlnit doar câteva bătrâne, care purtau, ardeleneşte, fuste lungi negre, pieptare şi basmale întunecate, că, spuneau ele, „nu te poţi îmbrăca domneşte decât dacă te-ai născut domn sau doamnă”. Un român din Chicago declară: „Nu-mi mai recunosc concetăţenii. Arată la fel ca toţi ceilalţi. Şi dacă nu-i aud vorbind româneşte, îi iau drept polonezi sau sârbi. E o lume întoarsă!”

Costumul naţional totuşi rămâne podoaba de sărbători în cadrul comunităţii româneşti. A ajuns să fie apreciat chiar de o serie de instituţii americane. Apoi este abandonată şi interdicţia de a lucra în unele sărbători. Trebuiau să aleagă între orarul de muncă şi pierderea slujbei. Galitzi consemnează reacţia unui bărbat: „Fabricile sunt închise de Labor Day, dar trebuie să lucrăm de Sfântu Gheorghe sau de Înviere. Nu ne-ar lovi trăsnetul dacă am îndrăzni să o facem în ţară? Acolo mergem la biserică, aici mergem la fabrică!”

Nunţile sunt comprimate într-o singură zi. Este notată reacţia unei femei: „Nunţile s-au scurtat. Cine-şi poate îngădui să petreacă trei zile? La fabrică se închid porţile dacă întârzii 15 minute. Dar să lipseşti două sau trei zile! Numai dacă renunţi la slujbă…” Erau ceremonii la care modificările sunt mai greu de acceptat. Românii nu s-au împăcat cu celebrarea grăbită a botezului, ceremonie relativ intimă, care putea păstra formele din ţară.

Cu ce nu s-au împăcat în nici un fel românii a fost graba supărătoare la înmormântări, unde au fost nevoiţi să accepte serioase schimbări. O imigrantă mărturiseşte că nu se poate obişnui nici în ruptul capului cu dusul la groapă al morţilor cu maşina, în sicriu închis, fără muzică. Mărturiseşte: „Nu e timp să-i jeleşti sau să-i duci încet la locul de veci. Totul se face în grabă. Sunt închişi în sicriu, de parcă ar fi avut boli molipsitoare. Dar astea sunt dispoziţiile consiliului de salubritate”.

Legăturile tradiţionale între vii şi morţi sunt pierdute. În cadrul cercetării, autoarea înregistrează opinia: „Când am venit acum 22 de ani, aveam muzicanţi la înmormântări, mai ales dacă mortul era tânăr. Dar acum e demodat, pentru că americanii nu au asemenea obicei. Aşa că morţii noştri sunt duşi la groapă fără muzică”. Supravieţuia, de asemenea, notează Galitzi, partea discretă a obiceiurilor. Mai ales în cazul nunţilor.

O altă etapă a asimilării culturale este cea a organizării comunitare. Apar asociaţiile de întrajutorare. În Trenton se aflau români din Sătmar şi Maramureş, care au construit biserici, şcoli parohiale, editează ziare. Este amintit ziarul „Românul”, condus de preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu. Unificarea prin asociere era o fază necesară în tranziţia de la imigrare la asimilare.

Studiul la care m-am referit este o dovadă a felului în care românii s-au integrat în societatea americană. Este descrierea primului val de imigranţi români, cu precădere din Transilvania, ajunşi în America. Datele acestui studiu au apărut în cartea doamnei Sanda Golopenţia „Imigranţii Carter”. Un alt fenomen al imigraţiei româneşti de la sfârşitul veacului trecut, de care ştim foarte puţine lucruri.

Autor: Gheorghe PÂRJA

Sursa: Graiul Maramureşului