vineri, 29 iunie 2018

Scrisoare pastorală


Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XVIII(2018), nr. 375(1 –15 Iunie)

Dragii mei enoriași!
Biserica și Marea Unire(IV). Intrarea României în Războiul Balcanic şi apoi în Primul Război Mondial  nu a însemnat alinierea la o situaţie de conjunctură. România îşi cunoştea bine interesele, care, la acea vreme îi erau ameninţate şi a intrat în luptă pentru împlinirea lor. Avea de apărat, în primul rând, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială şi însăşi fiinţa neamului românesc; avea de câştigat, în al doilea rând, unitatea teritorială şi spirituală cu toţi românii din provinciile româneşti rupte din trupul Patriei - mamă de-a lungul vremii, avea de realizat România Mare în hotarele vechii Dacii. Episcopul Râmnicului de atunci spunea: ,, Suferinţele românilor de veacuri, suspinul lor după libertate, năzuinţele lor de a-şi vedea  visurile împlinite, dorinţa de demult a străbunilor noştri de a vedea uniţi laolaltă pe toţi ci ce vorbesc şi simt româneşte va duce la realizarea idealului nostru naţional”. Responsabilitatea, costurile şi riscurile erau imense, aşa cum s-a văzut, dar idealul era suprem. Atunci,  ori niciodată!
Redactorul Badea Mangâru de la ,,Biserica Ortodoxă Română”  făcea bilanţul anului 1915 şi privea cu îngrijorare şi speranţă spre cel următor: „Anul 1915 este anul negru, este anul al cărui zăbranic este făcut din lacrimile, suspinele şi jalbele mamelor, soţiilor şi orfanilor. Este ţesut din chinurile celor ce şi-au dat sfârşitul departe de tot ce au avut mai scump, departe de părinţi unii,  departe şi de soţie şi de copilaşi, pe lângă neagra mizerie ce-au îndurat, pe lângă dorul de ţară şi ai lor, ce i-a frământat şi focul ce i-a dogorit în lumea veşniciei (…). Anul 1915 este anul cel mai vijelios, cel mai urât şi cel mai criminal din câţi a cunoscut omenirea (…). Niciodată şi în nici o vreme nu întâlnim în istoria popoarelor un măcel mai îngrozitor, săvârşit cu arta cea mai perfecţionată în distrugere şi cu premeditarea cea mai îndelungată (…). Anul 1915 s-a născut în sânge, s-a botezat cu sânge, s-a hrănit cu lăcomie toată viaţa sa cu sânge şi şi-a dat sfârşitul sufocat tot în sânge. O clipă nu s-a abătut de la acest dezastru, un moment nu s-a odihnit; continuu a sfâşiat şi a batjocorit. Anul 1915 a trimis regi în pribegie, iar pe alţii i-a înălţat în trufie. În palatele pustiite ale celor ce bat pe la uşile altora ca să le dea ospitalitate şi să-i adăpostească şi-au dat mâna potenţialii învingători ai momentului, şi-au dat mâna, s-au felicitat şi au benchetuit. S-au exterminat popoare din patrimoniul lor, iar cei rămaşi i-a înjugat la carul robiei, al suferinţelor, al chinurilor şi al batjocurilor”.
Noul an 1916 este întâmpinat cu teamă şi speranţă de către episcopul Nifon Niculescu: „Ca român, sufletul meu e stăpânit de grija vremurilor atât de grele prin care trece scumpa noastră Românie. Este adevărat că suntem o ţară mică, că jur-împrejurul nostru para focului se înalţă tot mai cotropitoare, că totuşi, prin acest foc va trebui să răzbim pentru a realiza idealul nostru naţional, oricâtă durere ne-ar pricinui. Ca ierarh al vostru însă, sufletul meu este plin de cea mai caldă speranţă, neîndoioasă, că neamul nostru va izbuti, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi prin puterile lui, să-şi îndeplinească marea şi frumoasa datorie la care este chemată generaţia de astăzi (…). Ca păstor al vostru, ca român şi ca mai bătrân frate al vostru, vă zic: Sus inimile noastre către floarea de aur a idealului nostru naţional! Steagurile noastre de luptă sunt steaguri de vitejie încercată, totdeauna biruitoare! Aşa vor fi şi acum”.
Într-o cuvântare de răspuns, preotul Anghel Constantinescu a spus: „Cu multă duioşie ne aducem aminte de poveţele părinteşti ce aţi dat preoţilor la conferinţele pastorale din toamna trecută. Aţi dat sfaturi şi îndemnuri, pe de o parte preoţilor mobilizaţi, cum să îmbărbăteze trupele şi să facă serviciile divine în campanie, cum să mângâie şi să îngrijească pe cei răniţi, şi în fine, cum să-şi îndeplinească cu punctualitate datoriile sfinte faţă de cei morţi cu glorie pe câmpul de luptă, iar pe de altă parte aţi dat îndrumări şi preoţilor care rămân în parohii cum trebuie să ajute pe cei nevoiaşi, cum să le cultive ogoarele şi să le strângă bucatele şi, în sfârşit, cum să mângâie pe văduve şi pe cei care vor rămâne orfani de tată. Ba mai mult, cu prilejul conferinţelor aţi poftit pe doi medici-colonei ca să ţină preoţilor conferinţe cu privire la rolul şi îndatoririle preotului în campanie din punct de vedere sanitar”.
La 4/16 august 1916 România a semnat Tratatul de alianţă cu ţările Antantei. Încă din ziua de 15 august, ziua Sfintei Marii Mari se sunase mobilizarea. Din toate satele şi oraşele româneşti curgeau râuri de tineri, dar şi râuri de lacrimi şi de rugăciuni. Mobilizarea armatei şi poziţia Bisericii Ortodoxe Române au fost consemnate printr-o impunătoare slujbă la catedrala patriarhală din Bucureşti: ,,S-au introdus ectenii şi rugăciuni” pentru starea de război. Mitropolitul Primat „a pronunţat o patriotică şi bine cugetată predică, începând cu citaţia: „Acum a sosit vremea care ne sfinţeşte pe toţi şi ne aşteaptă dreptul judecător” pentru realizarea visului milenar al străbunilor neamului românesc. Citând principalele date ale istoriei neamului, meritele străbunilor, după istorie şi fapte în conservarea limbii române şi a religiunii, monumentele religioase ale acestora şi patriotismul lor, continuitatea neîntreruptă a neamului nostru ca viguroasă santinelă romană de la Traian până la formarea Principatelor Moldo-Române şi faptele prin care au trecut până în zilele noastre; de asemenea, amintind în această cuvântare şi enumerând nedreptăţile suferite cu timpul de la năvălitorii şi împilătorii străini; teritoriile sfâşiate din Patria noastră dimprejur, drepturile ce le avem de moştenire (…). ,,Datoria noastră este ca cu încredere în Dumnezeu să urmărim drepturile noastre pretutindeni, iar pentru prezent să mulţumim că Providenţa Dumnezeiască ne-a deschis cea mai frumoasă şi favorabilă ocaziune pentru actuala reîncepere a realizării drepturilor noastre de revendicare. Sus să avem inimile! Având credinţă în Dumnezeu, care ne asigură prin Sfânta Evanghelie că şi munţii se pot muta din locul lor pe baza credinţei nestrămutate a unui popor”. A urmat un Te-Deum special pentru caz de război. S-a recomandat tuturor ierarhilor să urmeze asemenea.
În aceiaşi zi, Ministrul Cultelor, I. G. Duca, a telegrafiat Mitropolitului Primat : „În clipa în care armata română porneşte la luptă pentru a înfăptui idealul naţional al neamului nostru, gândul tuturor se îndreaptă cu încredere întru Cel Atotputernic şi caută întărire sufletească de la credinţa strămoşească ce a susţinut pe înaintaşii noştri în toate grelele lupte pe care au fost siliţi să le poarte de-a lungul veacurilor, spre a purta, păstra şi înălţa statul acesta. Rog deci pe Înalt Prea Sfinţia Voastră să ia imediat măsuri ca pretutindeni preoţii să binecuvânteze pe cei ce cu atâta avânt pleacă să se jertfească pentru mărirea şi gloria neamului şi totodată să se facă în toate bisericile din de Dumnezeu păzita Eparhie pe care o păstoriţi cuvenitele rugăciuni pentru izbânda oştilor române”.
În telegrama mitropolitului primat Konon trimisă tuturor episcopilor eparhioţi (15 august 1916) se spunea: „Acum a sosit vremea care sfinţeşte pe toţi şi ne aşteaptă dreapta realizare a visurilor părinţilor şi a străbunilor neamului românesc. După iconomia dumnezeiască vedem cum se petrec lucruri extraordinare în împrejurul ţării noastre. În aceste momente pretutindeni a sunat ora deşteptării cu toate mişcările necesare şi în această clipă în care armata română binecredincioasă porneşte la luptă pentru a înfăptui idealul naţional al neamului nostru, cu toţii trebuie să avem sus inimile cu credinţa tare în Cel Atotputernic. Gândul tuturor se îndreaptă cu încredere în Bunătatea şi ajutorul dumnezeiesc spre întărirea sufletească în credinţa strămoşească, care a susţinut pe părinţii şi strămoşii noştri în grelele şi periculoasele împrejurări prin care ne-am strecurat şi pe care străbunii noştri au fost siliţi a le înfrunta de-a lungul veacurilor, spre a păstra şi a înălţa moştenirea şi patria străbună (…). Noi, în conformitate cu dorinţa generală, am hotărât să se ia imediat măsuri ca pretutindeni clerul ortodox să binecuvânteze şi să încurajeze pe ostaşii noştri, care cu atâta avânt pleacă ca să se jertfească pentru mărirea şi gloria neamului nostru. Pentru care am dispus să se facă în toate bisericile din Dumnezeu păzita Eparhie pe care o păstorim împreună cu P.P.S.S. Ierarhi eparhioţi, anume orânduind cuvenitele rugăciuni pentru strălucita izbândă a oştirilor române”.  Este dat decretul (1916 aug. 14) de mobilizare a armatei române în noaptea de 14/15 august, orele 2.  Este dat textul decretului privind starea de asediu, Rugăciune cu Te-Deum şi ectenii pentru armata ruso-română.
*
Sfaturi părintești. Am selectat un fragment din Pateric, privind călătoria unei femei în lumea de dincolo. Socotim că este interesantă și plină de învățătură pentru mulți. Vorba aceea: ,,Deșteptul învață din pățania altuia….!”
,, Un Bătrân a povestit: „Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: «Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănă­tos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.
Aveam şi o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă, cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului şi-o petrecea îmbătându-se cu vin, alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care, deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi sănătos.
S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună, cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi în­ceput să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut. Mama, fiind de acum şi mai slobodă, se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât ajunsesem în pragul sărăciei.
Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune. După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a ve­nit un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de desfătări şi plă­ceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».
Cum socoteam eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut în­tre timp noapte şi m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă: «Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru: «Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare. Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci». M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea cuvintele [ome­neşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugându-l să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici».
Cum eu, iarăşi, îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi». M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi tulburare. Îmi arată acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea, afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau, din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta, care astfel se mistuie şi se topeş­te. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!» Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit». Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică, încât am început să urlu şi să suspin cu lacrimi.
Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au alergat la mine, întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute. De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi cuvioşie şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.
*
File de jurnal – 5 Mai 1982. ,,Dup-amiază, Dl. Ivănescu împreună cu șoferul și prietenul său au plecat la Severin, iar pe zidar l-au lăsat la mine. Zidarul, nea Biță, e dintr-un sat de pe lângă Curtea de Argeș. Aude greu și vorbește prost. Are vreo 52 de ani, patru copii și o femeie epileptică.
Seara, conform înțelegerii, dl. Ivănescu a venit a biserica din Malovăț. Spunea că e foarte grăbit, că peste o jumătate de oră are trenul. Nu am admis această grabă și nu am vrut ca să-i dăm acontul și să semneze hârtiile în alb. Când am început să discutăm amănuntele contractului, am înțeles și graba lui. Dacă astă-toamnă, la licitație, s-a oferit să-și asigure masa, iar noi să nu-i dăm decât 50.000 lei  pentru lucrare și un litru e lapte pe zi, acum n-a mai recunoscut aceasta. A jurat chiar că nici nu a discutat ceva despre masă. Cu chiu cu vai, abia am putut ajunge la un compromis, ca să-i adăugăm 2.500 lei  la preț și să-și asigure dumnealui masa. Acum am văzut și eu ce înseamnă într-adevăr omul și cât de puțină bază poate fi pusă pe cuvântul cuiva. În sfârșit!
Nea Biță a început lucrul a doua zi. Eu am demolat catapeteasma. Era crăpată rău de la cutremurul din 1977. Se clătina și nu a avut nimeni curajul să urce la ea de teama prăbușirii. Și azi lucrează la zidăria catapetesmei nea Biță. A făcut arcade la uși, fiindcă până acum nu avea. Repară pe la ferestre și uși. Malovicenii m-au ajutat și acum. Cei cu căruțe au adus nisip. Maluț Surugiu a dat 120 cărămizi, Ghiță Manolea a dat doi saci de ciment. Asemenea și Octavian Chilom și nevasta lui Cună. Unii au  venit să ajute voluntar: Bârnea Ion, Nicolae Tărăbâc, Gheorghe Manolea, Dumitru Crașoveanu, Stoian Nică, Maria Tărăbâc, Ana Tărăbâc, Ion Paicu(Sfântu) și alții. Marian Glavan i-a asigurat zidarului casă și masă pe tot timpul lucrării.
Nea Mitrică Trocan a început reparațiile la biserica din Bârda în vederea văruitului. Ieri am luat cu unchiul Sabin Lăsculescu de la Rupa Anghel din Severin opt ferestre de metal pentru turla bisericii de la Bârda și o poartă de metal pentru cimitirul de la Bârda.”
*
Taina mamei. Am găsit pe internet o povestire cu acest titlu, interesantă, care, sunt sigur, și Dvs. vă va place, mai ales că e plină de învățătură pentru viață, pentru relațiile de familie. Iat-o:
Faptul s-a petrecut  cu ceva ani în urmă într-unul din tribunalele Capitalei.
Personaje: soţia, soţul şi mama acestuia. Spectatori: publicul din sală, judecătorii şi câţiva avocaţi. Motivul procesului: o femeie bătrână şi singură, poate şi bolnavă, mama, pretinde unicului ei fiu, om în toată puterea, sănătos şi voinic, s-o ajute să-şi trăiască decent ultimii ei ani. Aşa cer legile nescrise ale omeniei. Potrivit lor, femeia s-a adresat tribunalului să-i facă dreptate. Adică să-l oblige pe fecior, inginer cu post bine retribuit, s-o întreţină pe mamă.
După cum era de aşteptat, tribunalul i-a acordat reclamantei câştig de cauză, cum se spune în limbajul juriştilor.  Până aici nimic deosebit. Un proces civil ca atâtea altele. Obişnuiţi cu de-alde astea, judecătorii se grăbeau să treacă la alt dosar, considerând cazul rezolvat. Abia acum începe însă povestea noastră…
Auzind sentinţa, ,,prea buna” noră a fost apucată pur şi simplu de o criză de furie; i s-a părut pe semne o nedreptate strigătoare la cer, ca soţul ei să-i aducă acasă, în ziua de leafă, mai puţin cu cele câteva sute de lei, pe care tribunalul hotărâse ca fiul să le dea lunar bătrânei sale mame. Şi atunci, în faţa sălii, ea a început să vocifereze, să-şi insulte soacra, s-o învinuiască de meschinărie.   Cei prezenţi, stupefiaţi de această ieşire, o priveau cu justificat dispreţ.
Până la urmă, fireşte, tribunalul a trebuit s-o cheme la ordine. Privirile oamenilor se îndreptau acum spre bărbat. Condamnat de cei mai mulţi de atitudinea lui reprobabilă, compătimit de alţii pentru că ajunsese sub clasicul papuc, omul tăcea.  Dacă în acel moment cei trei ar fi părăsit sala, lucrurile s-ar fi oprit aici, lăsându-le celor de faţă doar gustul amar al întâlnirii cu o manifestare ce nu face cinste firii omeneşti. Ce s-a petrecut însă în sufletul bătrânei?! Până atunci nu mai fusese niciodată la tribunal. S-a uitat la chipurile celor din sală, s-a uitat la judecători, desluşind la toţi acelaşi reproş pentru fiul ei. Şi a cuprins-o un legitim şi dureros sentiment de remuşcare, de ruşine pentru ruşinea lui. S-a răzvrătit ceva în sufletul ei şi n-a vrut să lase lucrurile aşa. N-a vrut ca oamenii aceia străini să-l considere pe fiul ei ca pe un om de nimic, un nemernic. A cerut deci să vorbească, să-l apere de o asemenea bănuială nedreaptă.
-  Rog să fiu iertată, începu ea, dar să nu credeţi că feciorul meu este un om rău la suflet. Eu îl cunosc mai bine decât oricine. Nu s-a purtat neomeneşte cu mine şi de la el nu am a mă plânge tribunalului. Eu nu aş fi făcut-o, dacă el nu m-ar fi îndemnat. Şi o să vedeţi de ce…
O linişte plină de nerăbdătoare atenţie se aşternu în sală. Copleşit, inginerul lăsă privirile în jos, pe când soţia lui, potolită subit, ascultă şi ea uimită.
-  Eu sunt femeie simplă, a continuat bătrâna parcă îmbărbătată. Am muncit mult şi din greu ca să trăiesc şi să-l cresc pe el. Erau pe atunci vremuri grele, război. Singură am fost toată viaţa, n-am avut bărbat. Şi-o să vedeţi, iarăşi, de ce. Băiatul s-a purtat întotdeauna frumos cu mine: a fost cuminte, m-a ascultat, a învăţat pe brânci să-şi facă un viitor; a avut şi cap bun, nu-i vorbă. Pe urmă, când s-a făcut mai mare, a muncit, şi-a făcut un rost şi a avut el grijă de mine. Când s-a însurat, gândeam că am să-i pot fi de ajutor în casă, la copii. Sunt doar obişnuită cu munca. N-a trecut însă multă vreme şi am văzut că nora nu-şi mai găseşte locul cu mine, deşi aveau o locuinţă bună, încăpătoare. Cât despre copii… nu şi-a dorit să aibă… Un timp i-am răbdat înţepăturile. Lui nu-i spuneam nimic. Îl vedeam că munceşte, că îşi vede de treabă. Ştiam că-i bine văzut acolo unde lucrează şi mă bucuram pentru el. Nu vroiam să-l necăjesc cu ale mele. De altminteri, de faţă cu el, nora se purta altfel. El însă pleca dimineaţa şi venea tocmai seara. Uneori, se ducea prin ţară. Rămâneam acasă cu nora, că ea nu lucrează. Când nu trebăluiam prin bucătărie, mă făceam mică în colţul meu, să n-o supăr cu nimic. Toată ziulica tăceam, nădăjduind că lucrurile vor merge mai bine. Dar, n-au mers bine! Nu vă mai spun toate câte s-au petrecut. Destul că, după un timp, au izbucnit certurile între ei. Pricina eram eu. Până la urmă nici nu se mai fereau de mine. Pentru noră, banii erau lucrul de căpetenie. Într-o zi i-a strigat: ,,Ori eu, ori maică-ta! Alege!”
Aici nora, sub privirile ostile ale sălii, a trebuit să-şi plece privirea.
-Pe scurt, continuă bătrâna, n-am mai putut răbda. Fiul meu o iubea şi n-aş fi vrut să se despartă din cauza mea. Altfel de soţie îi dorisem eu. Dar ce puteam să fac? Mi-am găsit undeva o odăiţă şi m-am mutat. Numai că, tare singură pe lume mă simţeam acum! De lucrat nu mai puteam: sunt bătrână. Cu toate acestea nu mă lăsam. Mai găsisem câte ceva de împletit, de cârpit, mai mult ca să-mi treacă de urât. Pe la casa lor mă duceam rar. Fiul meu, n-am ce zice, mă ajuta. Dar soţia lui ştia cât câştiga. A început curând să-i ceară socoteala la bani; au izbucnit iar certuri. Atunci gândind că face un bine, băiatul m-a povăţuit să mă plâng tribunalului. Să nu mai aibă soţia lui ce spune, pentru că, dacă aşa va hotărî legea, el nu poate face altfel… Văzându-vă cum îl priviţi, m-am căit că l-am ascultat. Să ştiţi că nu este un om rău la suflet… Poate nu vă spuneam asta, dar nu m-a răbdat inima când am auzit-o aici pe soţia lui strigând…
 Bătrâna ezită puţin. Îşi şterse lacrimile cu mâna tremurândă şi, parcă aducându-și aminte de un lucru îndepărtat, povesti mai departe cu un vădit sentiment de uşurare.
-Şi aş vrea să vă mai spun ceva…, ceva, care nu am mai spus până acum nimănui.. Nici chiar fiului meu, pentru că nu am vrut să-l amărăsc… Aveam, mi se pare, vreo 18 ani, bine nu mai ştiu. Eram la părinţi o droaie de copii. Într-o zi, ducându-mă în pădure să adun uscături pentru foc, am auzit un scâncet. La început m-am speriat neştiind ce-i şi am început să fug. Apoi m-am dumirit. Era un copil. Avea câteva săptămâni. În jur, nici ţipenie de om. Ce era să fac? L-am luat binişor în braţe. N-a mai plâns. Cu vreascurile în spate şi cu el la piept, am plecat spre casă. La marginea pădurii m-am oprit. Mi se făcuse frică. Am lăsat copilul jos. A început îndată să plângă mai tare ca înainte. Am rupt-o la fugă să nu-l mai aud. M-am oprit însă curând; mă urmărea plânsul lui. M-am întors. Căta spre mine cu nişte ochişori atât de rugători, încât nu m-am îndurat să-l las acolo.
Când m-a văzut tata acasă, s-a crucit. Mi-a strigat să duc copilul unde ştiu, că lui nu-i trebuie. Tata era om aspru şi neînduplecat. Şi  văzându-mă cum îl îngrijesc, intrase la bănuială. Gândea c-o fi al meu şi i-am ascuns adevărul. Poate că şi băuse în ziua aceea, că ne-a luat la bătaie şi pe mama şi pe mine. M-a schilodit, nu alta. Mie începuse să-mi fie drag copilul şi nu ştiam ce să fac. În cele din urmă m-am hotărât să plec cu el de acasă. Ce-o fi, o fi! mi-am zis… Uşor nu mi-a fost! Nicăieri nu voiau să mă primească cu el. Să-l las, nu mă înduram. Mi-a fost însă ruşine să spun cuiva că nu-i copilul meu. Cine m-ar fi crezut atunci? Când am găsit, în sfârşit, nişte oameni mai binevoitori, care m-au primit cu băiatul, aş fi fost în stare, dacă mi-ar fi cerut-o, să muncesc doar pentru a câştiga mâncarea mea şi a copilului şi să avem un adăpost. L-am crescut singură. Arătoasă nu eram.  Cine era să se uite la o biată femeie săracă, cu un copil pe deasupra? Nu m-a cerut nimeni în căsătorie. Îl aveam pe el, soarele meu. A crescut voinic, cum îl vedeți…
Aici, bătrâna a tăcut descumpănită. Nu mai putea vorbi. Au podidit-o lacrimile. Printre suspine a mai adăugat doar atât:
-Dacă acestei femei îi pare atât de rău după bucăţica de pâine pe care mi-o dă fiul meu, vă declar că nu vreau să mai primesc nimic de la el şi îmi retrag plângerea… În sală se înstăpânise tăcerea. Oamenii îşi ştergeau ochii pe furiş…
 Aceasta a fost toată povestea. Fiul, copleşit de emoţie, s-a apropiat de bătrână, ascunzându-si faţa în palmele ei aspre. Soţia lui s-a ridicat descumpănită şi a părăsit sala. Nu ştiu dacă va mai rămâne alături de un bărbat care-i va aduce acasă cu câteva sute de lei mai puţin, dar ştiu că el, ,,COPILUL GĂSIT ÎN PĂDURE” nu va mai putea trăi despărţit de cea care i-a fost o MAMĂ atât de bună.
*
Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Ovidiu Mitran-De Keyser din Zoersel(Belgia): încă 230 lei; Domnul Vermeșan Mirel din Timișoara: 200 lei; Doamna Roman Carmen din Tr. Severin: încă 100 lei; Doamna Arhire Evelina-Lili din Tr. Severin, fiică  a satului Bârda și Doamna Pițiga Emilia din Timișoara: câte 50 lei;
Doamna Ivanovici Florica din București ne-a trimis vin din Cana Galileii(Israel). Cu el vom pregăti Sf. Împărtășanie pentru cei ce se vor împărtăși de Sf. Petru și de Adormirea Maicii Domnului. A mai trimis lumânări de la Ierusalim, apă din Iordan și altele.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale astfel: Marea unire, în ,,Națiunea”, București, 6 iun. 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); ,,Scrisoare pastorală” – 373, în ,,Bibliotheca  Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 16 iun. 2018, ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);  ,,,Scrisoare pastorală”-374, în ,,Armonii Cultural”, Adjud(VN), 14  iun. 2018, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 19 iun. 2018, ediție și on-line (http://www.observatorul.com);  Cuvântul Sfinților Părinți, în ,,Națiunea”, București, 21 iun. 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/ category/ religiespiritualitate); Biserica și Marea Unire, în ,,Națiunea”, București, 21 mai 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); în ,,Omniscop”, Craiova, 15 iun., 22 iun. 2018, ediție on-line(http://www.omniscop.ro);
Domnul Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia) a făcut o frumoasă prezentare volumului Popas aniversar – 65  în emisiunea din 23 iunie și apoi a dat citire primului capitol din carte. Îi mulțumim. Putem pune oricui la dispoziție emisiunea.
Parohia noastră a republicat cartea Prof. Dr. Constantin Negreanu, Istoria proverbului românesc(160 pag.);
Parohia noastră a publicat cartea Prof. Ion Bratu din Pucioasa(DB), Activitatea Preotului Dr. Gheorghe Paschia(100 pag.). Autorul și-a cumpărat tot tirajul.
*
            Excursii-pelerinaje.   ► Duminică, 10 Iunie, parohia noastră a organizat o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Vodița (MH), cu ocazia hramului. Parohia s-a angajat să suporte cheltuielile de transport. Deși participarea  a fost gratuită, am avut doar cinci înscrieri. Păcat!        
             ►Joi, 5 Iulie, parohia noastră a organizat o excursie-pelerinaj pe următorul itinerar: Bârda - Malovăț - Tr. Severin - Mânăstirea Gura Motrului(MH)-Strehaia(mânăstirea)-Craiova(orașul, mânăstirea Jitianu, mânăstirea Coșuna, seminarul teologic)- Tr. Severin -Malovăț-Bârda. Costul era de 25 lei/pers. Până la închiderea acestei ediții, s-au înscris 9 persoane. Excursia se amână pentru odată ce o vom stabili ulterior.
►Joi, 26 Iulie, parohia noastră organizează o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Orșova(MH), cu ocazia hramului. Acolo vom participa la Sf. Liturghie oficiată de mai mulți ierarhi. Parohia suportă cheltuielile de transport. Așadar, participarea e gratuită.
*
Botezuri. Cununii. Înmormântări. În ziua de 3 iun. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Vișan David-Andrei, fiul Domnului  Vișan Valentin și al Doamnei Vișan Georgiana-Felicia din Malovăț. Să le trăiască! În ziua de 3 iun. am Oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Vișan Valentin din Malovăț și Doamna Hoancă Georgiana-Felicia din Șimian. Să fie fericiți! În ziua de 9 iun. am oficiat slujba înmormântării pentru Ploștinaru Ionel(72 ani) din Bârda. Dumnezeu să-l ierte!
*
Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program de slujbe: 1 Iul. (Bârda); 7 Iul.(Malovăț-Bârda); 8 Iul.(Malovăț); 14 Iul.(Malovăț-Bârda); 15 Iul.(Bârda);  20 Iul.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 21 Iul.(Bârda-Malovăț); 22 Iul.(Malovăț); 28 Iul.(Malovăț-Bârda); 29 Iul.(Bârda).  În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la școală, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu