Etnologul român în „Epoca de aur“ (fragment dintr-un volum manuscris)

                          Scrisoare Adrianei (l)

Aceste rânduri sunt adresate cercetătoarei Adriana Chira. Plecată din România cu o bursă acordată de Fundaţia „Pentru o Societate Deschisă“, tânăra maramureşancă şi-a făcut studiile în Anglia, specializându-se în antropologie culturală, la celebra universitate Cambridge. În prezent ea a fost admisă bursier doctorand la Cornell University din SUA, unde elaborează o teză despre FESTIVALUL NAŢIONAL CÂNTAREA ROMÂNIEI. M-a contactat prin internet şi i-am răspuns prin câteva scrisori care încearcă să reconstituie atmosfera anilor când, în jurul meu, atârna peste tot portretul lui Ubu Roi, „făurit“ de „supuşi“, cu voia şi complicitatea „Alteţii Sale“, dintr-o pastă mâloasă, impregnată feculent cu ideologie comunistă. O coincidenţă fericită a hotărât să fim, la un moment dat, colegi-bursieri, aflaţi sub auspiciile aceluiaşi mecenat: Fundaţia SOROS.

Am primit mesajul tău şi mi‑a făcut plăcere să aflu că „nasc şi la Baia Mare antropologi“. Bucuria cred că vine, în primul rând, dintr‑un sentiment de refulare, pe care, noi, cei din generaţia ’50, îl trăim tot mai acut, odată cu trecerea timpului, când ne împăcăm tacit cu perspectiva de a nu mai ajunge niciodată doctoranzi la Cornell University. Fugit irreparabile tempus!

Nu lucrez în cadrul departamentului de antropologie al Facultăţii de Litere. Aşa ceva la noi nu există. Sunt la Catedra de limbă şi literatură romană. Cu toate că, alături de Pop si Chiş Şter, am pus umărul la înfiinţarea unei secţii de etnologie la Baia Mare, până azi nu am putut organiza o catedră. Ministerul Educaţiei nu admite catedre sub 15 membri. În subsidiar stau tot felul de interese economice. La fel s‑a întâmplat şi cu (re)eşalonarea fondurilor pentru publicaţii. Am aşteptat 10 ani să‑mi vină rândul la tipografia universităţii. Când mă situam deja al doilea pe lista cu programări, a încetat finanţarea şi s‑a închis tiparniţa. Unii colegi, mai intrepizi, şi‑au încropit editură, au procurat mici finanţări confidenţiale, au mai strecurat câte un zece în carnetul de note al vreunui analfabet, într‑un cuvânt „s‑au descurcat“.

Văzând că anii trec şi fondurile nu se mai arată, mă decisesem să procedez şi eu aşijderea. Numai că fatalitatea, care m‑a talonat cu cerbicie toată viaţa, şi‑a arătat din nou hidoasa grimasă! Abia dădusem „sfară‑n ţară“ că am nevoie de sponsori pentru cercetare etnologică, şi soarta‑mi potrivnică mi‑a stăvilit din nou avântul. S‑a întâmplat ca, la vremea aceea, s‑o trântesc la examen pe nepoata şefului de cadre pe Ministerul de Interne, o loază de‑o incultură crasă, şi alţi vreo 10, ejusdem farinae, toţi pilele Poliţiei şi Procuraturii din Baia Mare. Din partea lor am primit nesămăluite ameninţări. Am fost citat inclusiv la un procuror (Somcutean? Porcutean?) care mi‑a prezentat acuze „de râsul curcilor“ (Aţi fost reclamat că s‑ar putea să le cădeţi la examen pe X, Y, Z, dar nu le‑aţi picat!). Am rămas impasibil şi în faţa ofertei de aprox. 10 mii de dolari, arvuniţi la o grădină de vară, cu fiica gazdei (d‑şoara Diana B). Reacţia mea atipică a infirmat degradanta imagine a profesorului sărac şi vulnerabil. În final, intenţionam totuşi să le mai acord o şansă, după ce rectorul m‑a chemat şi mi‑a spus că ar trebui reprogramaţi, pentru că „poliţia a pornit deja represalii pe la contabilitate şi, după cât s‑au arătat de furioşi, domnia sa se temea că sticleţii sunt în stare de orice“. Numai că, în timp ce mă întorceam de la Rectorat, animat de gânduri filantropice, o persoană, (pro)venind dintr‑un mediu bine informat, s‑a apropiat şi mi‑a spus că mă felicită cu ocazia promovării celui mai greu examen din viaţa mea. Am răspuns mefient că nu prea înţeleg, din moment ce eu dau examene cu alţii şi nu ei cu mine. M‑a înştiinţat că în ziua precedentă a „colindat“ pe la uşa casei mele o femeie, având asupra ei un plic cu bani marcaţi, acompaniată de „urători“, poliţişti şi un procuror, înarmaţi cu aparate de înregistrat şi cătuşe. I‑am confirmat că într‑adevăr a fost o doamnă care zicea că e Savu din Săsar, dar nu i‑am deschis. Ba i‑am şi strigat, prin uşă, că, dacă mai insistă s‑o deschid, chem poliţia. Sibilinicul binevoitor a apreciat că tocmai refuzul de‑a mă lăsa mituit a generat ascendentul moral prin care i‑am surclasat / întărâtat.

Stupefiat, la auzul insultătoarei mârşăvii ticluite, bunele mele intenţii s‑au estompat brusc, iar zodiacul lunii a 7‑a (luna mea de naştere) a trecut subit într‑un plan primordial. Devenisem ceva între felina din horoscop şi „Maigret voit rouge“. Hotărât, pentru „lainicii mei“, şansa unei rereexaminări dispăruse ca fumul prin ceaţă.

A urmat un război de hărţuire a mea şi a familiei mele: dispariţia din orar a cursurilor ţinute pe bani în plus, faţă de normă, la Colegiul Universitar din clădirea Liceului Slavici, iar în comisia de diplomă, de aici, a apărut un conclav de cadre complexate, unele din învăţământul mediu, care au criticat lucrările coordonate de mine că sunt prea „academice“ (ex. absolvent Lorena Stan); publicarea în revista „Poliţia Română“ a unui articol în care doi ziarişti „de serviciu“ afirmau, cu tupeu, că voi fi judecat pentru corupţie; fabricarea unui dosar din care rezulta că am răspândit, cu intenţia de destabilizare, zvonul că va cădea F. N. I‑ ul; citarea soţiei la căpitanul Pintea Cristian din Cluj, fără să i se spună vreodată de ce[16]; trimiterea mea în judecată pentru calomnie prin presă la adresa anonimului Giurge Marcel, care a pierdut din start pentru că nu s‑a prezentat niciodată la proces, dar mie au continuat să‑mi trimită citaţii şi după consumarea celor trei termene procedurale; sesizarea Tribunalului, în scris, printr‑o adresă semnată de şeful de la „cercetări penale“, că eu am trimis un articol la ziar prin faxul Oficiului Poştal‑5, când, de fapt, expeditorul, un poet local, s‑a prezentat acolo la ghişeu cu buletinul, a primit chitanţa nr 43 seria Bccb:2108195, pe care i s‑au consemnat numele, prenumele şi celelalte date personale; în iureşul acestei mascarade judiciare, prin efortul conjugat al unui judecător (I. Pop) şi al unei procuroriţe (M. Pop), s‑a ajuns, la un moment dat, la condamnarea mea, în contumacie şi în lipsa apărătorului legal ales, fără să mi se reţină vreo vinovăţie (Aşa au vrut muşchii lor!), la o amendă „penală“ de 5 milioane lei; şi multe alte turpitudini ale poliţiei şi justiţiei care se vor termina la CEDO, unde am adresat, în cele din urmă, un legitim denunţ. Totul cu argumente şi probe irefutabile.

Bănuiala mea este că mi‑au urzit procese abjecte spre a mă intimida şi lucrări penale perpetue spre a avea motiv să mă monitorizeze „legal“, animaţi fiind de dorinţa ardentă de‑a mă prinde cu ceva, şi a mă reduce la tăcere[17].

Constatând că sunt aproape permanent supravegheat, am făcut demersuri, pentru o întrevedere „neoficială“ cu Remus Şpan, jupânul de la „doi şi‑un sfert“, dar „cuvioşia‑sa“ s‑a eschivat. Aş fi vrut să aflu dacă cei ce mă interceptau, cu telefonul mobil[18], cu casetofoane mascate în pungi, cu aparatură de ascultat fixată în bordul automobilelor, cu microreceptoare ascunse în locuinţa unui „amic“ ziarist sau cu tehnică operativă, montată în apartamentul de vizavi, sunt din parohia lui sau aparţin altor „secte“.

Am regretat că n‑am urmat sfatul avocatului Ionuţ Blăjan de a‑i da în judecată pe trei uneltitori zevzeci care, în calitate de părinţi, au depus plângeri „penale“ fanteziste împotriva mea. Dată fiind puzderia de citaţii cu care eram asaltat şi nevoia de timp în vederea redactării unui curs de „Istoria antropologiei culturale“ la care lucram pe atunci, n‑am achiesat la „ademenirile“ lor de a‑mi petrece viaţa prin tribunale.

„Organele“ au instaurat o supraveghere draconică a tuturor finanţatorilor care ne‑au acordat mici stipendii (mie şi studenţilor mei) pentru a ne putea deplasa cu autobuzul, de la facultate până în satele din apropierea oraşului. Văzând prigoana la care sunt supuşi binefăcătorii noştri, am renunţat la orice ofertă de sponsorizare.        
 Când citeşti aceste rânduri îţi zici desigur în gând «Asta o fi având vreo legătură cu etnologia?» Are, pentru că dovedeşte o perfectă integrare a cercetării româneşti în tabloul de ansamblu al ţării. Promotorii şi organizatorii „MARII CANTATE“, aflaţi, de 16 ani, sub cupola Parlamentului şi pe fotoliile ministeriale din Palatul Victoria, aici ne‑au adus. Astăzi, pentru titlul de doctor, în România, şpaga e 10 000 euro. Nenumăraţi veleitari, tot felul de complexaţi, bătrânei cu vechi state în instituţii ceauşiste, directori de cămine culturale căpătuiţi prin malversaţiuni, impostori patentaţi şi lideri de clanuri mafiote, toţi îşi adaugă cu emfază multrâvnita particulă dr., în faţa numelui.

Universităţile mici nici nu‑şi publică listele cu doctoranzi ca să nu înflorească prin buricul târgului zvonistica maliţioasă despre compromiţătoare nepotisme, obsecvioase servicii, profitabile amicitii etc[19]. Şi rar găseşti vreun proaspăt titrat prin proprii eforturi, fără proptele. În aşezămintele academice s‑au instalat adevărate clanuri ce leagă şi des‑leagă acolo totul. Bunici, străbunici, mămici şi tătici, într‑o desăvârşită diviziune a muncii, redactează, paragraf cu paragraf, tezele odraslelor aflate mereu în febra aranjamentelor pentru promovare[20].

Te vei întreba de ce insist asupra unor aspecte ce ţin mai mult de plăpânda noastră democraţie, decât de catedra de etnologie. În primul rând ca să nu mă detaşez de contextul general al „epocii“. Apoi, pentru că d‑ta citeşti DILEMA şi asta provoacă atâtea întrebări. Vom ajunge şi la etnologie şi, sper, cu mult folos, pentru că subsemnatul a participat activ la „MĂREŢUL FESTIVAL“ şi are, prin urmare, o viziune lăuntrică asupra utopicului ritual al „CÂNTĂRII“. Îmi sunt încă vii, în memorie, numeroase texte şi melodii interzise pe scenele furibundei propagande.

Am fost implicat în desfăşurarea, „atotcuprinzătorului“ ceremonial al „întrecerii socialiste“ din domeniul culturii, în cel puţin trei ipostaze: 1* – ca instructor de formaţie; 2* – ca autor de culegeri folclorice; 3* – ca membru în juriu, la „faza“ locală, judeţeană şi zonală.

Până la revoluţie, 17 ani, am funcţionat ca profesor de franceză, într‑o comună, la poarta de intrare în Ţara Oaşului. Am pregătit spectacole folclorice cu elevii şi am luat, de regulă, premiul l. La un moment dat am propus o şezătoare populară care s‑a bucurat de mult interes din partea „culturnicilor“ de partid şi de stat. Repertoriul acesteia trebuia bine drămuit şi, în acest scop, erau trimişi, de la judeţ, activişti care participau săptămânal la repetiţii. Dacă reprezentaţia montată era apreciată, atunci cota metodistului, însărcinat să se ocupe de noi, creştea vertiginos. Aşa se face că, până în etapa finală, jumătate din texte erau cenzurate. Păstrez, în arhiva personală, zeci de benzi magnetice cu astfel de producţii „distonante“ sub aspect ideologic.

Pe lângă formaţia de cântece şi dansuri, mi se trasa sarcina (prevă­zută în „Planul de masuri“) să trimit culegeri de folclor la etapa judeţeană şi naţională a FESTIVALULUI. La acest resort nu am reuşit să mă calific niciodată între „ LAUREAŢII MARII CANTATE“. Explicaţia e simplă de tot: textele mele erau majoritatea cu conţinut funebru. Or, cuvintele „moarte“, „copârşeu“ (sicriu), „cruce“, „Dumnezeu“ erau considerate „tabu“ de organizatorii „GRANDIOASEI CONFRUNTARI“ de pe „NECUPRINSA SCENĂ A ŢĂRII“.

Uneori, printre strigături (numite în zonă şi „chiuituri“, „ţâpurituri“, „iuituri“, „stregete“ sau, la modul ironic, sub influenţă radio, „hăulite“), dintre cele mai nevinovate, strecuram, în culegerile pe care mi le cereau, paschinade şi polojenii precum:„PETRE GROZA DĂ PĂMÂNT / IO ŞI CÂTU‑L AM ÎL VÂND“, „COLECTIVU‑I CA ŞI‑ON RAI / DĂCĂ FURI, D’E TĂT’E AI; / COLECTIVĂ SĂ TRĂIEŞTI / CĂ TU DRAGĂ N’E MAI IEŞT’I; / N’IME NU MAI DOARME‑N SAT / TĂTĂ LUME‑I LA FURAT“ sau „ ŢUCU‑T’E, MĂLAI HIBRIT, / D’E TRI ORI T’E‑AM COPĂLIT; / CÂND O FOST LA RECOLTAT, / NUM’‑ O KIL‑AM CĂPĂTAT; / T’E‑AI SUIT PĂ CAMION / ŞI T’E‑AI DUS CĂTĂ RAION!“ ori „CIN’E‑O FĂCUT COLECTIVU’ / ŞI‑L MÂNÂNCE BET’EŞIGU’; / CIN’E‑O FĂCUT N’EGURAREA / ŞI‑L MÂNÂNCE SUPĂRAREA“ ori alta „COBOI, DOAMN’E, PĂ PĂMÂNT/ ŞI VEIZ STALIN CE‑O FĂCUT; / C‑O FĂCUT D’IN CAI MĂGARI, / D’IN ŢIGANI FUNCŢIONARI; / ŞI I‑O‑MBRĂCAT ÎN PALTOAN’E / ŞI I‑O TRIMĂS PĂ RAIOAN’E / SĂ OPREASCĂ CAMIOAN’E; / CUM APARE CAMIONU’ / ŞI ŢIGANU’ CU BASTONU’: / ‑UITE, MAMĂ, UN ŢIGAN / ÎMBRĂCAT MILIŢIAN!“ sau una reflectând industrializarea forţată şi distrugerea clasei ţărăneşti: „CÂND ERAM PRIN CARTIER / MAI BELEAM CÂT’E‑UN PURCEL; / D’E CÂND M‑AM MUTAT LA BLOC, / BELESC P..LA‑N LOC D’E PORC“ şi, în fine, ilustrarea nivelului intelectual precar al primilor reprezentanţi ai proletariatului:„ISTA‑I HUJA LUI ION / FOST‑O VICE LA RAION / NU STI A ŢINE DE CRION / ŞI‑AMU‑MPINGE DE VAGON” ori „IO‑S FECIOR D’E PROLETAR / AM O CAPRĂ ŞI‑UN MĂGAR; / D’E LA CAPRĂ MĂNÂNC LAPT’E, / CU MĂGARU LUCRU‑N PART’E; / D’E LA CAPRĂ MĂNÂNC BRÂNZĂ, / CU MĂGARU’ ŢÂN ŞĂDINŢĂ“ sau o alta exprimând franc joasa extracţie socială a noilor stăpâni din sat: „S‑O‑MBĂTAT COMUNIŞTII, / C‑O FĂCUT PĂLINCĂ II; / DA’U‑O FĂCUT D’E SĂCARĂ / ŞI U‑O BĂUT ÎNT‑O SARĂ“, ba chiar şi parodii curajoase şfichiuind sever inegalitatea salarială şi solidaritatea privilegiaţilor regimului faţă cu nemulţumirile muncitoreşti: „Hai să dăm mână cu mână / Cii cu două mn’ii pă lună, / Că pă cii cu patru sut’e  / I-am futut şi i-om mai fut’e”.

Îmi imaginam satisfăcut mutrele politrucilor nevoiţi să facă  „ciocul mic” la citirea subversivelor mele versuri, pentru simplul fapt că autorul lor era „MĂRIA SA POPORUL“. Aveam totuşi prudenţa să trec ca informatori (termen consacrat în folcloristică pentru a desemna subiecţii care au răspuns la chestionarele aplicate în teren) ţărani decedaţi, cărora oricum nu puteau să le mai facă nimic.

Ca membru în juriu se subînţelegea că, din moment ce ai acceptat „demnitatea“, eşti obligat să le faci jocul. Acolo era întotdeauna un om al partidului, activist notoriu sau chiar secretarul cu propaganda de la COMITETUL JUDEŢEAN. Îşi impunea punctul de vedere. Înainte de toate erau recompensaţi, cu titluri onorifice şi hartane consistente de publicitate bine fardată, cei care se prostituau nec plus ultra, falsificând producţiile autentice prin intercalarea unor strofe encomiastice închinate „GENIALULUI CONDUCĂTOR“ şi consoartei sale ELENA.         
             Îmi amintesc că o dată, la Negreşti, unde fusesem numit membru în juriul condus de secretarul judeţean Constantin Stanca, alături de colegul Ion Chiş Şter, am asistat la o scenă memorabilă. Prof. dr. Chiş Şter „sărutase“ de mai multe ori „crucea“ în dimineaţa aceea şi se afla în mare vervă, când, pe scena concursului, apăru o ţâpuritoare din Certeza, lălăind ca o descreierată: „CEAUŞESCU NICULAI / SĂ TRAIASCĂ LA MULŢI AI!“.

Colegul  sări  ca  ars:  «   Auzi,  dom’le,  cum  îşi   permit   să   strice autenticitatea  folclorului...»
          Secretarul Stanca replică imediat:  «Ba este strict autentic!». « Tu   să taci,  că nu  te  pricepi! »  i‑o tăie scurt Chiş Şter.   «S‑avem pardon –   reluă nomenclaturistul  –  eu sunt specialist. Am absolvit facultatea de filologie la fără frecvenţă şi mi‑a coordonat lucrarea de diplomă, din folclor, profesorul doctor docent Mihai Pop, care mi‑a dat 10». «I‑auzi, măi, răspunse colegul, îl ştiam eu pe Mihai Pop în stare de compromisuri, dar nici chiar aşa!».

 O altă întâmplare, pe care am trăit‑o în acelaşi oraş, se referă la singura funcţie (quasi)politică pe care am avut‑o în cariera mea de dascăl. Pe la sfârşitul deceniului VII sau începutul deceniului VIII, la liceul unde lucram s‑a primit o notă telefonică prin care eram convocat, a 2‑a zi, la sala de şedinţe a primăriei Negreşti. Acolo ni s‑a comunicat că se înfiinţează şi în judeţul nostru CENACLUL (sic!) FOLCLORISTILOR SI ETNO‑ GRAFILOR SATMARENI. PREŞEDINTELE CONSILIULUI CULTURII ŞI EDUCAŢIEI SOCIALISTE a anunţat că, „la propunerea tovarăşului secretar Stanca“, mentorul acestui CENACLU va fi, „tovarăşul profesor Ioan Văleanu, cunoscut cu preocupări în etnografie“. Era vorba de un logoped, care tocmai mă rugase să‑l ajut la redactarea lucrării pentru obţinerea gradului didactic I, intitulată „Monografia folclorică a satului Racşa“.             

Auzindu‑se propus, acesta se ridică în picioare şi, spre surprinderea tuturor (îi plăceau funcţiile!), anunţă că îşi declină competenţa în favoarea mea! Sala izbucni în aplauze, în primul rând pentru gestul lui, dar, probabil, şi pentru desemnarea mea, despre care se ştia că izbutisem să ajung doctorand în domeniu fără a fi membru de partid şi că publicam articole pe teme etnologice în presa locală[21].

Când am văzut cu ce funcţie m‑am procopsit, nu bănuiam beleaua ce se ascunde în spatele ei. Ştiam că orice demnitate presupune servituţi, dar ceea ce a urmat le întrecea pe toate.

Aproape un an nu m‑a deranjat nimeni. La începutul anului următor însă, evenimentul s‑a produs. La şcoală a sosit o notă telefonică prin care eram anunţat că, pe 26 ianuarie, se va „desfăşura“, la Negreşti, o sesiune de comunicări folclorice dedicată zilei de naştere a TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU. Când am văzut‑o mi‑am zis:

«Ei, de data asta, te‑au avut, va trebui să cânţi în strună!». Nu vedeam cum aş putea s‑o scot la capăt fără a‑l elogia pe „Pipăl“[22].

Hazardul a lucrat însă în favoarea mea. Cu câteva zile înainte de ziua fatidică, m‑a căutat „tov inspectoare“ Emilia Domuţa şi mi‑a spus că ar dori să susţină şi ea o comunicare pe 26, dar timpul e scurt să o mai scrie. M‑a rugat să mă uit peste lucrarea ei de diplomă (Înmormântarea la Huta‑Certeza, Ţara Oaşului, susţinută la Facultatea de Filologie, Cluj) şi să extrag eu de acolo câteva pagini care pot constitui substanţa unei comunicări. În clipa aceea o scânteiuţă a început să fileze persuasiv, undeva în ungherele creierului meu.      

A sosit şi ceasul„ aniversar“. În calitate de „PREŞEDINTE al CENACLULUI“ am vorbit primul. M‑am avântat tumultuos în prezentarea temei cercetate(Grai şi Suflet în Ţara Oaşului) citând cu consecvenţă scrieri şi nume de sociologi, etnopsihologi, filologi şi folclorişti care îşi făcuseră, din studiul oşenilor, un renume. Niciun cuvânt despre „săr‑ bătorit“.
 Preşedintele „Comitetului Culturii şi Educaţiei Socialiste“ mă bombarda cu bileţele să subliniez de ce ne‑am adunat acolo, pe cine onorează întrunirea cenaclului insolit. În sală aduseseră toţi secretarii cu propaganda de la comitetele comunale de partid si profesorii de română din zonă.

Într‑un târziu, după ce mi‑am epuizat excursul prestabilit, am catadicsit să‑l gratulez, prin câteva vorbe, pe conducătorul „îndrăgit“. Am anunţat că e aniversarea fiului, celui mai iubit al poporului român, al oşenilor implicit, şi, în consecinţă, dau cuvântul tovaraşei inspectoare Domuţa care va prezenta o comunicare inspirată din Oaş: SEMNE CARE PREVESTESC MOARTEA. PREGĂTITUL MORTULUI PENTRU MAREA CĂLĂTORIE.

Inspectoarea[23] şi‑a mitraliat nestingherită tema, apoi, i‑am ascultat pe alţii, în timp ce urmăream reacţiile celor din biroul ales să conducă lucrările.

Vedeam doar feţe împietrite. Când am anunţat simpozionul încheiat, maiorul Şter de la SECURITATE, absolvent de filologie (cu o teză despre colinde!), a coborât din PREZIDIU (unde îl propusese cineva de la judeţ!) prin partea opusă şi s‑a îndreptat spre mine. Am avut un moment de ezitare. Credeam că mă leagă[24].

S‑a apropiat şi, cu toate că nu mai vorbiserăm vreodată, m‑a întrebat senin: „Viorel dragă, ce‑i aceea «turmătă»?, că am auzit spunându‑se aici“. „«Pleavă», Ghiţă, «pleavă», că altceva ce ar putea să fie?». «Asta am vrut să ştiu, că, în rest, am priceput tot ce s‑a discutat». Poate a înţeles, poate nu, dar, în acel moment, mi‑a făcut o impresie bună[25].           

Erau vremuri când cercetarea etnologică putea să aibă urmări nefaste atât în plan social, cât şi individual. O anchetă de teren efectuată în şapte ani prin reveniri succesive de Danielle Musset, la Moişeni, a avut repercusiuni grave asupra doctorilor ginecologi de la Spitalul Orăşenesc Negreşti, ajungându‑se, în cele din urmă, la un val de arestări. Tânăra doctorandă[26] le întrebase pe oşence cum fac familiile mai înstărite de nu au decât 1‑2 „coconi“, în timp ce „coudouşii“ („săracii“) au câte 9‑10­­­? Măria lui D’iord’e lui Mustaţă i‑a spus că „sunt la Negreşti nişte doctori care, pântu’ zece mii de lei, ţi‑l face marinar“. Era un afront la adresa politicii pretensive a PARTIDULUI în problema avorturilor(în acest sens v. si Gail Kligman).    

În mediul rural oamenii nu erau supravegheaţi cu aceeaşi rigoare ca la oraş. Acolo trăia o lume evlavioasă şi era aproape imposibil să‑l recruteze turnător pe unul cu credinţă în Dumnezeu (Doar printr‑un şantaj abominabil sau ameninţări cu moartea!)Asta nu înseamnă că nu se găseau sicofanţi voluntari destui. Dar nu prea erau „funcţionali“. Făceau parte din pegra societăţii rurale: alcoolici, furi, fătălăi, buzeranţi, stigmatizaţi ş. a. m. d. Comunităţile aveau un număr restrâns de membri, care se cunoşteau şi se ajutau între ei. La prilejuri de convenire socială: nunţi, clăci, parastase, toţi se „chercheleau“ mai mult sau mai puţin şi, într‑o astfel de stare bahică, „autocenzura“ era suprimată[27].

În 1988, în Câşlegi, am asistat la o nuntă în Giurtelecul Hododului. După ce s‑a turlănit binişor, inginerul („Injerelu’“ îl alintau colectivistele), Abraham de la C. A. P, s‑a urcat pe „bină“ (nunta se ţinea la căminul cultural) şi a purces să recite dezinvolt: „A‑nceput de ieri să cadă / Câte‑un comunist pe stradă /; Ar mânca...‑N‑are slănină!; / Ar citi... N‑are lumină!;/ S‑ar plimba... – N‑are benzină!;/ În pădure cânt‑on graur: / Asta‑i EPOCA DE AUR!“. Nu i s‑a întâmplat nimic. Cu toate că microfonul era al celor din ansamblul Maramureşul (Baia Mare). Şi, culmea vigilenţei: la nuntă a fost prezent Nelu Toth, miliţianul din Hodod, care, văzând că a‑nceput „momentul poetic“, a ieşit afară, „la aer“. Aşa se explică de ce îl găsim şi astăzi şef de post în acelaşi loc, trăind în deplină înţelegere şi armonie cu comunitatea.

Tuturor li se urâse cu binele. Iar producţii lirice de genul acesta au circulat, în lumea satului, în fiecare etapă de„ făurire“ a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Chiar dacă veneau dinspre oraş, ele reflectau deopotrivă şi nemulţumirile ţăranilor deveniţi peste noapte, fără voia lor, „membri cooperatori“.

Aceste mici libele versificate ajungeau în mediul rural prin revenirile frecvente ale celor plecaţi să‑şi caute rostul aiurea, prin intermediul navetiştilor de la CAP sau şcoală, iar, în ultimii ani ai deceniului IX, s‑a‑ntâmplat ca o piesă deosebit de gustată pre cum celebra „Zece membri de partid“ să se propage „pe unde scurte“ datorită „EUROPEI LIBERE“.

Concepută pe un ton ironic‑băşcălios, poezioara colporta câteva teme fundamentale ale umorului negru din epocă: 1. În lumea comunistă n‑ai voie să aspiri la o legitimă bunăstare pentru că te poţi pierde în propria‑ţi iluzie:„Zece membri de partid şi‑au visat o viaţă nouă; / Unul s‑a trezit din vis şi‑au rămas doar nouă”(Ironia versurilor trimite la Caragiale: „Adesea visând vesel / Ai deşteptare tristă…“). 2. A te sustrage normelor de conduită impuse de partid însemna a‑ţi concede propria condamnare:„Şase membri de partid au strigat lozinci / Unul nu s‑a conformat şi au rămas doar cinci“ sau „Cinci membri de partid în miting la teatru, / Unul n‑a aplaudat şi‑au rămas doar patru“. 3. Evadarea din raiul comunist consfinţeşte caracterul utopic al orânduirii propovăduite(v. şi. Herbert Marcuse):„Unu’, membru’ de partid, ‑cel mai nimerit‑, / A plecat prin ONT şi n‑a mai venit“.

Prin 1958‑1959, copil fiind, am asistat, într‑o duminică, la hora satului („danţul“ ţinut la şura lui Dămn’ian, undeva pe o colină, splendid ornată cu meri şi pruni). Femeile savurau spectacolul coregrafic, în timp ce bărbaţii, sub un pom, goleau pahare de vin şi discutau despre TOZ, un fel de „întovărăşire agricolă“, premergătoare colectivizării. Oamenii erau supăraţi pe un oarecare Tămăşanu care, fiind numit în funcţia de preşedinte al acestei asociaţii, îi deposeda de cele mai bune pământuri „în numele legii"(invoca DECRETUL 308). Îl acuzau că fură oi din turma Toz‑ului şi ară abuziv păşunile satului.     

Am rămas înmărmurit, când tatăl meu (un ţăran autodidact, mare pasionat de literatură) şi‑a anunţat ritos colocutorii că „i‑a făcut o poezie“ lui Tămăşanu. A început să recite, rar şi apăsat, în timp ce auditoriul sorbea captivat fiecare cuvânt: „Colo sus p‑o coaste sacă[28] / Blastămă din greu o vacă;/ Blastămă cu tot elanu’, / Blastămă‑l pe Tămăşanu’; / Că n’e‑o‑adus tractoarăle / Si n’e‑o‑arat păşun’ile, / Mor d’e foame vit’ile;/ N’e‑o arat Bărcuţu[29] tot, / Sileşu¹⁴‑n tri sute opt[30];/ Şi d’in Tog¹⁴ n’e‑o‑arat‑ o part’e, / Tufile¹⁴ mai jumătat’e;/ N‑are ce paşt’e d’iţălu, / N‑are ce mânca purcelu, / Vacile n‑au ce mânca, / Lapte n‑au d’i un’d’e da;/ Da’ mai jos, mai pă o culme, / Stă on bou care‑i răspunde: / Taci, vacă, nu blăstăma, / Blăstămu’‑nplini‑să‑va, / Tămăşanu h’i‑va dus, / Şi, sub lacăt, va h’i pus, / Frunză‑n codru, n‑a vedea, / Iarbă verde n‑a călca, / Fiindcă, prin viclen’ie, / Şi‑o acaparat moşie, / Că d’e‑ar şti bercile[31] vorbi, / Multe s‑ar d’escoperi, / Că d’e la două sut’e, frat’e, / O‑ajuns la patru şi jumat’e“.

Am trăit şi alte experienţe asemănătoare, încă în aceeaşi perioadă a obsedantului deceniu VI. Sătenii, participanţi la întrunirile duminicale din ograda danţului, au cerut noi „compoziţii“ despre capii ÎNTOVĂRĂŞIRII neagreate. Aşa se face că, în sarbatorile următoare, am asistat la un inedit spectacol de politică şi poezie ce înfiera galeria grotescă a celor dintâi chipuri de comunişti apărute în vatra satului. „A Potinaşului“ se numea piesa cea mai radicală, închinată lui Victor Perşe, secretarul organizaţiei de bază. Am auzit‑o rar, pentru că, prin ea, era vizată însăşi „fiinţa partidului“ şi putea fi spusă numai unor oameni de mare încredere.

O altă diatribă, adresată unui personaj deosebit de temut, GLIGORU’ LUI BOLDAŞ, era ascultată cu obidă de toată suflarea satului. Colectivitatea se regăsea în versurile ei, pentru că toţi aveau de plătit COTE, nişte „biruri“ atât de mari, că nimeni nu le putea face faţă. Iar colectorul comunal era un lacheu inflexibil. Celor care nu‑şi achitau datoriile faţă de stat le confisca plugul, carul, vaca, hainele de pe pat. Se intitula „A COLECTORULUI“ şi suna cam aşa: „Mere Gligor la poiată / Şi d’ezleag‑o bd’ată[32] vacă, / Iară omu’ să ruga: / Lăsaţi‑mi, voi văcuţa, / Aşteaptă, tovarăş dragă, / Săptămâna asta‑ntreagă, / Că mă duc la târg cu vaca / Şi u‑oi vind’e la ORACA[33];/ Iară domnu’colector, / Care‑i ales d’in popor, / Dă cu pt’icioru‑n pământ:/ «Şi nu s‑aud‑on cuvânt!/ Că noi vaca ţ‑o luăm / Şi la CONCAR[34] ţ‑o băgăm / Şi t’e achităm noi, frat’e, / Şi d’e cotă, şi d’e lapt’e!».          

În deceniile următoare am asistat la producţii de acelaşi gen, alcătuite pe teme noi, dar tot atât de incisive: A COLECTIVULUI (corupţia din CAP), DECRETU’(interdicţia avorturilor), A PINTII (alcoolismul în rândul ceapiştilor), A NAVETISTULUI (distrugerea clasei ţărăneşti şi industriali­zarea forţată), A SECRETARULUI (simulacrul alegerilor şi formalismul funcţiei elective:„SECRETARU’ D’I LA SFAT / PĂ FILANDA[35]‑I DEPU‑ TAT / NICIUN POD NU‑I REPARAT, / PĂ TEREN MERE, BĂDIE, /  N‑ARE BAI, FE‑ MEI ŞI H’IE”….

În ansamblu, aceste manifestări în versuri constituie mai mult decât o cronică rimată a unor momente dificile, trăite de ţărănimea noastră în cei peste 40 de ani de comunism. Ele dezvăluie o altă dimensiune a personajului ţăran din anii de „democraţie populară“, dimensiune de‑o profunzime şi de‑un tragism pe care generaţia de azi nu şi‑o mai poate închipui.

Mă opresc deocamdată, aşteptând să‑mi comunici tot ce n‑ai înţeles. Urmează să‑ţi dau detalii despre preocupările mele în domeniul etnologiei, etnolingvisticii, etnobotanicii, etnoiatriei, etno‑sociolingvisticii, istoriei orale etc.

POST‑SCRIPTUM: Stagiile de cercetare, concretizate prin anchete succesive de teren, în perioada postcomunistă, mi‑au prilejuit noi întâlniri cu subiecţii ţărani, pe care îi interogasem cu recurenţă în perioada anilor `70, `80. Dacă pe vremea lui Ceauşescu aceştia nu se sfiiau să‑mi recite stihuri cu trimitere clară la adresa CONDUCERII DE PARTID ŞI DE STAT, am constatat cu surprindere că astăzi tot mai mulţi săteni manifestă o mare reţinere de la a critica regimul politic. Le e frică să nu‑şi piardă proprietăţile (pământul şi pădurile), pensiile, ajutoarele sociale. Mulţi dintre cei care „au cârtit“ se află prin tribunale pentru că „dovezile“ lor de „moştenitori“ n‑au fost luate în seamă de „comisie”; alţii au rămas fără pensii, pe motiv că „n‑au fost găsiţi“ (Peste tot poştaşii sunt rude sau apropiaţi ai primarilor, secretarilor, mai marilor zilei). I‑am îndrumat adesea să reclame abuzurile. Studenţii mei au adunat într‑un dosar peste o sută de plângeri privind furtul de pensii, dintre care câteva zeci au fost soluţionate favorabil, iar bătrânii în cauză şi–au primit modicele sume subtilizate. Făptaşii sunt în continuare liberi şi umilii satelor continuă încă să le cadă victime. Pot fi şi acestea motivele pentru care locuitorii satelor de azi preferă mai degrabă să tacă sau, atunci când îşi exprimă nemulţumirile, nu acceptă să‑şi decline identitatea. Un oşan din Batarci, tipul omului hâtru si prezumţios (printre multe altele mi‑a spus şi una „ideologică“ edificatoare pentru înţelegerea mersului lumii, în acest capăt de ţară:„CEAUŞESCU C‑ON PARTID, / AM AVUT CE PUNE‑N BLID; / N’E‑O CONDUS CU PATRU CLASĂ, / N’E‑AM FĂCUT ŞURĂ SI CASĂ; / N’E‑O CONDUS ON BD’ET CIZMAR / ŞI LA TĂŢ N’E‑O DAT SALAR, / ŞI MAI MARE ŞI MAI MN’IC, / LA TĂŢ N’E‑O DAT CAT’E‑ON PT’IC; / O GHINIT CU FACULTĂŢ, / N’E‑O FACUT ŞOMERI PĂ TĂŢ; / VIND’EM FABRICI ŞI UZINE, / NOUĂ SĂ N’E H’IE BIN’E!“) a plecat „ca din puşcă“, în momentul când l‑am întrebat cum îl cheamă şi câţi ani are. Nici ortacii lui n‑au vrut să‑l deconspire. Am aflat totuşi că se numeşte Mondoacă, fost lucrător forestier („ţapinar“) şi că, până la vârsta pensionării, şi‑a petrecut viaţa mai mult în pădure(„în butină la corhănit.“).

Un alt exemplu peremptoriu e acela al „grănicerului“ (aşa îi place să i se spună, pentru că a lucrat mulţi ani ca subofiţer angajat la poliţia de frontieră) Vasile Pop, de 60 de ani, născut în Borleşti, comuna Pomi, un ins slovesnic şi fermecător. Răsfoind o carte de‑a mea, a fost încântat când, într‑o notă de subsol, a descoperit numele satului său natal. Cum aveam un portbagaj plin de cărţi, tipărite defectuos de editura Solstiţiu, în ciuda faptului că era o lucrare ştiinţifică (despre structura de rudenie şi „funcţiile“ ei în viaţa satului) am luat un exemplar şi i‑am scris o măgulitoare dedicaţie [„Dăruiesc această carte fostului meu elev‑aflasem că, în tinereţe, am predat franceza tocmai la clasa de seral în care fusese înscris!‑Vasile Pop, căruia destinul nu i‑a prea surâs, că, de‑ar fi fost altfel, astăzi l‑aş vedea CHESTOR peste graniţa de vest, ori, poate, şi MAI SUS”] care să compenseze, în parte, hiba pricinuita de tipografi. Totuşi, volumul putea fi parcurs, doar că începea cu sfârşitul, iar cititorului i se cereau deprinderi de lectură „à rebours“, ca‑n scrierile idiş.

După câţiva ani, când s‑a‑ntâmplat să‑l revăd, am încercat să‑l iscodesc despre carte: dacă a citit‑o, dacă a înţeles ceva şi ce i‑a plăcut mai mult. Mi‑a spus că i‑au plăcut mult „citatele“ (erau versuri cu osebire!), că „i‑au amintit de tinereţe“. Mi‑am exprimat regretul de a fi fost foarte parcimonios cu glosele dialectale, fiind vorba de un op teoretic, de sinteză, şi i‑am promis că‑i voi oferi curând volumul 2, care este un „corpus de texte“, cu peste 500 de pagini, în versuri. Mi‑a replicat că „în cazul ăsta“ va trebui să‑ i dau şi primul volum. Ce a urmat m‑a lăsat perplex:„I‑am dat cartea de la dumneavoastră DOMNULUI ILIESCU, când o fost in vizită la Satu–Mare. M‑am gândit că, DUPĂ REVOLUTIE, satele româneşti au ajuns muritoare de foame, casele dărăpănate, pemintele nelucrate. Măcar să ştie c‑o fo’ şi bine candva“. (Mărturisesc totuşi că lucrarea mea, pe o temă stricto sensu de etnologie, nu prea are nimic idilic in ea...).

POST‑POST‑SCRIPTUM: În ultimii ani m‑a preocupat constant tema disoluţiei clasei ţărăneşti în perioada comunistă şi postcomunistă. Am întreprins anchete detaliate în mediile urbane şi periurbane ale Sătmarului. Cele mai multe date le‑am consemnat în Parcul Boschetarilor, situat între Piaţa de alimente şi Poarta spitalului. Intr‑o zi, în timp ce înregistram un uncheşel dezrădăcinat din Tara Oaşului, am zărit un roşcovan albinos care ne studia dintre boscheţi, precum spionii antici în plantaţiile de smochini ale Atenei. L‑am întrebat pe interlocutor ce‑o fi urmărind omu’? Mi‑a mărturisit, după o vreme, că i‑a spus vicele din Cămârzana, confidentul său, că supravegherea noastră se leagă de nişte jalbe usturătoare, trimise de oşeni către PREŞEDINŢIE, referitoare la prefectul judeţului şi camarila sa. Am devenit mai atent la trecerile şi revenirile din piaţă ale pidosnicului personaj. Mi s‑a pironit de creier comentariul unei precupeţe, la trecerea verbuncaşului: „Aiesta‑i domnu’ăla care şede în blocu’ aiesta de lângă pt’iaţă, are băiat o jinere miliţist, o vinit să ridice dreptu’, c‑o fost aişt’e‑n control şi iel le duce premânda (in dialect local sinisforă) acasă, că i‑o iertat pă tăţ. Şi‑amu cotizează fiecare cu câte‑on poc de cavei, on pui, mere o ţâgări. Depinde cu ce i‑o prins“. Onorabilă îndeletnicire! Aşa samsar, aşa marafeturi!

Părculeţul, în care am înregistrat discuţiile cu foştii ţărani, este un fel de POIANĂ A LUI IOCAN, îmbogăţită cu funcţionalităţi, nebănuite în preajma celui de‑AL DOILEA RĂZBOI. După căderea serii e populat de o categorie socială indefinibilă, tranzitorie între faună şi om. Gemete si icnete scurte sunt singurele indicii ale habitatului nocturn de aici. Bulendre abandonate şi figuri rebarbative de homeless, degajând miros de hoit baudelairian, chirciţi pe bănci, în zonele mai însorite, îţi limpezesc orice incertitudini, la venirea dimineţii. Imediat după prânzişor, sosesc, pe nesimţite, ocupanţii diurni. Estropiaţii se retrag în locurile lor de muncă (intersecţii şi pasaje intens circulate), unde mâna întinsă cu disperare aduce cel puţin un litru de alcool pe oră. Etnologul francez Stephane Rullac le‑a consacrat interesante studii academice, în care examinează elementele de (in)conduită tradiţională specifice acestei categorii. Între concluziile cercetătorului, o primă rezultantă trimite la calvarul unei vieţi profund dezorganizate. (De)căderea nu este însă totală. Cu excepţia celor scăpătaţi până în ipostaza de zombi, tagma manifestă explicite aspiraţii antiabulice. Cultivă, paradoxal, o oarecare mândrie de breaslă. În scurtele lor perioade de acalmie, calicii se fudulesc cu ceea ce au însemnat ei sau familia lor odată. Unul, pe care ceilalţi îl apelau Dom’OVIDIU, se laudă că e fiul colonelului Boşca de la Securitate. Pe cale de consecinţă, confraţii îi „elogiază“ isprăvile ce „fac cinste“ breslei: individul a subtilizat telefonul lui Gogu Precup [actant mereu prezent între subiecţii clanului de naratori‑comentatori, din metocul, răsărit ad hoc, sub gardul, insistent renovat, al spitalului; două dintre evenimentele biografice pe care le‑a traversat fac deliciul mucalitei asistenţe: trezindu‑se din îndelungata şi neagra beţie, care i‑a dăruit atâtea clipe de extaz, – alături de alţi consumatori, abonaţi benevol la braseriile cu tonomat ale TEAPELEULUI şi cărora fosta conducere a INTREPRINDERII DE HOTELURI SI RESTAURANTE ar trebui să le ofere puncte grase, astăzi, când se trece cu mult tam‑tam, la o profundă recalculare a pensiilor, înainte de fiecare campanie electorală, – aflându‑se singur şi bolnav, a trecut la măsuri urgente de reinserţie social‑umană, înregistrându‑se, ca bărbat fercheş şi disponibil ce era, la aproape toate agenţiile matrimoniale din urbe. Şi ecourile n‑au întârziat să apară: prima ofertă a fost partida surâzătoare cu o chimistă, trecută şi ea de prima tinereţe şi sacrificată, prin educaţie moral‑creştină, pe altarul familiei preoţeşti, în care se născuse. Nici măcar nu se consumase romantica perioadă de probă, şi Gogu îşi vându‑se deja casa bătrânească moştenită la ţară, iar cu banii luaţi de la un oportun investitor îi montase prezumtivei mirese o microcentrală Biasi, de mare putere şi eficacitate. Numai că, vorba lui, soarta potrivnică îi pune mereu la‑ncercare pe bărbaţii pregătiţi să ia viaţa‑n piept şi poverile ei în spate. În patul conjugal, printre dantelele de olandă fină şi perniţe minuţios lucrate, îşi avea culcuşul, alături de noul titular, şi un mai vechi locatar, un zăvod fericit, numărându‑se printre acele canide, pe care Pronia Cerească le‑a înzestrat cu mai mult noroc, decât pe mulţi homo faber născuţi sub zodii înşelătoare şi puţin agreate. După mai multe nopţi de nesomn şi inoportunări din ambele părţi matrimonial angajate, mirele a tranşat furios problema spinoasă a dificilului „menaj à trois“, în care intrase: i‑a cerut noii stăpâne să aleagă între el şi dulău, iar răspunsul, sosit prompt, dezvăluia că, în forul interior, distinsa doamnă, aprioric optase. Revenit la vechea lui stare de solitudine, dezabuzat şi cu lovelele păpate, se anina cu disperare de orice ofertă, care promitea să‑i aducă un dram de siguranţă şi sănătate. În această situaţie incertă l‑a găsit şi noua ofertă, trimisă, într‑o duminică, pe‑nserate, de o modestă Agenţie, care lucra cu tarife mult diminuate. A primit‑o cu un licăr de speranţă, sesizând cu câtă dexteritate străina a trecut la program de curăţenie şi la gătit bucate. A urmat o noapte de vis cum văzuse doar în filmele ce se cuvin, la ore târzii, programate. O mică surpriză a apărut însă a doua zi, când pensioara lui, recent depozitată în sertarul ştiut, se evaporase. Iar şocul cel mare s‑a produs la Poliţie, unde a prezentat buletinul pe care fugara, în indolenţa ei, îl abandonase. Ofiţerul l‑a informat că titularei îi cântă buha pe cruce de‑un deceniu şi jumătate.] după ce păgubitul îi semnase o hârtie, prin care certifica, sub semnătură privată, că „nu i‑a dispărut niciun bun propriu“. Cică succesul repurtat i‑a dat aripi, sumeţindu‑l spre o astuţie încă neegalată: dată fiind pasiunea sa pentru carcase vorbitoare, într‑o zi şi‑a deposedat de mobil propria cumnată, soţie de poliţist specialist antifraudă.

Un alt fervent vizitator al grupării interlope, popa Avrămuţ, după ce îşi stinge aleanul cu 2‑3 sute de genocid (băutură ieftină contrafacută, la oşeni, „tilic“), în „bombele“ insalubre ale Pieţii, face dezvăluiri complete despre tumultuosul său trecut eclesiastic‑amoros. Se consideră lampadofor al unei glorioase istorii locale: descinde, pe linie paternă, din stirpea vestitului Blidaru, neînfricat hăcuitor de securişti şi comunişti. Imunzii care îi evaluează, transpuşi, escapadele trăite la Cuţa, Necopoi, în Intersecţia Burdea, la etajul IX, alături de o nurlie poştăşiţă română, sau, pe graniţa de vest, în segmentul Boghiş‑Domăneşti, topos ostil din care şi‑a luat într‑o zi zborul doamna lui preoteasă, aterizând taman în Germania, concluzionează plini de creştinească înţelegere că „Părintelui i se va ierta mult, că o iubit mult!”

Împătimiţii lui Bachus, care cunosc rarisime clipe de trezie, îşi motivează dezacordul cu lumea în care trăiesc, printr‑o infamă nedreptate socială (L’enfer c’est les autres!), care, atingând coarda sensibilă a celui eşuat în paria, „l‑a făcut din om neom“. Prin versuri lubrice, un trubadur‑boschetar deplânge, la un moment dat, incomprehensibila stare psihică: „În ţara asta prost făcută, / Căcaţii f.. t, în loc să pută, / Iar futăcioşii consacraţi, / Nu pot să f.. tă, de căcaţi“. [„Nemuritoarele“ stihu(i)ri au aparţinut cândva lui Tudor Arghezi, însă, cu timpul, s‑au „folclorizat“. Au cunoscut o circulaţie intensă în toate mediile. Pe vremea comuniştilor erau recitate conspirativ, în surdină, pentru că, în ciuda facturii obscene, devoalau un adevăr adânc blamant, relativ la (in)competenţele diriguitorilor zilei. În plină dictatură, mi‑a fost dat să le aud, declamate cu graţie de o doamnă simandicoasă, la Baia Mare, în luxoasa‑i locuinţă de pe str. Muncii. Bineînţeles cu auditoriu şi context adecvate. Iar problema paternităţii lor era ca şi inexistentă.]

Exterior acestei lumi, şi totuşi tangent cu ea, l‑aş putea situa pe inconfundabilul Petrică Sabău. Stă toată ziua cu mileul în braţe şi împleteşte de zor. O adevărată artă a macrameului, situată, cum ar spune Keszeg Wilmos, la hotarele folclorului, imortalizând păuni, flori, fluturi ş. a. Când i te aşezi alături, îşi începe uşor precipitat cumplita poveste. Şi, pe măsură ce el defulează, tu, ocazional interceptor, te încarci fără voie cu toxina halucinantei sale experienţe de viaţă. I‑a fost dat să se nască într‑o colonie, lângă Ardud, din tată codrean (din Oarţa de Sus) şi mamă moaţă (din ţinutul Câmpeni‑Abrud). Ajuns ucenic‑tâmplar la oraş, un pastor baptist s‑a gândit să‑l unească întru Cristos cu nevinovata sa nepoată de frate. Şi instituţia căsniciei a funcţionat! Până când tânăra nevastă a descoperit plăcerile profane, părăsindu‑l pe pastor şi biserica neoprotestantă. A urmat infernul (L’enfer c’est moi!). Copilul cel mare, ajuns la orfelinat în Carei, este violat cu cruzime, în repetate rânduri, de însuşi pedagogul căruia îi fusese încredinţat să‑l crească. Aşa îi explică nevropatia de azi, nopţile petrecute pe dig, unde indivizi înfierbântaţi vin să‑i ceară, contracost, servicii sexuale, o sodomie scabroasă, greu de imaginat pentru nefericitul tată. În evoluţia celorlalţi 4 copii, nu mai ştie ce s‑a întâmplat, dar astăzi, casa lui e un adevărat balamuc, iar scenele din viaţa de familie sunt la înălţimea prozei non‑fictive americane (v. Truman Capote et alii.). Măcinat de imense suferinţe sufleteşti şi trupeşti, nea Petrică are puterea să zâmbească vag, când vede că‑mi fac apariţia în excentricul parc: Ce faci, prietene, boschetezi...? boschetezi...?“ Nu m‑a întrebat niciodată cine sunt şi cu ce mă ocup. E obişnuit cu pululaţia chipurilor prin zonă. Vânzoleala proiectează mereu, în decor, mutre proaspete. Am aflat din presă că în acest cadru aglomerat, a trăit o experienţă de coşmar, când copilul Cassian, pe care i‑l încredinţase cineva spre supraveghere, a fost răpit, sechestrat şi, după două săptămâni, abandonat pe o stradă lăturalnică, în cealaltă parte a oraşului.]

Noii veniţi se aşează sfioşi pe bănci, îndepărtând cartoanele ce slujiseră drept aşternut şi alungând, mai mult simbolic, prin gesturi largi, cu mâna în aer, eventualii paraziţi, aciuiţi printre crăpăturile lemnului. Apoi îşi încep liniştiţi relatările, licăriri triste ori şugubeţe, din vremea când, în spatele casei părinteşti, pe pajiştile raiului copilăriei, au păscut nevinovaţi miei sau bobocei. Urmărind insistent fenomenul povestitului (titlul unei cărţi premiate de Academia Română!) în acest mediu insolit şi diform, am reuşit să radiografiez textura unei lumi atipice, care‑şi făcea veacul într‑un ungher urban cu renume herostatic.

Două cete de ţigani îşi petrec sezonul estival, de câţiva ani, în acest cotlon tolerant si aproape ocrotitor. De regulă, sub gardul dinspre piaţă, pe iarba ofticoasă, îşi etalează trupurile topite de alcool, romii de expresie maghiară. În procesul de matolire, îngălează poticnit dezolantele „régi notak“, „vechi melodii“ triste, pe tema dorului de pustă („Scrie‑mi, mamă, despre satul cel cu cer albastru / Şi‑mi trimite‑o mică floare din salcâmul nostru / Scrie‑mi dacă‑n faţa casei plopu‑i aplecat / Şi ce cântec nou se cântă pe la noi prin sat... / Scrie‑mi de ţiganul gârbov / De mai cântă seara‑n şezătoare, / Dar, de fata ce‑am iubit‑o, / Să nu‑mi scrii / Că rău mă doare!“... Finalul? – Tragic de tot! – „... Iară fata ce‑ai iubit‑o / A murit gândind la tine... „, „Dacă fata ce‑am iubit‑o, / Nu mai e pe lume / Eu nu mai am nici un rost / Şi nici un chip pe lume...“. Soluţia? – Mai întunecată decât Hades: „Iară tu, măicuţă dragă, / Îmbracă‑te în negru întreagă!“). În general, cântecele ungureşti, fără a le exclude pe cele de factură poporană, cum e acesta, emană o tristeţe mistuitoare. Chiar şi ritmurile îndrăcite de ceardaş, acele „învârtite“ pe viaţă şi pe moarte care iţi taie respiraţia, creează, în conştiinţă, sincope ce pot constitui ades suportul gesturilor celor mai nesăbuite. Nu e de mirare că purtătorii unei astfel de muzici ancestrale sunt şi deţinătorii unui fatidic record: Ungaria este campioană europeană absolută la sinucideri.

În extremitatea opusă, pe un îngust areal, sub gardul dinspre spital, e raiul unui ciopor de lăieţi din Craidorolţ. O liotă gălăgioasă care, de regulă, îşi îneacă aleanul în vapori albaştri de „luhău“, spirt sanitar „rupt în două“ cu apă. („Puţurcău, puţurcău, / Te‑am adus de la Zalău; / Te‑am adus cu damijeana / Şi te beau cu Mariana“ – sună imnul pe care i l‑au dedicat sărăcanii). Ca şi confraţii lor de vis‑à‑vis, se dedulcesc cu cerşitu’ (vizitatorii bolnavilor sunt milostivi!) şi ciorditul (Piaţa a fost întotdeauna o sursă de hrană, prin valoroasele‑i dejecţii, şi o sursă de fraieri, prin muşteriii neatenţi, buni de „muls”! Un ex.: Din borseta profesorului Gozaru, tocmai s‑au evaporat 5 milioane, şi hoţul, ia‑l, de unde nu‑i!).

Bacanala se înteţeşte pe la orele amiezii. Atunci, printre zbierete, urlete, răcnete, începe să se distingă acidulata „Rapangaliţa“ (Tematica? De la amorul promiscuu cu tentă incestuoasă: „Doamne, să nu mă omori, / C‑am iubit două surori, / Două surori şi‑o cumnată? / Şi pă soacra câteodată“, până la poligamia petulantă inspirată din patternuri de cultură „gypsy“: „D’e mai ţân’e lume asta / D’i la anu’ şt’imb n’evasta, / Şt’imb n’evasta în toţ anii, / Cum şt’imbă ţiganii banii“)‑o savuroasă piesă satirică de factură folclorică, (re)lansată, în întreaga Transilvanie, de tvr Cluj, prin osârdia lui Sergiu Vitalian Vaida, un împătimit al folclorului autentic, poate unic, la ora actuală, dacă mă gândesc la butaforia şi festivismul ce inundă emisiunile noastre de muzică populară. [Aflând că m‑a onorat cu o măgulitoare prezentare în emisiunea „Vine Cluju’ pe la noi“, foşti studenţi, prieteni si colaboratori mi‑au înlesnit contactul cu realizările sale în domeniul conservării şi valorificării cântecelor de sorginte populară, prin lansări discografice precum albumul Corneliei Radocea (Se intitulează: „Cât ai zile şi ai trăi“ –recuperând, în bună parte, versuri incompatibile cu ideologia comunistă, drastic cenzurate în perioada Cântării României: „Viaţa‑i floare răstădită, / De la Dumnezeu primită, / S‑o‑ngrijim cum om put’e, / Da’ n’e bat’em joc d’e ie; / Scurtă‑i viaţa şi să duce / Şi la tăt’e‑om pun’e cruce“ sau „Doamn’e, ‑ajută‑mă, să mor, / Că ai mei nu mă mai vor, / Nu mă primesc nici la masă, / Îs străin la mine‑acasă; / În grajdu’cel pântru vacă, / Mn’i‑o făcut mn’ie poiată, / D’e doi paşi lungă şi lată, / Aşteaptă să mor odată; / Cu mâncare n‑o vin’it, / Să mn’iră că n‑am murit; / Îmi trântesc blidu’pă masă / Şi să‑nghesuie să iasă“ sau o romanţă, pe versurile Veronicăi Micle, folclorizată si anonimizată, în peste o sută de ani, cu un mesaj demobilizant sfâşietor: „Nu plânge că te dau uitării / Şi nici nu plânge că te las, / Sosit‑a clipa despărţirii / Şi ora bunului rămas“ sau alta, în acelaşi registru devastator: „Atâta şt’ii d’e‑a tău trai, / Până la cinzăci d’e ai; / D’e cinzăci d’e ai d’e‑i tre, / Tăt’e‑ncep a t’e dure; /Om pă lume‑atăta ieşti / Până lucri şi iubeşt’ti, / Când put’erile t’e lasă / Bătrâneţea‑i după casa; / Nu‑mi pare rău d’e nimic / Numa’ după lume‑on pt’ic, / Că ie mn’‑o răbdat bugăt’e / Şi‑amu m‑oi lăsa d’e tat’e; / Bată bruma şi vântu’ / Tăt‑atăta‑mn’i‑i d’e‑amu!“ şi, pour la bonne bouche, una, într‑o tonalitate stenică: „Dumn’ezău o vrut aşe / Să‑ţi dau ţie dragoste; / Jur pă crucea inimii / Că mereu te voi iubi“). Este posibil ca, pentru unele dintre piesele acestui compact disc, S. V. Vaida să fi însemnat salvarea identităţii, dacă ne gândim, de exemplu, la cazul DELIA MOLDOVAN, (măritată BOUGLIONE, rebotezată comercial DELIA ROMANES) care se dă drept interpretă a culturii şi civilizaţiei rome a BALKANILOR, aducând, în inima Europei, o ciudată muzică „balcanică“, prezentată pe faţa şi pe verso‑ul cd‑ului său, prin următoarele piese, toate cu titulatura în una şi aceeaşi limbă neolatină: 1) AM SĂ‑MI PIERD CAPUL cu frumosul refren ‚„romanes(c) „LUME VAI”; 2) ŢIGANCO NU MAI FĂ MÂNCARE; 3) DOAMNE LA COPII(sic!) MEI (pe o frumoasă melodie de doină ardeleană!); 4) CIURĂRIŢA FATA LUNII; 5) BĂIATUL MEU, SAFIRUL MEU (nu ştiu ce o fi având, în clin sau în mânecă, cu safirul, când începe ex abrupto cu inextricabilele versuri „DE NEVASTĂ CREDINCIOASĂ / NU‑ŢI MERE BINE ÎN CASĂ!“); 6) BUCATĂ DIN MINE („NIMENI NU‑I CA TINE, / CA TINE, DORINA MEA, / ÎNSĂ, LA DURERE, / TU‑MI ADUCI PUTERE, / TU EŞTI FETIŞOARA MEA!“; 7) DOAMNE, CUM DE AM PUTUT; 8) LICHEA; 9) UNDE ESTE DUMNEZEU; 10) NIMENI NU‑I CA TINE. Ba, la un moment dat, orchestra „de muzici tzigăneşti a BALCANILOR“ (la gordună COSTEL DĂNGĂLAŞ; la vioară VASILE CONSTANTIN; la ţambal NICOLAE MĂRGEAN; la acordeon FLORIN BOLEA) anunţă că interpretează o doină (cu siguranţă, tot o doină din BALKANI!). Şi, ca o cireaşă, pe tortul „balcanismului autentic“, soţul cântăreţei declară, în culmea fericirii, că destinul i‑a zâmbit, atunci când a întâlnit‑o pe Delia Moldovan, „une gitane hongroise“, „o ţigancă unguroaică“ („L’HUMANITE, 27 ianuarie, 2003). Dar şi alte ziare franţuzeşti, de mare tiraj, habarniste în materie de limbă, cultură şi civilizaţie românească, publică nenumărate interviuri şi cronici, în aceeaşi notă de entuziasm debordant, despre orchestra muzicilor boemiene (sancta simplicitas!) ale BALKANILOR: Le Monde („spectacolul prezintă o estetică sigură şi nudă, un mare moment poetic“), Telerama („o reprezentaţie de vis “), La Croix („simţi că ai vrea să te ia cu ei şi tu să‑i urmezi viaţa toată“), Liberation („poezie în stare pură“), Le Figaro („o seară de neuitat, un spectacol poetic şi sălbatic“). Şi nimeni nu a sesizat mistificarea: „băndaşii“ sunt toţi romi români, repertoriul ardelenesc, psihologia specifică eroilor dintr‑o inegalabilă epopee scrisă de feciorul popii din Cigmău, iar grupul în sine ‑colportorul unor cunoscute motive din folclorul şi dulcele grai transilvan (din subdialectul crişan ar spune Gustaw Weigand şi Sever Pop, apreciind vocabula neaoşă „a‑i mere cuiva bine“ din textele Deliei Romanes, aflate în circulaţie, de secole, într‑un spaţiu cultural considerat de antropologi, etnologi şi istorici ca fiind unul specific central‑european.) Încă o probă că Occidentul nu ne cunoaşte, că nimeni nu a recunoscut limba română a textelor „gitane“ apropriate de mica divă, nici măcar sora întru latinitate, La Belle France! Şi starea de indecelabilă confuzie persistentă ne mai dezvăluie un aspect absolut „ebluisant”: râvnitul Occident nu stă prea bine nici cu geografia, nici cu (etno)lingvistica (la liaison entre langue et identité!), nici cu folcloristica şi, după ce ne vom integra, vom realiza probabil că nu stă prea bine nici cu altele, la care, deocamdată, noi nu ne pricepem. Intraţi în concernul naţiunilor europene vom considera, de ex., firesc să întrebăm cum stă cu „deontologia“ cel care a aplicat o bandă sclipitoare inscripţionată insidios (un mic atac la creierul privitorului! un breistorming vicios!): „Muzică tzigănească valahă“, peste faţa de ieşire în lume a unui disc cu muzică tradiţională românească, difuzat, la Paris, de cunoscuţii etnomuzicologi: Bernard Lortat‑Jacob şi Jacques Bouet? E de asemenea de înţeles că nu ne‑am prea simţit à notre aise împreună cu profesorul clujean Ion Cuceu, să‑i apostrofăm că nu au exersat temeinic orientarea pe hartă  pe specialiştii în biblioteconomie ai Universităţii Libere Bruxelles, unde am constatat, în timp ce derulam un program academic la Centrul de Antropologie Culturală, sub coordonarea distinşilor profesori Marianne Mesnil şi Jean‑ Jacques Van Mol, că singura publicaţie românească existentă în uriaşa sală de periodice, anuarul APULUM, editat de Muzeul de istorie din Alba Iulia, era înregistrată la „reviste din ALBANIA“. Probabil unicul criteriu de clasificare au fost cele câteva litere coincidente:alba. (Alba Iulia‑Albania!)

Sau o altă întrebare, care s‑ar putea să şocheze la fel de mult: A înnebunit tânăra Uniune Europeană, găsind de demnitatea ei să finanţeze copios (prin înaltul patronaj al LIGII PRO EUROPA!) studii pline de bazaconii despre „Obiceiurile de nuntă, expresii ale multiculturalităţii ardelene“, precum cele apărute la Editura „Solstiţiu“, Satu‑Mare, 2001, 197 pagini (Aici mistificările sunt atât de grosolane, că eu însumi sunt citat cu lucrări pe care nu le‑am scris şi nici nu am de gând să le scriu vreodată! Întrebând cui aparţin măsluirile din cărţulie, mi s‑a răspuns că d‑nei Laura Iancu. Cercetând cine e Laura Iancu, am aflat că ar fi vorba de o fruntaşă a PNL local, soţie de procuror DNA, care figurează pe foaia de titlu, consemnându‑i‑se numele cu topică maghiară, prenumele fiindu‑i aşezat după numele de familie, ceea ce mă îndrituieşte să cred că dumneaei nici n‑a văzut dactilograma: Iancu Laura–traducător‑fordito, înainte ca textul să fi trecut de şpalt.) sau despre „Legendele Euroregiunii Carpatice”? Când vrem să desluşim „cui prodest?“, a tipări o aşa deocheată broşură despre NUNTA DIN ARDEAL, în care 40 de pagini sunt alocate ceremonialului nupţial al romanilor şi 100 maghiarilor, lăsându‑l pe cititorul neavizat să înţeleagă că aici numărul ungurilor e copleşitor, iar al românilor mititel şi fără prea mult folclor, ies prompt în relief figurine iredentiste anacronice, etalând nostalgia unui măreţ imperiu, din care, istoria, cum se întâmplă, a făcut praf şi cenuşă! Şi toată această subtilă instigare interetnică, pe bani de la „CASA COMUNĂ EUROPEANĂ“, cum le place unor conaţionali de‑ai noştri să declame.]

Sesizând că filmez şatra în ebuliţie, un balaoacheş paragrafist s‑a apropiat, cu fudulia‑i tipic romă, nereţinută, şi a declarat că îmi trage el o cântare bengoasă (prob. „îndrăcită“, „dată dracului“ de la ţig. benga care înseamnă „drac“) cum n‑am mai auzit nicicând, la vreo paranghelie. L‑am întărâtat, învederând o ofensatoare mefienţă. Ofuscat, a binevoit să lălâie câteva melodii, pe care, nu numai că le cunoşteam, dar, mi‑au readus în memorie scene de inubliabilă tandreţe, consumate, cu ani în urmă, în Parcela Lungă şi pe creasta dealului Kukuidomb, în livezile Cehalului, lângă Tăşnad. Acolo mi‑a fost dat să aud, prima oară, respectivele parodii porno, procurate discret de regretata mea colegă A. Mureşan [Căreia, la vremea aceea, i‑am dedicat şi o poezie („Îţi aminteşti, era mai an, / Aveam culcuş sub ionatan, / Deasupra mere înstelate / Şi‑n ochii tăi – eternitate“ ş.a.m.d.), apărută în „Flacăra“ şi devenită şlagăr local, după ce a fost transpusă pe muzică, de multînzestratul Rudy, menestrel fără pereche al Văii Barcăului], cu scopul de‑a îndulci (in)dezirabila povară a practicii agricole de toamnă. Le păstrez şi astăzi, între cele 32 de benzi magnetice cu muzică populară, conservată din perioada comunismului atotstăpânitor.]

Între măsliniii de pe extremele parcului, pe bănci de lemn, cioplite rudimentar, îşi petrec, cât e ziulica de lungă, trei‑patru nuclee de pensionari, mesageri ai unei rânduieli arhaice, abandonate formal, în tinereţe, dar purtată cu ei peste tot, pe şantierele construcţiei socialiste, ca şi între pereţii afumaţi ai cutiilor de beton (pre)destinate a fi habitat uman comunitar. Majoritatea domiciliază în MICRO14, MICRO15, MICRO16, cele mai mizere şi mai paupere cvartale ale oraşului. Un destin implacabil i‑a basculat, din câmp, de‑acasă, de la plug, undeva la marginea civilizaţiei, ademeniţi de programul de industrializare forţată al Partidului Comunist Roman. Niciunul dintre ei nu s‑a adaptat la viaţa urbană. Aparent sunt orăşeni. Mental au rămas însă în lumea care i‑a născut. În momentele de cumpănă, se raportează, de fiecare dată, la „ce‑a fost dat“ şi la „cum s‑a pomenit“ din moşi‑strămoşi. Îi interesează „ce‑ar fi zis tata de asta una? Da’bâtiu, bunu’ ori buna mare?“ Şi, când, prin semne numai de ei ştiute, în final încuviinţarea le vine din adâncuri, rămân toţi cu gustul amar al unei nelegiuiri, atunci când sunt obligaţi să plece spre uzină, în sfânta zi de duminică ori să ingurgiteze jumări, în zile de post, la cantina TELECELEULUI.

În cele câteva grupuscule cu efectiv demografic fluctuant (unii vin, alţii pleacă!) întâlnim foşti ţărani, foarte diferiţi ca fire, dar asemănători până la confuzie ca structură a personalităţii. Intre ei: tragicul Gheorghe Feher, (D’ord’e, n. 1940, în Trip, com. Bixad); astuţiosul Vasile Hrihor (Crut’e, n. 1929, Târşolţ); şugubăţul Vasile Chiş (Chisu, n. 1934, Bătarci); înţeleptul Vasile Gherman (bătrânu’ Gherman, n. 1926, Turţ); inepuizabilul Vasile Mateiaş (Matyas, n. 1933, Chejea); perfecţionista Marişca Mateiaş (Femeie lui Matyaş, lelea Marişka, n. 1939, Cheja); fudulul Ioan Doroş (Doros, n. 1949, Târşolţ); surprinzătorul Arghir Mihut (Mihuţ, n. 1947, Şoimoşenii Letcii); lunecosul Ion Pop (Popica, n. 1944, Turţ); absconsul Hoie (Ionică Hoie, n. 1948, Turţ); celibatarul convins Petrică Roman (Holteiu’ n. 1950, Drăguşeni); ciobanul Gavrilă Şipoş (Găvrila Irinii, n. 1929, Stâna); drujbarul Ilie Domuţa (Ilie lui Mitru lui Ilie Florii, n 1937, Cuţa).

Pe Gheorghe Feher l‑am definit la începutul succintului pomelnic ca un personaj „tragic“. Destinul său ilustrează cu prisosinţă mai sus pomenita categorie a esteticului. Dupa o tinereţe zbuciumată, cu plecări şi reveniri intempestive, în domiciliul conjugal din satul oşenesc în care îşi întemeiase o familie, s‑a ajuns ca rudele soţiei şi propriii copii să‑l constrângă la surghiunul nedorit al oraşului. Stă adeseori pe băncuţă, repetând cu disperare un catren, învăţat, undeva, în copilărie, dar în care un filozof anonim a concentrat dureroasa sa poveste: „Vai de copilu’ sărac, / N’imuruie nu i‑i drag; / Şi, de i‑i drag uarecui, / Vai de dragostile lui... „ Alteori, reproşul unui noroc ratat îl îndeamnă să adreseze mustrări disperate, cu ochii ridicaţi spre cer, unde un zeu imperturbabil (v. deus otiosus – tema abandonului divin!) îşi vede de‑ale sale, fără să‑i pese de calvarul insignifiantului muritor: „Doamne, Doamne, mult zâc Doamne, / Dumnezo gândeşti că doarme...“. Aflându‑se singur şi „al nimurui“, a deprins a‑şi reprima aleanul în aburul tranchilizant al etanolului. Iatacul său ‑barăci sau chirii insalubre; tovarăşele sale de viaţă – femei de ocazie. Aşa se face că, într‑o noapte de desfrâu, „au pus în forme“ sămânţă de om, împreună cu o boschetară din Certeza. N‑a respectat povăţuitoarele precepte oşeneşti în materie de cumpătare: „Palincă din Târşolţ (e contrafăcută!), vacă din Racşa (e tebecistă!) şi boreasă din Certeza (e curvă! – consecinţă a îndelungatelor stagii la rătaş, prin ţară, unde se dormea „în devălmaşie“, încă de la o vârstă fragedă!) să nu‑ţi iei niciodată!“. Dupa câţiva ani, s‑a trezit tată de fată mărişoară, care îi semăna leit şi aştepta s‑o ridice de la orfelinat şi s‑o ducă acasă. Mama denaturată o abandonase, alături de alţi 10 coconi (copii – în subdialectul maramureşean‑oşan), concepuţi din taţi diferiţi, în cadrul unei poliandrii greu de imaginat pentru secolul XX. Dupa 3‑4 ani de insistenţe pe la Direcţia Copilului, după danii şi merdenele, a reuşit să‑şi aducă progenitura acasă. I‑a găsit şi o mamă frumoasă, drăgăstoasă, dar, din nefericire, (ab)sorbitoare fără noimă de tării ce‑i induceau sevraje năucitoare, cu mişcări dezordonate şi convulsii de tip cenurotic. Ultima experienţă extatică i‑a fost aproape fatală. Nemaigăsind ieşire din impas, într‑o dimineaţă, pe la 5h, după ce le‑a strigat tuturor „mă potopt’esc!“, a încălecat cu disperare balustrada podului Golescu şi a plonjat în hău. Doi tineri din poliţia comunitară s‑au avântat cutezători în apele Someşului şi, împiedicând‑o să treacă Styxul, au recuperat‑o heruvimic pe linia de demarcaţie dintre viaţă şi moarte şi au depus‑o la secţia psihiatrie de unde Gheorghe, în postura lui de concubin, n‑a mai (pre)luat‑o. („Măcar de‑o grijă să mă scap!“). Rămas singur cu prunca, a deprins s‑o închidă‑n casă şi să naveteze spre Ilba la vrăjitor pentru a mai îmbuna „on pticuţ“ ursita. Şi, exact în aceste împrejurări tensionate, moira îi mai joacă un renghi tragicomic, pe măsura umerilor săi laţi: un urolog imigrant îl diagnostichează ferm cu neoplasm la prostată (în tratatele de oncologie e un diagnostic rezervat!) şi‑l programează pentru o iminentă intervenţie chirurgicală. Dar oşanul, mefient de felul lui, se înfăţişează la încă un specialist şi cancerul este exclus. Rămâne doar cu sperietura. Avea un simplu adenom, pentru care trece urgent pe fiertură de lăptuci (păpădie – taraxacum oficinale) şi seminţe de becitoc (dovleacul la oşeni – cucurbita pepo). Însă, pe când hematuria dădea semne de remisie, se trezi într‑o bună zi cu citaţii la Tribunal şi cu Protecţia Copilului la poartă. Trezită din morţi, fosta lui metresă îl pârâse c‑a abandonat‑o şi că are relaţii neprincipiale cu copila; îi cerea parte din cutiuţele tip bouwagon, situate în ghetoul Micro 14, la al ‑3‑lea etaj, unde apa se cară cu sacaua (cu falcoane de plastic, zic oşenii, comiţând metateze!), din ademenitorul Someş, din cişmelele pieţii sau din alte surse şi unde fusese expediat, de pe strada Mircea cel Bătrân, de un patron de ziar, aflat în plină expansiune. Aşa l‑am surprins într‑o zi pe bancă, murmurând solitar:„Supăratu‑s, Doamne, supărat“. Trecuse, de la folclor, la muzică urbană... De fapt, nefericitul fredona melodia croatului Jasmin Stavros („Umoran sam, priateliu, umoran“), plagiată cu succes de un manelist de‑al nostru, Adi de la Vâlcea!

Un alt oşan din grupul ţăranilor orăşeni, e bătrânul Gherman (în Turţ‑Văsâi lu’Ionu’Ţukoaii). Venit, cu mulţi ani în urmă, pe şantierele planificate de partid, a rămas fidel imaginii satului său, pe care o (re)construieşte mereu, dar, fenomen antropologic rar, nu din întâmplările bucolice ale copilăriei, ci, dimpotrivă, din fresce senzoriale dure, aducând insistent în discuţie un lung şirag de omucideri, întâmplate în Turţul anilor de democraţie populară. O impresie persistentă, pe care o reiterează obstinat, este şi aceea a pătrunderii comunismului în sat şi a colectivizării horticulturii locale (În Ugocea domină prunul şi căpşunul). În crâmpeiele sale de discurs, apare recurent, în spatele vorbirii, un personaj ce leagă şi dezleagă în viaţă toate: femeia. Până şi începuturile comunizării agriculturii au, în subsidiar, un mobil circummatrimonial. Breşa în faţa rezistenţei la înscrierea în toz a apărut undeva în vecinătatea cea mai apropiată, la Gherţa Mare, din motive ce trimit exclusiv la dotarea cu „peminte“ a tinerilor însurăţei. De‑a lungul anilor, turţenii au practicat cu îndârjire o exogamie interesată (perfect explicabilă ştiinţific!), căsătorindu‑se predilect cu fete din acest cătun. Aşa s‑au pomenit că, prin anii 50, cele mai fertile terenuri de pe hotarul Gherţei aparţineau unor rude prin alianţă din Turţ. Se ştie că în satul tradiţional, cu multe gospodării şi multe neamuri, căsătoriile se încheiau din interes. Dacă pe alocuri se mai adaugă şi plăcerea, cu atât mai bine! Primatul îl deţinea însă zestrea, exprimată în tiubere de pământ, în iosag şi textile! „Mai întâi pe avere şi apoi pe plăcere!“ spune o vorbă oşenească. Gherţenii s‑au bulucit să intre în tovărăşie agricolă (o formă atenuată de colectivizare) pentru a comasa şi lucra pământurile turţenilor. Cruzimea gestului se legitimează în timp, dacă ne gândim că forţa relaţiilor de rudenie se estompase, transgresând pragul psihologic şi religios dincolo de limita extremă, fixată tradiţional prin cea de‑a 7‑a spiţă!

Întrebându‑l ce ghiers i‑a plăcut mai mult din cele care se strigau în sat, uncheşul Gherman mi‑a replicat cu aplomb:„Fă‑mă, doamne, ce n‑am fost / Pădurar şi şef de post“. Le repeta ades, pentru cele două „înalte“ aspiraţii pe care le sugerau: prima – dorinţa oşanului de a fi pricopsit; a doua‑ posibilitatea de‑a avea cele mai frumoase neveste din sat. Şi totuşi, bătrânul octogenar îmi divulgă experienţa grotescă a unui şef de post, Toma, care şi‑a pierdut slujba încercând să o desfete pe cea mai focoasă dintre turţence. Bărbatul amorezei l‑a surprins în costumul lui Adam, i‑a confiscat pistolul şi l‑a predat superiorilor, la Negreşti. Acelaşi ghinion l‑a urmărit pe sireapul plotonier şi în Turulung, unde fusese transferat disciplinar.

„Cel mai cel“ dintre toţi „gredinarii“ (adică indivizii care frecventează „gredina“ –cum îi place să renomineze...) este Vasile Hrihor, supranumit Crute. Fără nici o şcoală, cu „două clasă ca trenu“, vădeşte preocupări şi experienţe ce‑l situează mult deasupra celorlalţi. Înzestrat de la natură cu o şireţie rară, a izbutit, în cele mai atroce momente ale vieţii, să devină un învingător. Uşor atins de morbul nebuniei, are totuşi un ascuţit simţ al umorului şi rare sunt clipele când o ia peste mirişti. Cu un caracter bolovănos şi un limbaj arhaic accentuat, se face remarcat de la distanţă, atât de nădrăgarii obişnuiţi ai urbei, cât şi de inşii mai spilcuiţi şi mai şcoliţi ce se nimeresc prin preajmă. Cea dintâi impresie e generalmente negativă. Şi numai după ce îl studiezi îndelung îţi dai seama că sistemul lui de gândire e unul perfect coerent, că lumea din care vine e deplin articulată. M‑am străduit să‑i induc sentimente şi atitudini dintre cele mai variate, să‑i stârnesc reacţii în chestiuni ce vizau trăsnăile politicienilor din înalta societate. Şi, de fiecare dată, în urma verdictelor sale, m‑am văzut obligat să‑l aşez într‑o zonă în care mintea mea reuşea să mai ierarhizeze doar analişti politici de cea mai buna clasă. [O demonstrează şi opţiunile pe care le are, atât de ferme, pentru sloganurile folclorizatoare radicale, agreate, de altfel, de majoritatea participanţilor la viaţa spiritual‑politică a părculeţului: „Pleac‑ai noştri, / Vin ai noştri, / Iară noi votăm ca proştii, / Şt’imbăm hoţii cu tâmpiţii, / Ne conduc neisprăviţii“ sau „Ăia hoţi, / Ăştia tot hoţi, / Tu‑le mama lor / La toţi“ şi, în fine, o concluzie cu aluzii punitive categorice: „Las’ că vine înc‑un vot / Şi‑o luaţi şi voi în bot“.]

Concluziile dilematicelor observaţii în legătură cu personalitatea sa m‑au îmboldit să‑l investighez cu înverşunarea primilor antropologi infiltraţi în arealul triburilor sălbatice despre care bănuiau că avalează carnea umană la ospeţe rituale, cu aceeaşi furie cu care înfulecă delicatesele animalului totem, la sărbătoarea inticiuma.

Înţolit după moda nemţească de la oraş, la o examinare oricât de sumară îţi dădeai seama că înalta croitorie n‑a fost niciodată febleţea sa. Aveai mai degrabă impresia că individul din faţa ta a spălat câte‑un mort pentru fiecare piesă vestimentară pe care o îmbracă. Aceasta în primo tempo. Secondo tempo constatai cu stupoare că, pe nicăieri, unde inventivitatea umană a conceput aşanumitele vrane, şliţuri sau cheotori, prevăzute cu nasturi, bumbdi, potenturi, fermoare sau copci, la el nu funcţiona nimic. Singurul obiect vestimentar care părea la locul lui şi‑ţi atrăgea pozitiv atenţia, prin dimensiune, lucrătură şi rafinamentul inciziilor, era un brâu lat din piele (tisău) priponit atât de stingher, peste şolduri, că te făcea imediat să întrebi unde‑or fi gatiile şi cămeşoiul aferente. Răspunsul era la purtător şi ţi‑l oferea tot el, după ce‑i deveneai „preten”: „La Ileana Butului / Mn’‑am uitat gacile‑n cui! / Pă când m‑am dus dupa iele, / Butu’le‑o făcut obd’ele“. Asta voia să însemne că avem a face cu un mare crai care în graba mare a înfocatului amor, a reuşit să‑şi recupereze doar scutul si armele, înainte de‑a încăleca voiniceşte pervazul.

Dar folclorul nu e punctul lui forte. Sau, mai exact, nu lirica populară. Apelează la „izvorul de‑nţelepciune“ doar în măsura în care îi satisface o anumită propensiune spre lubricitate şi sex. [Dintre versurile pe care le repetă curent: „Mult mă mnir şi mă ţuţur / Cum stă p.. la lângă c.. r / Şi lin..icu, la strâmtoare, / Când o bagă‑ntre pt’icioare“ –Edificator, nu‑i aşa? sau, un catren, care se vrea parabolă, în acelaşi limbaj grosier: „Du‑te pt’i.. d‑a‑coudui, / Nu te bdizui p.. lii, / Că, săracă p.. la‑me, / Nu să poate ţâne ie“. Alteori mintea lui zglobie şi libidinoasă surprinde prin apetitul pentru o versificaţie senzualistă în care paralelismul sintactic creează imgini de-o plasticitate frapantă: „Nu-i săcară ca la Tur, / Nici dulceaţă ca la cur”. (Turul   este numele unui cătun şi al celui mai semnificativ curs de apă din Depresiunea Oaş, deci toponim minor şi hidronim. Dar intră deopotrivă în structura unor substantive proprii ce disting numeroasele Drumuri şi Cărări ale Turului-„Dragu-mn’i-i căluţu’ sur, / Că mă duce până-n Tur”-,evident pe Uliţa Turului, şi astfel devine hodonim, iar, în ţinutul Gherţelor, riveranii îşi pasc oiţele în Păduricea Turului , un hileonim ca multe altele. Sub aspectul originii, filologii îl revendică de la  vechiul slav „tură” care desemna în protoistorie bourul, taurul.  Numeroase familii din Turţ şi împrejurimi poartă şi azi numele Zimbru, semn al prezenţei cândva aici a impozantului mamifer.  Iar bourii, din genul bison., după nomenclatura lui Linné bison bonasus, au fost confundaţi ades în memoria colectivă,-vezi steagul Moldovei- cu zimbrii, încadraţi de zoologi la genul bos, în nomenclatura binară bos primigenius)]Nici inflexiunile uşor stridente ale muzicii etno nu-l lasă indiferent.Bineînţeles, în subsolul preferinţelor sale pulsează idei înrudite, un fond de simţire comun în care apetitul sexual al românului vibrează până şi-n aerul pe care-l respiră: „Ce-i place oşanului? / Hai numa’ şi numa’ / Scârţâitul patului... / Hai numa’ şi numa / Ce-i place nevestii mele? / Hai numa’şi numa’ / Scârţâitul canapelei…/ Hai numa’ şi numa’”.  Se pare că pentru el, un mare hedonist, plăcerile primare au alcătuit esenţa vieţii. Omul, cu un destin trecător, este, în viziunea sa, inferior trăirilor concupiscente ale libdoului: „De‑ar si omu’ca p.. la, / Ar muri şi s‑ar scula!“ este formula predilectă prin care sancţionează laconic bursa zvonurilor fataliste lansate de coparticipanţi, în dezbaterile din „gredinuţă“, cum „dezmardă“ el, uneori, la modul ironic, nostimul părculeţ. Am continuat strofa cu încă un distih, cel reprodus de Marin Sorescu în volumul de inspiraţie folclorică „La lilieci”:„Doamne, ce sărci suntem / Şi ce sculă mare‑avem!“ [În „iepocă“ inventasem varianta „Ce POPOR sărac suntem“ şi astfel versul următor îi sugera imaginaţiei să se focalizeze pe conducătorul „iubit“, despre care românii, în momentele de lehamite, mai spuneau, făcând haz de necaz, că‑i „Mare sculă, pă basculă!”]. A urmat un moment rar de confidenţe, în care mi‑a vorbit despre calităţile sale de Terente şi despre experienţele dure, trăite pe vremea când doctorul Turţi a reuşit să‑l scape de puroi, crestându‑i membrul în patru. De atunci, s‑a întâmplat că multe femei să se închine languros, văzând că are semnul încreştinării filigranat carnal în calota mărioncului (forma lexicala des uzitată în limbajul ardelean, pentru a deriva un sens augmentativ de la adj. mare) mădular. De altfel, întreaga sa existenţă exprimă fidel o perpetuă pendulare între două aspecte complementare ale erotismului primitiv: plăcerea şi riscul. Realizat în plan social prin hipergamie, cum se întâmplă, în lumea satului, după ce s‑a văzut cu sacii‑n căruţă, a ochit bine in jur („M‑am uitat o dată bine / Ce nevast‑ar si de mine“) şi a pus ochii pe cea mai viforoasă oşancă, dintre cele care îi căzuseră cu tronc la inimă. Din acel moment şi până la vârsta senectuţii a avut două borese. N‑a ascuns nimănui neoficiala sa bigamie, dimpotrivă, a afişat‑o ostentativ la orice prilej de nemotenie sau petrecere colectivă.

Adevărata personalitate a neostoitului Hrihor s‑a manifestat odată cu implicarea sa în resorturile angrenajului social. Educaţia pentru viaţă şi‑a însuşit‑o de‑a valma, urmând modele fixate în memoria satului şi în tradiţiile de neam care l‑au marcat. Era încă holteiaş când i s‑au imprimat pe cortex expresii de‑o duritate fără seamăn („măi, pă care mem să‑l omorâm în noapte‑asta?“) auzite la întrunirile de taină ale unor clanuri învrăjbite, din ţinutul copilăriei sale. Urmând tradiţia locului a deprins portul cuţitului încă de la o vârstă fragedă. Nici azi nu l‑a abandonat, doar că mânerul nu mai iese atât de sfidător, la vedere, din tainiţele şerparului sclivisit. În anii de dictatură lama lucitoare a ţâşnit, de mai multe ori, în momentele de mare încordare. Adeseori tăişul a ameninţat ştabii noului regim a cărui legitimitate n‑a recunoscut‑o niciodată. Şi îndrăzneala l‑a costat ani grei de închisoare. Din recompensa oferită de stat pentru aceşti ani de supliciu îşi duce azi traiul. O sumă infimă în raport cu cele opt arestări peste care i‑a fost dat să răzbească. A fost aprig bătut şi schingiuit, a avut perioade de înfometare cruntă (a declarat greva foamei de mai multe ori!), i‑au fost testate limitele biologice prin zile si nopţi de zarcă, fără niciun veşmânt, fără acoperământ şi obligat să doarmă gol, pe betonul rece. În colonia de la Vlădeni a asistat, încremenit, la execuţii sumare, când deţinuţii erau alergaţi goi, afară, la wc‑uri şi, cu furtune, sub presiune, li se administrau duşuri scoţiene, la minus treizeci de grade. Nu ştie să fi rămas vreunul viu. El însă le‑a surmontat pe toate. Şi asta datorită judecăţii sănătoase (instinct de conservare?) pe care, zice el, s‑a bazat întotdeauna. L‑au salvat osândiţii inveteraţi. Toate raţiile de tutun le ceda fumătorilor înrăiţi, pentru pâine si unt. Asta i‑a fortificat rezistenţa. Uneori se‑ntorcea de la pârnaie mai solid şi mai rubicond decât intrase. Povestea închisorilor sale triste merită un opuscul aparte. Aş reţine totuşi, aici, că cea mai neagră amintire pe care o are din perioada de recluziune se opreşte la o sfântă zi de Paşti, când doi gealaţi de la securitate l‑au cetluit toată ziua („Pă mine‑i ptele de drac, / Dau jăndarii ca pe sac, / Da’ io mai gutaş mă fac“ –sună ţâpuritura), abandonându‑l, în final, dezbrăcat şi ferfeniţit din cap până‑n picioare, pe un pat rece de scândură. Autorul moral al acestui calvar a fost un oarecare Peşteşan, activist cu probleme speciale de miliţie şi securitate, la Judeţeana de Partid. Tare şi‑ar dori Crute să‑l mai întâlnească o dată. Şi nu pentru a‑i face salamalecuri. Pe câţiva dintre cei care l‑au ostracizat i‑a regăsit, dupa Zilele Revoluţiei, când el şi‑a atribuit rolul de primar revoluţionar în sat. Scena trebuie că a avut ceva din măreţia întâlnirii lui Tartarin din Tarascon cu Leul. Foştii călăi „au tulit‑o ca fuglăii“, la intersecţia vizuală cu obiectul muncii lor, din anii puterii populare. Pe câţiva, pe care îi slugise şi‑i plătise (la unii a lucrat acasă, la grădină, la vie, departe de oraş, altora, cum a fost maiorul Ivan, a trebuit să le achite o taxa de protecţie lunar!) i‑a „executat“ fără drept de apel, cerându‑le creanţele îndărăt. Şi l‑au recompensat boiereşte! Numai aşa se poate explica relaţia apropiată cu văduva colonelului său de securitate (un zbir care l‑a ţinut sub obroc toată perioada comunistă şi care, după revoluţie, s‑a sinucis!), pe care o vizitează frecvent. (Am constatat că ştie exact chiar şi locul unde avea plantaţia de viţă, în urmă cu 30 de ani!).

La oraş, a ajuns târziu, după revoluţie. Din motive familiale şi din înţelepciune, zice el. Cu familia se certa zilnic, din cauza moştenirilor, iar cu fârtaţii se regăsea mereu în faţa uiegii (din mgh. cu sensul glajă), ceea ce îi altera sănătatea. A mai venit şi o pensie de fost deţinut politic, iar indemnizaţia lunară i‑a îngăduit o existenţă frugală, petrecută la parterul unui bloc din categoria celor supranumite calitativ blocuri NATO, într‑unul dintre cele mai rău famate bidonviluri, răsărite postdiluvian la Satu‑Mare, în anul catastrofic 1970. Vecinătatea pieţii îi facilitează un regim alimentar foarte apropiat de cel oşenesc, iar apropierea de tribunal l‑a ajutat să câştige toate procesele pe care le‑a declanşat în ultimii 16 ani. Fără avocat, dar sprijinit în permanenţă de mai mulţi consilieri juridici şi de doi ziarişti, pe care îi consideră „preteni“. Pe unul dintre juriştii săi, azi plecat în lumea umbrelor, l‑am întâlnit de câteva ori. De fiecare dată duhnea persistent a palincă. Probabil, din sursa Târşolţ. Nici cei doi jurnalişti de marcă, unul din Satmar şi altul din Bucureşti, nu‑mi sunt străini. De bucureştean mă leagă un agreabil episod autobiografic din 1986, când a realizat un reportaj insolit (intitulat cu har Grăunţe de eternitate) în care, printre alţii, i‑am fost subiect principal. Mi‑a acordat atenţie sporită dupa ce, la rezonanţa numelui său, l‑am întrebat dacă există vreo contingenţă cu Domniţa Gherghinescu‑Vania, soţia prim‑procurorului general de la Braşov, una dintre cele mai adorate năluci inspiratoare, din palmaresul lui Lucian Blaga. Mi‑a confirmat că soţul acesteia a fost unchiul său, dar că nu se aştepta să audă o astfel de întrebare tocmai pe malul lacului de la Călineşti‑Oaş. S‑a confiat mai apoi că îl leagă multe suveniruri de Ţara Oaşului pentru că un destin poznaş a statornicit să se numere printre alumnii primei promoţii a Liceului teoretic din Negreşti Oaş.

Al –2‑lea jurnalist, pe care l‑a simţit solidar cu sine în lupta pentru dreptate, este un sătmărean. S‑a întâmplat să‑l ştiu încă de pe vremea când făcea o distinsă figură, între studenţii Facultăţii de Drept din Cluj. L‑am reîntâlnit prin’85‑’86, eu inculpat –el procuror, într‑un dosar unde eram acuzat că am delapidat vreo 7ooo lei, încasând alocaţia lunară pentru copii în cuantum specific mediului urban, deşi locuiam la ţară. (În treacăt fie spus, toţi din jurul meu primeau la fel, inclusiv numitul Ciocan, cel care semna delaţiunea!). Era o lucrătură ordinară. I‑am spus de unde cred că mi se trage şi, nu numai că a acceptat, dar mi‑a cerut şi o declaraţie despre abuzurile şefului de post din comună care bătea oamenii până la sânge, [A deposedat de bundă un cioban, l‑a pocnit în cap cu campoul (bâtă ciobănească purtând, la partea superioară, un cârlig metalic strălucitor, util în prinderea mieilor sau oilor refractare la muls), până a ţâşnit sângele ca din arteziană şi l‑a abandonat în câmp la ‑20 grade Celsius. A doua zi i‑a cerut 5000 lei şperţ ca să‑i restituie blana si toroipanul. Conflictul izbucnise la cererea unui director (M. S.) al Staţiunii de Cercetări Agricole care pretinsese de la sibienii în transhumanţă 60 000 de lei, contravaloare a iernatului fraudulos pe tarlalele staţiunii, între Tufoasa si Ţifratag. Şeful de fermă (M. B.) primise şi el un aconto, din timp, pentru a lăsa ştiuleţi neculeşi în perimetrul iernării. Întâmplarea a făcut ca oile să pască şi un lan de grâu, aflat în preajmă. Aşa au ajuns să sesizeze miliţia cei doi şpăgari despre care oierul credea că vor accepta tacit situaţia, osia fiind bine unsă.];călcase BIBLIA în picioare, cu cizmele pline de noroi, înjurându‑l pe popă de toţi dumnezeii [Impietatea fusese regizată de securitate. Un popă habotnic „îşi făcea de cap“, rostind predici vaticinare şi ţinând enoriaşii spânzuraţi de cuvântul său. Era celib şi dedicat apostolatului. Credincioşii îl urmau fascinaţi. Aşa s‑a ajuns la ideea că un transfer disciplinar ar fi nimerit, în ce‑l priveşte pe vlădicul rebel. O agentă, travestită în vânzător ambulant de cruciuliţe şi icoane, a făcut toată ziua, nestingherită, comerţ ilicit, în centrul comunei. Pe‑nserat a bătut la uşa parohiei şi a cerut găzduire. Noaptea a apărut miliţia şi securitatea. Căutând să se‑afirme, şeful de post a comis sacrilegiul];confiscase pepsi‑ul şi ciocolata, primite legal de familia croitoresei Hornyak Margareta de la cumnatul, sosit în vizită tocmai din Australia ş. a. m. d.

Unii, dintre apropiaţii mei suspicionau că inculparea mi se trage de la un procuror care îşi adusese un fiu rătăcit în clasa mea, şi răzgâiatul lui vlăstar jinduia la o diplomă de bac, după ce o bătuse pe profa de fizică şi o apelase cu o poreclă vexatorie (Sklepszy), instigase colegii, în repetate rânduri, să chiulească de la orele unor colege mai slabe de înger, îl aruncase din tren, în timpul mersului, pe conductorul care l‑a prins fără bilet [Această ispravă a avut o seamă de repercusiuni imediate, pe care nu le‑am desluşit decât odată cu trecerea anilor şi cu spectaculoasa schimbare de regim politic din România. Pe când mă aflam în perspectiva de a cere convocarea unui consiliu profesoral extraordinar, în urma plângerii oşenilor afectaţi de scena halucinantă a expulzării ceferistului‑controlor, ruda lor apropiată, pe terasament, a venit directoarea liceului şi mi‑a spus că suntem convocaţi la judeţ, în legătură cu abaterile unor elevi de‑ai mei navetişti. Înainte de‑a mă urca în maşină, am trecut pe la catalog şi mi‑am copiat situaţia la învăţătură a celor doi adolescenţi problemă pe care îi aveam în clasă. Şefa a comentat cu o frapantă solemnitate, atitudine pe care, în faţa mea, nu o mai arborase încă de când funcţiona la inspectoratul judeţean (La vremea când îmi trecusem definitivatul, în calitate de revizor şcolar, îmi acordase nota maximă şi, după o foarte sumară analiză metodică, abandonând comentarea standardelor constatate la clasă, m‑a interpelat în legătură cu locaţia unde se va ţine punctul trei, adică banchetul îndestulat oferit de candidaţi la un astfel de moment crucial pentru viitoarea lor carieră. I‑am răspuns că am auzit şi eu despre agapă, dar credeam că, dacă rezultatele sunt bune, atunci nu o dă inspectatul, ci inspectoratul! Spre mirarea mea, printr‑o reacţie benefică, m‑a câştigat de partea ei, exteriorizând că nu se supără, pentru nealinierea mea la practicile uzuale, nu tocmai ortodoxe, ale timpului. Am realizat mai târziu că suprimarea din ritualul inspecţiei a ospăţului pantagruelic ce după tipic ar fi urmat, a căzut ca o mănuşă peste intenţiile domniei sale, de atâtea ori refulate, de a‑şi înscrie în agenda zilnică o cură de slăbire eficientă, care să compenseze estetic consecinţele nefaste pe care o viaţă încărcată de stres, în mod insidios, de‑a lungul anilor, i le infiltrase în rotunjimi şi protuberanţe pe care oamenii deprinşi cu sapa, coasa, secera, ştoca, ţapina, firezul, hârleţul sau lopata nu le pot etala.

Respectivul episod metodico‑ştiinţific a eliminat în relaţiile noastre ulterioare obişnuitele temenele protocolare şi a indus relaţii directe, bazate pe sinceritate, fără practica, cvasigeneralizată în epocă, a vreunui găunos formalism.) că şi noi, dascălii, suntem vinovaţi pentru actele reprobabile ale tinerilor pe care‑i educăm. Mi‑am dat seama că asta îmi sună mie, deoarece, dintre noi doi, doar eu nu aveam pile la judeţ, deci era posibil ca eu să trag ponoasele. Pe drum, aruncând o privire sumară asupra notelor celor doi împricinaţi, mi‑am proiectat mental un plan de apărare destul de ipocrit, dar singurul care mi se părea că poate fi funcţional în situaţia creată. Odată intraţi în oraş, am sesizat că maşina o luase în altă direcţie decât inspectoratul şcolar şi, în câteva minute, m‑am trezit într‑un birou luxos, nu ştiu al cui, dar, surpriză, înăuntru se aflau doi bărbaţi stilaţi, bine îmbrăcaţi, foarte relaxaţi şi care n‑au dat niciun semn că m‑ar cunoaşte sau că ar fi auzit vreodată de mine, cu toate că mă ştiau bine amândoi: unul era fostul meu coleg de la Liceul teoretic Cehu‑Silvaniei, Ghiţă Mărieş, legat, prin naştere, de modestul sătuc Ulciug şi ajuns, în urma faptelor de arme, colonel de securitate, iar al doilea era profesorul de limbă rusă, Teodor Curpaş, despre care nu ştiu nici astăzi sigur dacă era şi ofiţer şi nici ce grad ar fi putut avea. E şi asta o chestiune de arhive!

Văzând atmosfera apăsătoare care se crease odată cu sosirea mea, mi‑am dat seama că voi fi acuzat că mă fac vinovat de‑a nu‑i fi pregătit în conformitate cu exigenţele codului eticii şi echităţii, al vieţii şi muncii tinerilor comunişti, pe cei doi zăpăciţi şi se va pune, probabil, pe tapet perspectiva excluderii mele din învăţământ. N‑am aşteptat concluziile lor şi, atunci când mi s‑a permis să vorbesc, am spus că s‑a ajuns în această deplorabilă situaţie pentru că „rebelii“ au o slabă pregătire politico‑ideologică, autodenunţată de notele mizerabile la materialism‑dialectic sau socialism ştiinţific, nu‑mi amintesc exact cum se numea ilustrul obiect de studiu. Dupa metoda patentată în străfundurile creştinismului de Pontius Pilat, mi‑am declinat orice răspundere, arătând că la mine în clasă nedisciplinaţii au fost aduşi recent, iar pentru lacune se fac vinovate familiile aparţinătoare şi cadrele predecesoare, care nu le‑au insuflat o educaţie comunistă suficient de înaintată ca să‑şi domine pornirile retrograde.

Urmare a perversului meu discurs, întâlnirea s‑a terminat în coadă de peşte, fără măsurile „concrete“ ce se obişnuia a fi luate, când beizadelele nomenclaturiştilor se abăteau bezmetice de la drumul neabătut propovăduit de Partid.] Personal l‑am bănuit, în spatele josniciei, pe şeful de post, care avea obiceiul să facă pe bosul, inclusiv la Liceu, unde însă eu reacţionam atipic, blagoslovind cu câte‑un doi nulităţile pentru care făcea intervenţii. Deci avea motive „întemeiate“ să „mi‑o coacă“. Numai că, după revoluţie, într‑o împrejurare, când o nefericită se aruncase cu toată nesăbuinţa sub roţile maşinii mele şi o salvase doar marea mea prudenţă, dublată de experienţa la volan acumulată în anii de navetă, am sesizat că sora fostului meu elev‑problemă, ajunsă ea însăşi procuroriţă, încearcă din răsputeri să mă încurce şi să‑mi găsească vreo vină. [Făcătorii de (ne)dreptate din culisele justiţiei române au mers foarte departe în acţiunea lor de fabricare grosolană şi coacere toxică de dosare contrafăcute: la 2‑3 ani de la accidentul în care se stabilise că viteza mea de deplasare a fost de 47 km/oră, în vreme ce mă aflam preşedinte de bacalaureat la Beclean, au înciocălat o nouă „expertiză“ despre care eu nici n‑am fost informat; au înmulţit şi au adunat, după modele doar de ei ştiute şi au „demonstrat“ cu ajutorul unor mărimi variabile, că eu am avut 67km /oră, deci cu 7km, peste maximul tolerat de lege, aşa că m‑au transformat în inculpat.

Văzând că velocitatea mea începuse să crească cu aprox. 10km/oră/anual, m‑am adresat unor experţi în formule de calculat viteza de rulare. Am aflat că recenţii „conlucrători“ au împrumutat, în expresia matematică consacrată, coeficientul de frânare de la modelul nipon mitsubishi, coeficient mult gonflat faţă de cel al saboţilor de la modesta mea dacie autohtonă, iar şoseaua pe care circulam, în pofida criblurii şi asfaltului proaspăt turnat, a fost metamorfozată în piatră de polisor, suprafaţa cu cea mai mare aderenţă din lume. Din aceste matrapazlâcuri s‑a zămislit rezultanta bombastică: 67km/oră! Şi, ca o autentificare a profesionalismului, la onorabila instanţă a fost adus un martor surpriză, Mariţa Gheorghe, care a jurat că lungimea urmei de frână a fost 45 m, faţă de 20 m, totalul consemnat de poliţişti, la faţa locului, în noaptea respectivului eveniment rutier. Numai că cel care făcea depoziţia incriminatoare, înfundându‑mă pe mine, păgubosul de inculpat, era chiar cetăţeanul care ţinuse ruleta în clipa când s‑au făcut măsurătorile. Acel domn Mariţa semnase procesul verbal, în calitate de martor asistent, alături de alţi cinci inşi, trei cadre militare, de la brigada rutieră, aflate în exerciţiul funcţiunii şi doi civili, deci certificase adevărul constatat de organele cu atribuţii în domeniu, năimite de stat. Şi, ca dreptatea să fie deplin terfelită, în faţa instituţiei care avea unic principiu moral conformitatea cu adevărul, fusese acceptat un martor asistent, practică judiciară care, în codul de procedură penală de atunci, nu era agreată. Iar, par‑dessus le marché, în această proaspătă rundă de investigaţii, colonelul care condusese cercetarea, când s‑a constatat că rulam legal cu 47km/oră, fusese, la rândul lui, înlocuit cu o foarte docilă căpităneasă, Floriniţa Olteanu, despre care am aflat cu stupefacţie că avea bărbăţelul cercetat pentru omor deosebit de grav asupra unui copil, VASILE ŞTEŢCA, originar din Borşa, cazat la internatul Liceului Forestier, unde consortul poliţistei deţinea funcţia de pedagog. În faţa devoalării macabre, apărea limpede pe cine au folosit pentru a pune la cale falsificaţia. Prin procurorul implicat în cercetarea morţii elevului Şteţca, ne aflăm în succesiunea capitolului intitulat „A palinka gyar“ din acest volum, unde oieşul Kudla Payszi, feciorul lui Feri, paznicul liceului agricol, nemulţumit de remuneraţia trunchiată, reclama către Nicolae Popoviciu, procurorul general al R. S. R., că şeful Fabricii de spirt, Greţian Aniţaş (tipul  bossului-fantoşă creat de nomenclatura comunistă ad usum proprium, care, în toiul veşnicelor orgii diurne şi nocturne ce se succedau departe de sat, spre liziera pădurii unde figura spaţial Teleacul lui Prahanka în interiorul căruia funcţiona uriaşul alambic, mănos obiect al muncii, povestea tâmp şi aferat cum a bătut palma cu Iosif Uglar, prim-secretar al C.J. al P.C.R., atunci când „bătrânul curvar”, încurcându-se cu secretara, care se vâjise să fie propria-i mireasă, i-a oferit Distileria de la Livada şi Depozitul pentru uiumul velniţelor, „la schimb” cu Charlotte, ispititoarea franţuzoaică naturalizată prin cununie de dumnealui, tânărul Greţian din Somoştelec, june culant şi ispititor precum Adonis),– un inginer horticultor care îşi instruia distilorii avizându‑i că, în priză, curentul are o tensiune de 220 de waţi, fost student la fără frecvenţă al tovarăşei conferenţiar Ceauşescu din cadrul Catedrei de legumicultură, căreia îi trimitea periodic ţuică veche şi carne de viţel, ambalată cu maiestrie de bătrânul dogar Iştvanfi Karoly din Medieş Râturi, în frunze de urzici, pentru frăgezime, – l‑a tocmit să păstorească proaspăt achiziţionata turmă de oi a unui criminalist, chiar în zilele când se şuşotea prin zonă că cel mai mare ovicultor din Oaş şi‑ar fi asasinat soţia.] Adevărul se află, cu siguranţă, în enigmaticele arhive. Şi, de dragul dreptăţii, va trebui să le consultăm, fără oprelişti de niciun fel din partea autocraţilor zilei.

Lăsându‑mă să‑i relatez toate acestea şi poate si altele pe care le‑am uitat, procurorul de‑atunci, ziaristul de astăzi, mi‑a creat o pătrunzătoare impresie. Am aflat că, după revoluţie, când răspândacii lansau diversiuni pe piaţă, s‑a plâns, într‑o împrejurare, că „ce‑oi fi având cu el?“. Era limpede că fariseii şi saducheii care îl urau dezinformau viguros pentru că suportau greu laudele pe care i le aduceam. Mai mult de‑atât, nici şefii de la facultate nu l‑au invitat să ţină cursul de roman, la specializarea administraţie locală, cu toate insistenţele mele... Probabil articolele sale, de multe ori adevărate inchizitorii, aveau bătaie mai lungă decât pare... În ce mă priveşte, lucrurile erau însă limpezi. Ce poţi avea cu un om care te scoate din antecamera recluziunii comuniste?

[Pe vremea ODIOSULUI, am avut parte şi de experienţe mai dure, între care, două „arestări“ pe meleagurile Tăşnadului. Una, când echipa mixtă a inspectorilor de la RATA şi MILIŢIE m‑a decretat spion, găsindu‑mă fără bilet şi fără acte într‑un autobuz ce mergea spre Marghita. Eu exersam autostopul pe ramificaţia Cehal, unde trebuia să mă prezint la practică, ocazie în care i‑am oferit 10 lei unui conducător auto, rugându‑l să mă transporte până la Blaja, de unde aveam şansa să prind vreun camion spre Jolţa, Kremer, Topodi, poate chiar Orbău. Însă, la vederea formaţiei de controlori, şoferul a‑nmărmurit. Eu, neştiind ce să declar, ca să nu‑l bag în bucluc (nu‑mi înmânase bilet!), am început să fredonez uşor o melodie franţuzească. Fizionomic, aveam, la vremea aceea, ceva din alura lui Georges Brassens, cu o pălărie uriaşă de gabor, mustăţile pleoştite şi perciunii à la Innokentzi Smoktunoski. Erau indicii redutabile pentru a fi considerat spion. Aşa se face că au basculat călătorii acolo, în câmp, şi, cu mine, pe post de ostatic, au îndreptat victorioşi autobuzul către sediul miliţiei, unde m‑au depus ca presupusă limbă, depistată în apropierea unităţii militare. Luându‑mi rolul în serios şi evitând să folosesc graiul matern, am fost nevoit să aştept până la sosirea „comisarului Băbuţ“ (nu mai aveam cum să ajung la elevi, erau la 20 km!), un ofiţer mai destupat la minte, care o rupea binişor franţuzeşte şi care a pufnit în râs, recunoscând, în persoana spionului, un obişnuit al banchetelor de la cantina Gostatului.

Al doilea ordin de priponire a mea i‑a fost dat comandantului RIŢ al MILIŢIEI ORASENEŞTI TĂSNAD de colonelul SOARE, sosit de la MINISTER, într‑un control fulger şi ajuns, în faza de concluzii, la restaurantul Colina unde maestrul Papo dregea o ciorbă de burtă de‑i mersese buhu. Toţi muşteriii au fost poftiţi afară din local. Am fost toleraţi doar noi, eu şi Toader Pop, directorul IAS‑ului, despre care se ştia că se află în relaţii apropiate cu conf. univ. dr. Elena CEAUŞESCU, de la I. A. N. B. Bucureşti‑ Facultatea de Horticultură. (Îi fusese şi lui profesoară la secţia f. f. şi, în semn de „recunoştinţă“, obişnuia să‑i trimită, în fiecare toamnă, mere categoria I‑a extra, iar, pentru siguranţa transportului, avea grijă să antreneze tot eşalonul în uniforme albastre din zonă, eşalon care manifesta curiozitatea nereţinută de‑a silabisi angoasanta adresă a faimoasei conferenţiar, aplicată cu majuscule pe impozantul ambalaj tip export. Era de fapt, o mică exhibiţie ce îi asigura domnului director libertatea de mişcare în numeroasele sale afaceri, indispensabile pentru înălţarea vilei cu apă termală, proiectată într‑un loc retras şi încărcat de pitoresc.)

După numeroase degustări din cele mai renumite esenţe locale de seminţoase, sâmburoase, cocifere, personalitatea distinsului oaspete începuse să se manifeste plenar şi tot mai violent. Explicându‑i‑se că‑s prof de franceză, a pornit să ne înjure amarnic pe toţi într‑o destul de inteligibilă limbă a lui Voltaire. Eu, cu toate că citisem celebrul studiu al lui Constantin Eretescu Les noms du sexe dans le folklore roumain (in „Etudes et documents balkaniques et mediteranéens“, nr. 6, 1983, p. 9‑31.), m‑am trezit trimiţându‑l spre origini cu o expresie memorizată de la fostul coleg de cămin studenţesc, congolezul Martin Banzouzi: „Ta mère a mille cons“ (in Congo‑Leopoldville, probabil cu sensul „Măta‑i curvă!“, iar tradusă ad litteram „Măta are o mie de p.. zde!“). Riposta mea l‑a transformat în fiară. A dat ordin să fiu arestat imediat în calitate de spion ignobil. Greu l‑au putut capacita cei doi comensali să nu ordone să fiu imobilizat şi transportat de o escortă – de la cazarma securitătţi, din vecini, inspectată de el în acea zi – la Bucureşti, unde mă voia anchetat şi condamnat. În tumultul răcnetelor sale şi rugăminţilor asistenţei de a mă face graţiat, văzând că e groasă rău, mi‑am luat maşina şi bambina şi dus am fost!. După ce s‑a trezit a doua zi, uitase de arestarea mea, semn că filmul era deja tăiat, în stadiul bahic avansat, în care cerea imperios să fiu încătuşat imediat!]

Pe tot parcursul discuţiilor, unt’eşul Crute nu s‑a abătut de la standardul său matricial. Nu m‑a apelat niciodată cu vreo formulă condescendentă, nu mi‑a spus Dumneavoastră, Domnule sau măcar Profesore. Mi s‑a adresat din prima clipă cu tu, fără „a‑mi vorbi cu sfială la persoana a doua plurală“ (Arghezi). Am scris cândva despre această preeminenţă funciară la oşeni. Argumentam că li se trage de la o enclavă celtică pripăşită în ţinuturile nord‑vestice prin secolele II‑III i. d. Ch. Însă paralelismele etnoculturale le‑am sesizat într‑o fază târzie când mitul originilor, azi desuet, nu mai era en vogue. A fost la modă întreg secolul al XlX‑lea. Un intelectual român chiar se‑ntreba, pe la 1870: „Fost‑au dacii celţi?“

Superioritatea, arborată peste tot, ca şi spiritul justiţiar, au avut repercusiuni semnificative în evoluţia destinului social al oşanului. Orice jignire, cât de mică, l‑a scos din ţâţânile zidite. O mândrie exacerbată (descifrabilă cu uşurinţă în întreg etosul zonei: „Io‑n armată, când oi me, / D’e sergent major m‑oi ce, / Să le‑arăt oşenilor / Că mni‑s Dumnezău lor“ sau „Şi, pă care l‑oi tăie, / Numa’ lapte dulce‑a be;/ Laptile l‑a be pă gură / Şi‑a ieşi pă tăietură“ ori „Nu‑mni‑i frică d’e jendari, / Până sînt bote şi pari“ pentru că „Io, siretic (nervos, in subdialect.) când am fost / Am bătut şefu’ de post“ sau acelaşi spirit de bravadă, dar, exempli gratia, în planul erotic „Hai, mândră, să‑ţi arăt locu’/ Und’e ţ‑am futut norocu’, / Locu’ şi tăvălitura, / Und’e ţ‑am făcut figura!“) a declanşat nenumărate stări conflictuale, finalizate ades cu încăierări şi despicături de custură (cuvânt, probabil de origine prelatină, însemnând briceag rudimentar fără plăsele, întâlnit sporadic, în circuitul folcloric al zonei: „Hei, ţură, şi‑o custură / Târşolţan cu gubă sură / Dzua be şi noapte fură“ sună inovaţia locală, dupa ardeleneasca arhifolclorizată: „Mureşan cu gubă sură / Ziua bea şi noaptea fură. / Ziua bea şi chefuieşte, / Noaptea fură şi plăteşte... „adusă de la rătaş (defrişări) sau din cotune (armată, – Oşenii au avut un înalt cult pentru virtuţile formative ale stagiului militar: Cine nu‑i bun în cotune / Nici acasă nu‑i de lume!).

Cu o astfel de atitudine belicoasă, Crute a cunoscut, încă de tânăr, caznele regimului corecţionar. N‑a ezitat să înjunghie, nici măcar atunci când ofensa venea de la organele de partid şi de stat. I‑a avertizat să nu intre pe proprietăţile lui, dar indezirabilii timpului nu s‑au conformat. Fair‑play s‑a purtat şi cu duşmanii care l‑au incitat. Deprinsese să‑i someze de două ori („V‑am mai dzâs, vedeţi‑vă de drum, că io‑s bolând!“) să nu se măsoare cu el. Iar arieraţii perseverau.

O condamnare grea a primit şi atunci când, ieşind de la închisoare, s‑a răzbunat pe cei care îl împilaseră prin sperjur. Nici anomia, din regimul penitenciar, nu l‑a încovoiat. Când drepturile îi erau încălcate, nu pregeta să declare greva foamei, după toate legile internaţionale, însuşite de la marii deţinuţi politici ai timpului. A trecut prin numeroase astfel de experienţe. După vreo opt ani de temniţă, mai multe arestări şi reţineri, setea lui de dreptate s‑a acutizat. Cu toate că de la evenimentele din’89, când s‑a autoproclamat primar în sat şi a condus ostilităţile cu mare pompă, dispunând desfiinţarea CAP‑ului şi redistribuirea avutului, au trecut atâţia ani şi sălile tribunalului i‑au absorbit jumătate din viaţă, reacţia lui în faţa nedreptăţilor de tot felul, a corupţiei şi reinstalării fostei securităţi în posturile cheie, este încă foarte alertă. A renunţat însă la cuţit şi vendeta ineluctabilă. A trecut la forme de luptă mai temperate. În ciuda dislexiei şi semianalfabetismului său care îl nevrozează, atunci când nu are la dispoziţie sfetnici pacienţi care să‑i desluşească pe loc ce şi cum, s‑a adaptat la metodele democratice şi adună probe acuzatoare în faţa oricăror acte de injustiţie socială. Ascultă consecvent radio‑ul şi răsplăteşte generos anumiţi colaboratori ca să‑i decupeze din presa locală articole incriminatorii la adresa celor suspectaţi de malonestitate. Când una din temele cercetate oferă material suficient pentru a fi prezentat organelor abilitate, se urcă în tren şi nu se opreşte decât la o instituţie justiţiară, pe care o selecţionează după criterii numai de el ştiute. În ultimii ani a compulsat un stufos probatoriu despre prefect şi relaţia sa de nemuşug (rudenie!) cu şeful corpului său de control, un colonel influent, propulsat în înalta demnitate ca să cerceteze actele de imoralitate, sesizate de cetăţeni. Am rămas surprins când m‑a interpelat, inclusiv în legătură cu Direcţia Judeţeană de Cultură şi presupusele legături ale directorului de acolo cu fosta securitate. Vroia să ştie: 1. dacă doamna Vulturescu a fost sau nu colonel de securitate şi ce sarcini a avut de îndeplinit în detestabila cooperativă profilată pe delaţiuni şi telefoane parşiv exploatate; 2. dacă familia Cirka, – cu ramificaţii în aceeaşi corporaţie de pistolari răufamată, în care consăteanul său, profesorul Ternaru, a fost poprit pentru eternitate, – era familia ei naturală sau o adoptase. L‑am decepţionat spunându‑i că vom şti ce ocupaţii „onorabile“ au avut aceşti priatnici, doar când le vom putea citi dosarele strict secretizate. [În treacăt fie zis, colegul meu, – de pe vremea când lucram la Ministerul Culturii girat la centru de proeminenta personalitate a lui Andrei Pleşu, iar la judeţ de arhitectul Aurelian Gheorghiu, un intelectual rasat –, consilierul Corneliu Balla acuza că în anii de tristă aducere aminte ai comunismului a fost talonat cu asiduitate de câţiva ofiţeri SRI, între care căpităneasa Claudia Pop Silaghi, care avea în lucru grupul de poeţi maghiari şi pe traducătorul lor. Din acest motiv mi‑a propus să‑l eliminăm din sistem pe soţul acesteia, poetul George Vulturescu. I‑am explicat că, pentru moment, în contrast cu odele pe care le‑a tipărit în plin ceauşism sub portretul CONDUCĂTORULUI, Vulturescu nu face altceva decât să ne dăruiască o frumoasă revistă de poezie şi să publice scriitori ca Radu GYR, a căror existenţă s‑a disipat în celule tenebroase, în timp ce opera le‑a fost confiscată de apriga ohrană ceauşistă. Mi‑a replicat că poate chiar de acolo are şi angajatul nostru de la Casa de Cultură manuscrisele recuperate şi tipărite în POESIS.] Dar, pentru un atare demers, mai întâi ne trebuie arhivele... desferecate. A insinuat că el nu are zece vieţi şi vrea să ştie adevărul de son vivant, aşa că va face un drum la CNSAS, la Ministerul Culturii, la Preşedinţie şi la ziare importante. L‑am întrebat dacă să merită? să irosească pensioara lui de deţinut politic pe trenuri, prin hoteluri, pe taxiuri et caetera. A ripostat, în stilul lui mucalit, inconfundabil: „Dacă dai a sămăli / Coai.. le cu p.. la‑s tri“. Am rămas bouche bée, în timp ce el s‑a eclipsat.

Urmând traiectul devenirii sale ca personalitate, anticipam că Vasile Hrihor oferă substanţă suficientă pentru o monografie de specialitate complexă. Inclusiv la nivelul limbajului, cele trei straturi lexicale: idiomul din Târşolt, argoul puşcăriaşilor şi vocabularul urban pot constitui bazele unei cercetări etno‑sociolingvistice de mare impact.

Între actanţii şezătorilor cotidiene din parc se fac remarcaţi şi alţi oşeni. Între ei, doi homicizi cu reale probleme de acomodare la grupuleţ. Unul etalează ca marcă distinctivă tendinţa de a‑şi păstra anonimatul, refuzând să‑şi decline identitatea. Are poveşti cu adevărat palpitante... A făcut parte din primele generaţii de mecanizatori care au participat activ la colectivizarea agriculturii oşeneşti şi au trasat primele brazde, la circumscrierea tarlalelor „înfrăţite“ prin comasarea silnică a proprietăţilor. Traiectul linear al vieţii sale a cunoscut subit o buclă al cărei parcurs şi‑l doreşte repudiat. De aici şi refuzul de‑a se legitima ca persoană fizică. Între chipurile resuscitate de memoria sa selectivă am identificat un individ cunoscut de mine în tinereţe, pe când frecventam ceea ce Eliade numea „l’école buissonière“ („şcoala tufişului“), când păzeam vitele cu congenerii mei pe coclaurile copilăriei. Era un tânăr de pe Cela Deal (eu locuiam pe Pădure Rară, versanta sudică a unei văi, numită Valea Vilii), uşor precipitat în vorbire şi bâlbâit, cu o faţă mereu încruntată, sprâncene încrucişate, privire şasie, corpolenţă exagerată. Sătenii îl ciufuleau (porecleau, sensul local) MÂŢĂ SURĂ. Anonimul din parc susţinea că isprăvile acestui zdrahon îi erau cunoscute de când au lucrat împreună pe un şantier de construcţii. Eu însă ştiam că personajul, regăsit în inventarul de figuri al copilăriei mele, fusese condamnat la ani grei de puşcărie pentru uxoricid. Într‑o zi, octogenarul Gherman a făcut lumină. L‑a trădat pe sfiosul anonim, dezvăluind că e un nepot al său, Ionică Hoie, revenit din Israel unde plecase la ieşirea din detenţie. Ajunsese în spatele zidurilor, tot pentru omor. Din gelozie.

Şi al doilea proclet avea rădăcinile în Turţ. Îl apelau Popică. Fusese închis pentru aceeaşi lamă însângerată de cuţit. Într‑o zi a auzit mare zarvă dinspre ciupercă (locul giocului duminical). I s‑a spus că nepotul său preferat se află în mare primejdie, fiind implicat într‑o teribilă încăierare din pricina unei fete râvnită de un rival. Unchiul, sosit intempestiv, a scos cuţitul şi l‑a înfipt în inima agresorului. Destinul a hotărât ca victima să fie o rudă apropiată. La revenirea în libertate, şi‑a rezolvat o pensie gradul III. La programul parcului nu se poate acomoda pentru că lucrează ca paznic la o coloană de maşini. Când vine însă, pentru auditoriu, e un regal. Are darul povestitului în sânge. Imaginile copilăriei sale, alături de tată, stână şi oi, prind contur şi fascinează. Mi‑au trebuit câteva luni ca să transcriu materialul înregistrat. O stregetă din repertoriul său („Hai, mândruţă, pân’ la claie / Ca să‑l vez pe Niculaie / C‑on cimou legat de co.. ie“) mi‑a oferit deliciul unei agreabile cercetări de etnoiatrie (în vechime, oşenii se tratau cu plante – cf. Al. Borza, V. Soran, I. Muşlea, Ghe. Focşa –, iar suferinţa evocată în al treilea vers al ţâpuriturii, după toate datele, era bruceloza – o boală infecţioasă a vitelor cornute mari, a oilor, caprelor şi porcilor, transmisă la om prin consumul de lapte crud contaminat sau prin contact cu mediul şi secreţiile animalelor infectate –, care interesează masiv organele de reproducere; se pare că, în Oaş, unde existau vaste păduri de fag şi stejar, porcii trăiau într‑un fel de stabulaţie liberă şi se corceau cu vierii de mistreţ, purtători ai bacteriei brucella suis. Repercusiuni sexuale aveau si variola ori oreionul, dar, în cazul lor, infecţia şi tumefierea testiculelor nu devine una purulent‑pestilenţială) şi etnolinngvistică (cimou – din mgh. csomo, legătură de frunze, îndeosebi tutun – nicotiana tabacum, nicotiana rustica – cu care se alungau muştele de pe răni, plăgi supurante, infecţii masive sau din incinta unde dormea copilul ori bolnavul; funcţia apotropaică e consecinţă în imaginarul social a efectului insecticid al dohanului, cum i se spune în dialect local; Nicolae‑nume alogen în UGOCEA‑OAŞ (Nicoară a fost înlocuit târziu, şi numai în contexte cu intenţii persiflatoare, cu Nicolae‑după numele antipatizat al şefului de stat, ironizat şi prin vecinătatea termenului obscen, lângă care e plasat de oşenii refractari la tot ce le e străin. Resentimentul trimite la una din temele majore ale etnologiei universale: grecul şi barbarii, sinele şi alteritatea).

În zilele frumoase, între coparticipanţii din grădina‑şezătoare, pot fi admiraţi doi bătrânei distinşi şi deosebit de comunicativi. Veniţi odată cu valul (atunci când fiica lor n‑a mai răzbit singură, în păinjenişul de nevoi al stresantului oraş, şi când ceapeul nu mai aducea nici o răsplată, pentru normele interminabile), nu s‑au convertit niciodată la mentalităţile şi cultura urbanistică. Chiar şi ţinuta vestimentară îngrijită pe care o etalează, are încă alura celei din Cheja natală, cu croiul reprezentativ al săboiţelor de viganauă (citeşte:„croitorese de rochii“) şi catrinţe, diferit de fasonul îmbrăcăminţii orăşeneşti. Toată adunarea le spune Matyaşi: „o sosât Matyaşii“. Numai ei accentuează, de câte ori prind ocazia, că, de fapt, îi cheamă M a t e i a ş, dar aici „tăţ le zâc Matyaş“. Nu e de mirare. I s‑a întâmplat şi lui Matei Corvin, care şi‑a trăit destinul istoric, pomenit prin capitale de imperii sub apelativul: MATYAS KIRALY REX.

Mateiaşii sunt doi talentaţi povestitori. Lexicul lor pestriţ trădează graiul codrenesc, în care se exprimă amândoi cu o anume grijă pentru acurateţe, corectând colocutorii care pronunţă altfel decât ei denominaţiunile vernaculare. Au conservat în tiparele minţii întreaga lume de acasă, reconstituibilă ore şi zile la rând pentru amatori care se arătau entuziasmaţi ca mine. Toată industria casnică, de la războiul de ţesut şi urzoaie (stative uriaşe pe care se încarcă urzeala, în vederea rulării pe sul), până la prepararea silvoiţei (legvar) şi a ţuicii (pălincă), a piroştilor socotite (sarmale „calculate“), le stă în degetul cel mic. Multe deprinderi de acasă nu le‑au abandonat nici după strămutare. De altfel, o bună bucată de vreme nici n‑au penetrat deplin lumea urbană. Şi‑au fixat domiciliul în zona periferică, la Mărtineşti, unde au dus în tihnă o îmbelşugată viaţă bazată pe economia spontană, fiind crescători de porci, găini, raţe si curci. Secretul: în gardul casei lor era o mare bază de recepţie şi câţiva saci cu boabe săreau gardul cu uşurinţa unui fulg, când infatigabilul Vasile, achizitor la ORACA, aducea din teren câte‑un chil de şliboviţă pentru sortatorii de cereale megieşi.

Astăzi, când face jovial amănunţite retrospective, bătrânul, cu o modestie rară, nu‑şi atribuie titluri de glorie din ceea ce a realizat. Şi, chiar dacă metodele de chivenisire n‑au fost prea ortodoxe, el trăieşte cu conştiinţa că a muncit din răsputeri pentru fiecare reuşită din viaţa sa zbuciumată. O mare nenoricere l‑a lovit, în pruncie. Lăsat nesupravegheat, a căzut cu faţa pe o cameniţă încinsă. De atunci, poartă cu o distinsă demnitate, prin lume, masca rebarbativă a unui tragic mim. A petrecut ani in şir prin spitale şi, dupa 17 operaţii estetice de remodelare a feţei, a ajuns în biroul de lucru al lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej, revendicând cu obstinaţie un simulacru de ochi, inert, care să‑i redea trăsăturile umane, sluţite de vâlvătaie. Un oculist celebru i‑a spus că‑i va reface aparenţa ochiului orb, irosit în foc, dar că, pentru asta, are nevoie de semnătura secretarului general al PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN, întrucât spitalele sunt pline de mari mutilaţi de război, iar ochii de sticlă, adecvat coloraţi, nu le ajung nici măcar acestora. Atunci tânărul, de‑o inteligenţă rară, a uzat de toate mijloacele cu putinţă. A redactat un memoriu în care arăta că el, copilul schilod al satului, este singurul care merge zilnic la sediul celulei de partid, unde mătură şi aprinde focul, că el este acela care l‑a slujit cu credinţă pe secretarul de partid din cătunul Polocz, căruia i‑a descoperit într‑o claie de fân din ogradă 450 de ouă despre care nacsaga (în ung. stăpâna casei) nu ştia nimic şi că a predat aceste ouă la Acâş, unde era un mare centru pentru cote şi achiziţii. Drept recompensă, secretarul organizaţiei de bază l‑a felicitat şi i‑a cumpărat primul lui costum de haine nemţeşti.

Dar cel mai mult a contat, în reuşita demersului său, faptul că Gheorghiu Dej, citind memoriul şi văzând că vine din comuna Săcăşeni, a dat ordin ca tânărul petiţionar să fie adus la el în birou, chiar de a doua zi. Cei de la spitalul oftalmologic i‑au găsit o pijama nouă, iar şoferul ambulanţei l‑a însoţit până la intrarea în Comitetul Central. Dej l‑a primit regeşte şi, încă de la intrare, l‑a întrebat ce mai face fostul său coleg de celulă, bravul camarad din ilegalitate, curajosul Kurko Marczi (se pronunţă: moarţi) născut, printr‑o fericită coincidenţă, tocmai pe plaiul comunei Săcăşeni. [Un capriciu al istoriei a făcut ca în această zonă stearpă să se prăsească un mai mare număr de militanţi comunişti decât în alte părţi. La Santău, în imediata vecinătate a Chejei, s‑a născut şi ilegalistul maghiar Szilagyi Levente, devenit în anii de democraţie populară Leontin Sălăjan, figură proeminentă a regimului DEJ, căruia după revolta din decembrie consătenii nu mai răzbesc în a‑i aduce elogii, ridicându‑i statui şi dedicându‑i parastase întru veşnică, de bine, pomenire.] Nu numai ca i‑a aprobat ochiul de sticlă, asortat cromatic cu cel stâng, care îi mai dăruia zilnic un licăr de vedere, dar l‑a încărcat şi de daruri la care, pe vremea aceea, nu îndrăzneai nici să râvneşti (între altele i‑a înmânat bonuri de valoare pentru sine şi pentru Marczi, echivalând câştigul unui salariat al timpului pe 6 luni.) Întâmplarea a făcut vâlvă, iar copilul stigmatizat şi sărac a fost încadrat imediat pe un post bine remunerat, la Frontul Plugarilor şi, mai pe urmă, om de serviciu la şcoala din satul natal.

O categorie mai singulară între vizitatorii fervenţi din parcul boschetarilor o reprezintă astalâsul (din. mgh. tâmplar‑asztalos) Arghir, originar din Şoimuşenii Letcii, pe Someş. Aventura vieţii sale are un traseu mai sinuos decât al tuturor. Tatăl său părăsise deja munca câmpului şi se încadrase ceferist la cariera Cuciulat, când „organele“ l‑au căutat şi i‑au oferit şansa de‑a fi încadrat în munca de securitate. Pe Gheorghe Mihuţ l‑a tentat şi, prin 1949, a fost încadrat gardian la POARTA ALBĂ. I s‑a aprobat să‑şi ducă cu el şi familia. Aşa se face că, locuind în incinta închisorii, fiul său a deprins buchile, alături de deţinuţi, cu educatori special angajaţi ca să‑i înveţe pe duşmanii poporului, din categoria analfabeţi, tainele scrisului, cititului, socotitului. A urmat apoi un periplu prin alte locuri de detenţie şi, în final, familia s‑a oprit la o Colonie de POLITICI, lângă Baia‑Mare, la doi paşi de casă. A urmat transferul tatălui în oraşul de pe Someş, pe o muncă de răspundere, la Sediul Securităţii de pe str. Prutului, circumstanţă in care Mihuţii au devenit sătmăreni.

Cu un impact mult mai puternic asupra asistenţei, vine regulat în Parcul Păduchioşilor şi colonelul Săveanu. Fost mai întâi securist (la Satu‑Mare) şi mai apoi vinificator (la M.A.T. – Podgoria Răteşti), ofiţerul practică un discurs naţionalist, ambiguu şi adeseori contradictoriu. M‑a învârtejit, încă de la prima întrevedere, cu misiunea secretă ce i‑a fost încredinţată, în zilele Revoluţiei din’89, când statul român l‑a trimis drept iscoadă, în Ungaria, ca să raporteze mişcările de trupe ungureşti pe linia fruntariilor româneşti. Taie răsuflarea şi relatările sale despre arme ascunse de ţărani sub heizaş (acoperişul de paie, în Ardeal, din ungurescul hajzas), despre lupta cu lupii într‑o noapte sinistră când, refugiat în coronamentul stufos al unui gorun, a mitraliat o noapte întreagă haitele de jivine ce s‑au perindat pe la poalele copacului ocrotitor. Dacă prezenţa lui în codru n‑ar fi fost din raţiuni de stat (se primise ordin să fie curăţate pădurile patriei de bandiţi anticomunişti!), lupiomahia domniei sale ar putea fi suprapusă la milimetru cu o altă poveste, auzită de multe ori în copilărie în care un povestaş (Uănuţu D’ord’ikii) dintre Vileni, strămoşii mei, relata aventura extraordinară când unchiul său, Lupu, mare vânător şi haiduc (fugit de la oaste, proscris de Împăratu’!), împreună cu nepotul Savu (singurul purtător al acestui nume, pomenit în istoria Giurtelecului. Coroborând relatările despre el, am ajuns la concluzia surprinzătoare că e vorba de una şi aceeaşi persoană cu SAVU MOGA, vestitul pictor de icoane pe sticlă, afirmat, în perioada sa de glorie, în ţinutul Făgăraşului, unde se refugiase ca să i se piardă urma) au provocat, prin urlete meşteşugit articulate lupii din Fundu’ Sileşului, cea mai prestigioasă pădure de pe plaiurile tinereţii mele. Şi, în final, la locul de emitere a chemărilor prelungi şi violente, s‑au arătat atâtea d’id’igoan’e (apelare locală pentru animale sălbatice), că au fost nevoiţi să‑şi petreacă noaptea într‑un vârf de fag, până s‑au împrăştiat fiarele, a doua zi, în zori. [O remarcă se cere elucidată relativ la cei doi proscrişi şi tradiţia icoanelor în zona Codrului: atât pribeagul Savu, cât şi haiducul Blidaru, originari din acest ţinut, îşi intersectează destinul cu mirificele chipuri dumnezeieşti zugrăvite pe sticlă, în Ardeal, primul ca mare pictor, al doilea ca un fervent colportor de artă religioasă, legendele şi relatările contemporanilor, înfăţişându‑l deghizat în neguţător ambulant de imagini celeste. În această ipostază, profund umană, mi l‑am fixat în memorie, prin 1957, când a trecut pe uliţa satului cu o desagă de icoane şi mărgele de care aninau cruci, îmbiind femeile să‑şi sacralizeze casa, cumpărând odoare şi lucruri sfinte de la sărmanul drumeţ. Era un om scund, îmbrăcat cu şopă în spate şi nădragi, asemănători celor de ştrux, doar că nu erau pricioşi (termen având la bază lexemul de orig. celtă‑bracae, intrat, în graiul transilvan, prin filieră anglo‑saxonă: cf. breeches) cum se croia cândva, prin părţile locului, sortimentul confecţionat din astfel de material, ci se asemănau cu ancestralii cioareci, dar fără chimir, la vedere, legaţi însă cu sfoară peste brâu. În urma lui, bătrânii dezvăluiau complice: „aiesta‑i Blidaru’!“. Travestiul în iconar se justifică întrutotul, ţinând seamă că regimul comunist afişa o atitudine rebarbativă faţă de biserică şi religie, determinându‑i pe ţărani să nu‑l trădeze în ruptul capului pe cel ce‑şi risca libertatea în numele credinţei.]

Când relatările colonelului au trecut într‑un registru grav şi de mare interes, fiind vorba de funcţii şi structuri locale în fosta SECURITATE, i‑am cerut permisiunea să înregistrez convorbirile, mai ales că împrejurările morţii dramatice a colegului său de la cooperativa «Ochiul şi Timpanul», maiorul Fabian, şi implicaţiile familiei Hontău în episodul cu nume de cod «Restaurantul Dacia», mi se păreau uluitoare. Preopinentul mi‑a spus că are contract cu un ziarist din Bucureşti, în vederea publicării unui volum de interviuri care să reflecte experienţa sa de soldat obedient, combatant pe meterezele siguranţei naţionale.

Alţi participanţi la colocviile clasei orăşeneşti cu rădăcini ţărăneşti mai sunt: bătrânul Vasile Chiş, venit în tinereţe, din Bătarcii Ugocei, exasperat din cauza caracterului versatil al femeilor pe care le‑a cunoscut, supărat iremediabil pe sărăntoaca lui soţie „adusă de la măsa de‑acasă în fustă şi fără jupon“ şi care, ajunsă la oraş şi cocoţată pe calicie, l‑a părăsit mişeleşte: „ferească Dumnezău să nu să facă d’in lind’ină pădut’e, că tare rău t’e muscă!“ (profilat pe povestiri adevărate din vremea colectivizării, fidel comentator al crimei abominabile, comisă din solidaritate cu surata abandonată de barbat, de şapte femei din satul său, care au ucis‑o pe Anica, hazaica preşedintelui Toader de la TOZ, fosta nevastă a lui Nichita, colectorul comunal, venit din Turţ, unde era cel mai coudouş – în Oaş, cum am mai arătat: nevoiaş – din sat: „au atăcat‑o pe curvă şi au urmărit‑o până la Valea Sacă, cătă graniţă, unde, neputând trece, au prins‑o la strâmtoare şi i‑o băgat paru’pă pt’izdă“); locuitor la bloc, în condiţii de speluncă, după ce şi‑a suprimat singur apa şi a scos becurile din dulii, ca să nu consume, după modelul patentat de hoaverii (termen folosit în unele graiuri locale cu sensul tovarăşi) săi, Crut’e şi D’iord’e Feher; rămas fără grai, la târgul cu tinerii politicieni liberali care i‑au cerut să treacă în acte cu zece mii de euro mai mult, pentru a le vinde micul apartament, atunci când a decis să plece în căutarea unei văduve la ţară unde să poată creşte viţei şi mângâia miei); mai tânărul şofer Petre Roman, holtei înrăit şi misogin până‑n fundul oaselor, („de ce să iau toata vaca, când pot cumpăra cu chila?“ – clarifică el în legătură cu absenţa intenţiilor sale matrimoniale; în aceeaşi notă barbară, se situează şi fraza licenţioasă, intrată în istoria orală, după o cuvântare cu largă deschidere europeană, rostită de un tiz, prim‑ministru postdecembrist, în faţa muncitoarelor‑confecţionere de la APACA: „Nu vrem kent, nu vrem valută / Vrem pe Roman să ne f.. tă.“, pe care o scandează pervers, de câte ori interlocutorii fac aluzie la suprapunerea comică a numelui său cu al chipeşului bărbat‑premier), originar dintr‑o familie strămutată din Maramureş, în satul de colonişti Drăguşeni (etimologiceşte toponimul face trimitere la casta voievodală a Drăgoşeştilor!); muncitorul angajat la Intreprinderea Forestieră, Ilie Domuţa („Dăcă vrei să ai o slujbă / Meri la I. F. şi‑ţi iei o drujbă“ sintetizează el), supărat pe doldorii („activişti fără n’ici‑on dumn’ezău!“) comunişti, că i‑au luat vaca din poiată, cu toate că îşi achitase grosul cotelor şi mai avea doar câteva kile la capitolul alte boabe, iar de prigonit ce‑a fost a trebuit să plece la lucru prin păduri, timp de 20 de ani, de unde nu şi‑a mai văzut muierea, numai o dată la şase luni şi s‑a trezit în câţiva ani tată a patru copii despre care nu ştie dacă‑s toţi ai săi, dar se consolează că nici alţii din sat nu‑s convinşi că tăţ pruncii pă care‑i au îs a lor, cu toate că n‑au fost duşi de‑acasă (motivează la modul paremiologic:„i mai uşor să păzeşti o turmă de iepuri, decât o femeie“); ciobanul Şipoş din Stâna, prezent la parc doar când are treburi spitaliceşti (neamuri bolnave!) si bisericeşti (nu lipseşte niciodată de la vecernie!); harnicul grădinar Rapolczi, orăşean din tată‑n fiu; şoferul de pe bus, pensionat, Doroş, fericit că nepotul său, bdirăul (din mgh. semnificând: primarul) din Târşolţ, neputându‑i reconstitui sesiile si posesiile strămoşeşti, l‑a făcut părtaş la Fondul Proprietatea, de unde se aşteaptă la câştiguri pogane (termen popular, de origine slavă sau maghiară, uzitat în Transilvania pentru a reda noţiunea de „colosal“); şi alţii, a căror episodică frecvenţă nu ne îndrituieşte să‑i pomenim.

În parc îşi fac simţită prezenţa şi femei, dar, cu excepţia Marişcăi Mateiaş, niciuna nu participă la istorisiri. Ascultă atente p‑alet’iu (în grai local: aproape, dar distant) şi se retrag pituliş, fără a‑şi derula povestea. Unele nici n‑ar avea vigoarea vitală necesară. Puternic marcate psihic de valurile vieţii şi clondirele mângâietoare de care nu s‑au putut debarasa niciodată, preferă să stea inerte, fără a se interpune în miezul naraţiunilor. Între ele, Mărie, Măria lui Păcală din Cămârzana, Bolunda sau Bătărceanca ş. a. N‑au renunţat niciodată la visul de a‑şi găsi un bărbat. Cum anii trec, se duc de‑a rândul (versuri pe care le intonează, probabil sub influenţa basarabeanului Arsenie Botnaru, rapsod originar din Chetrosu’ Drochiei, solitara Măria din Cămârzana, cunoscătoare a peste 50 de colinde, părăsită de toţi ai ei, plecaţi în Franţa), văzând că ursitul le ocoleşte, s‑au împăcat cu gândul. La concurenţă acerbă cu postura acaparatoare de dolce far niente şi pasiunea de netăgăduit pentru zinars (pronunţie, în subdialectul oşenilor pentru vinars), se situează fericitele momente din zi, când îşi găsesc sporadic un rost benefic ca vânzătoare la tarabele din piaţă.

La o analiză lucidă a stării civile, în acest club cvasipatriarhal al singuraticilor, descoperim că majoritatea bărbaţilor sunt divorţaţi, abando­naţi de consoarte (Rapolczi, Gogu, Chişu’, D’iord’e), de regulă fără o a doua experienţă maritală. Explicaţia trimite la eternul molan, cu efecte nocive manifeste încă în familia biblicului Noe. De la simbolistica înaltă a elixirului bahic (prezentă şi la Savu Moga, zugravul, în icoana Cinei Cea De Taină, dar mai ales în feerica Sfântul M. Gheorghe‑din1872, pictură pe sticlă, în care urciorul e teleportat odată cu eroul, un tinerel, luat în robie de agarieni, dăruit, de sărăcinul care l‑a capturat, mai marelui său, Amira, dus în Creta, ostatic, de unde e recuperat miraculos de Marele Mucenic, în clipa când nefericitul captiv servea de băut stăpânului, pe câmp, şi, în urma plutirii feerice, pe un superb bidiviu alb, cu vasul de lut în mână, repoziţionat în Melitina, acasă, turnând vin în pocalul mamei sale, deoarece acolo creştinii tocmai serbau Sânjeorzul), se pot face trimiteri spre o perioadă anterioară când se practica un accentuat cult al lui Dionysos în ţinuturile Traciei, Frigiei, Cappadociei şi la realitatea zilelor noastre, când alcoolul a eşuat, în plan simbolic, ca semnificant al viciului şi decadenţei umane.

Femeile„clubului“, la polul opus, sunt văduve ‑şi nu o singură dată‑ în abulica lor viaţă. [Măria din Bătarci, o voinică purtând urmele unei frumuseţi de naiadă, delicat încifrate pe chip, a îngropat patru răposaţi, iar, cu al cincilea (aflat şi el cu un picior în groapă, sub povara unui alzheimer!) are mereu ciondăneli (probabil cuv. de orig. germană) din cauza numelui mic al antecesorului, cu care îl dezmiardă, datorită automatismelor dobândite à la longue şi, la auzul căruia, dementul senil ripostează instinctiv, poruncindu‑i să termine odată, că el nu e mortu’!)]

REMARCĂ: Textele dintre paranteze [ ], în volum, sunt note de subsol!

În 2004, la propunerea ziaristului Viorel Vladimirescu, am convenit să public volumul „Etnologul român în Epoca de aur“ în magazinul hebdomadar (istorie, etnografie, cultură, politică) Informaţia Zilei de Duminică, dar, după primele trei numere, în care am asigurat câte‑o pagină A3, am constatat că Redacţia îşi permite să intervină în text şi să elimine nume şi aspecte relatate. Am încercat să stabilesc o întâlnire cu d‑l Vladimirescu, dar am aflat cu stupoare că a fost dat afară de la Informaţia. În aceste condiţii colaborarea noastră a sucombat.

Viorel Rogoz

---

[16] Citaţiile i‑au fost înmânate la locul de muncă, de un şofer navetist, în plicuri netimbrate care purtau antetul Poliţia Cluj; au dispărut brusc, când fiica mea, revoltată, a expediat o telegramă la emitent, cu ameninţarea că‑l va suna pe ministrul Dudu Ionescu.

[17] Printre alte afronturi pe care au trebuit să le îndure din partea mea a fost şi acela că, timp de‑o oră, în amfiteatru, le‑am vorbit studenţilor despre pilele Miliţiei şi Procuraturii din Baia‑Mare. O umilinţă usturătoare pentru nişte baştani ca ei!

[18] Unii intrerpretau roluri jalnice de sicofanţi nătângi, incapabili să‑şi dea seama că, atunci, când încercau să‑mi smulgă niscaiva afirmaţii mai puţin duioase la adresa familiei decanului sau a altor potentaţi din mediul academic, eram perfect conştient de comedia pusă la cale, şi le administram, cu pipeta, câte‑o ciozvârtă mucegăită din bârfa care, vrând‑nevrând, adumbreşte incomod aura poleită strident a oricărui purtător de glorie locală.

[19] v. şi articolele din presă, de ex. „România Liberă“, 23 Mai 2006.

[20] preparator–>asistent–>lector–>conf.–>prof–‑>şef catedră–>prodecan –>decan –>prorector –>rector.

[21] Până la REVOLUTIA DIN `89, am apărut în paginile culturale ale „Cronicii Sătmărene“ de vreo 50 de ori, dar niciodată nu am citat din CEAUŞESCU sau clasicii marxism‑leninismului, conform uzanţelor timpului.

[22] De la englezescul „people“. Aşa îl porecleam, între prieteni, spre a nu fi obligaţi să‑i pronunţăm numele. Nickname‑ul i‑l scornise fostul meu elev, dr ing Ioan Cioltean, autorul unei teze de doctorat despre „Tradiţia şi tehnologia ţuicii în Ardeal“.

[23] Supranumită în mediile şcolare WOODY, cred, din cauza severităţii sale profe­sio­nale; sosirea ei intempestivă inducea adesea, pentru profesorii fără plan de lecţie, o situaţie „buclucaşă“, calificativ inspirat de sobrichetul păsării cu ciocul dur din filmele de animaţie ale timpului.

[24] Relaţiile mele conflictuale cu această instituţie (v. capitolul: IUBITE, DOMNULE DIRECTOR!) datau încă de la vârsta adolescenţei, când am refuzat să‑mi torn consătenii şi colegii (unii deveniseră „periculoşi“ pentru că frecventau o casă de rugăciuni, colegul Matei Cosma se velnicea uneori ca predicator, iar G. Holobâcă citea proză, la Cenaclul TRIBUNA, în care sătenii din Crucea erau „lămuriţi“ să se înscrie în colectivă cu ajutorul pistolului), iar la începutul profesoratului acestea s‑au deteriorat şi mai mult, când am refuzat ferm^* colaborarea cu securistul liceului^** şi, mai apoi, după mai multe ispitiri, cu promisiuni de „ajungere în carieră“, am dat răspuns negativ unui „comando“ venit de la Consiliul Securităţii Statului^***, în frunte cu maiorul Filimon – „profesor de engleză“ – cum s‑a recomandat, care i‑a ordonat adjunctului de şef să mă ducă la postul comunal de miliţie, unde, arătându‑mă complet insensibil la „primejdiile ce ameninţau România“, mi‑a atras atenţia că ei „se află acolo în misiune oficială“, iar atitudinea mea persiflantă îi „deranjază“^****.

^* I‑am spus tânărului ofiţer cu fason de june‑prim că, în aşteptarea vreunui „ajutor“ din partea mea, poate să‑şi dea liniştit demisia.

^** lt Viorel Pop care mi s‑a prezentat în calitate de logodnic al unei excelente colege de liceu şi internat: Jenica lui Ionu’ lui Pavăl din Babţa. M‑am înfuriat însă când a vrut să mă racoleze. Ca securist ce era trebuia să cunoască despre tentativele eşuate ale omologului său Călianu, care, prin studentul‑ofiţer acoperit? – Gaga Pavel, a coordonat, la Cluj, intr‑o noapte cu lună, arestarea mea şi a prietenului V. Chirilă (autor, pe atunci, al unui volum de versuri manuscrise, dedicat lui Ion Cel de Câine‑Ţăranul Român) selectaţi, dintre cei peste 1000 de studenţi ai Căminului Racoviţă, spre a fi daţi drept exemplu de huligani. Siderat, la propunerea de a deveni informator‑patriot, i‑am spus că, după mine, un astfel de gest ar fi acela de a le face dreptate elevilor interni cărora li se fură până şi ciocolata din meniul zilnic. O întreagă clasă de veterinari‑cea a doctorului de azi Dumitru Pintea‑, i‑au prezentat, în scris, toate nemulţumirile. După o săptămână, promotorul iubirii de ţară m‑a căutat şi mi‑a spus că nu poate face nimic deoarece şeful său, (colonelul?) Boşca, e din Resighea, consătean al administratorului cantinei şi al soţului Preşedintei Tribunalului Judeţean, sora directorului meu^*****.

^*** Sintagma, evocând o titulatură ce nu mai era actuală, emana de la plutonierului local Popa, o clonă minusculă a celebrului Moş Teacă.

^**** In primele zile, după revoluţia din’89, am încercat să public un serial despre Securitate în Cronica Liberă. A apărut cu titlul schimbat(îl intitulasem „Mi‑e greaţă să spun“, iar, în şpalt, s‑a numit „În ceasul al 13‑lea“) un prim material despre atotprezentele microfoane, iar următorul intitulat Cazul Goian (5 coli ministeriale scrise mărunt, trimise lui Grigore Scarlat, prin intermediul Feliciei Câmpean, profesoara de engleză a fiicei mele; relatam un episod trist din perioada 1974‑75, când unul dintre cei mai titraţi dascăli pe care i‑am întâlnit vreodată a fost exclus din învăţământ pentru că a avut curajul să‑i arunce colonelului Hontău, şeful securităţii, în curtea casei, o bandă magnetică pe care recita, acompaniindu‑se la acordeon, ca un meistersinger din Evul Mediu, un florilegiu incendiar, exprimând nemulţumiri izvorâte din conştiinţa sa greu încercată zilnic, când fostul preot greco‑catolic, licenţiat şi în litere, filosofie, istorie, asista desperat la aceleaşi scene groteşti în care inepţii interpretau roluri de înţelepţi, escrocii de oameni cinstiţi, criminalii de conştiinţe neprihănite; la şedinţa publică de înfierare m‑au acuzat că i‑am fost complice în acţiunea sa de defăimare a orânduirii socialiste spunând, alături de el, bancuri duşmănoase la adresa conducerii superioare de partid) nu s‑a mai bucurat de lumina tiparului. Mai târziu am aflat că între casapii temutei structuri represive a figurat şi un oarecare tov. colonel Ieremia, îndeplinind, în viaţa civilă, funcţia de socru al norocosului gazetar^******.

^***** S‑a implicat totuşi, după vreo zece ani, când, împreună cu cumnata sa, care‑mi era colegă de cancelarie, ne‑am sfătuit să apelăm la sentimentele lui patriotarde pentru a stârpi un lanţ imens de abuzuri care culminau printr‑un trafic grosolan cu iq‑uri submediocre, în urma căruia, elevii reuşiţi la admitere cu 5, erau transferaţi, contra unor sume fabuloase, la clasele în care se intrase cu 9. De data aceasta a făcut chiar o brumă de curăţenie, dar numai pe plan local. Mahării de la IŞJ şi ASAS au rămas neclintiţi în fotoliile lor. (v. cap. ÎNVAŢĂMÂNTUL ROMÂNESC SUB COMUNIŞTI). Impenetrabila lege a hazardului a făcut ca, după încă 20 de ani, la 24 iulie 2005, surmontând pasul Prislop dinspre Obcinele Bucovinei, să tragem la un hotel cochet din staţiunea montană Borşa, unde ne‑a întâmpinat, cu aleasă amabilitate, proprietarul acestei mici bijuterii turistice, fostul ofiţer Viorel Pop. A rămas prieten cu vechii săi colaboratori din tinereţe. Doi dintre ei, un medic şi un cercetător, mi‑au mărturisit, jenaţi precum Răţoiul Donald în faţa comisiei de încorporare, că au devenit informatori, „constrânşi“ desigur de circumstanţele apăsătoare ale „odiosului“ regim ceauşist.

^****** Am mai eşuat cu un articol predat d‑nei Iuliana Vida, prin 27‑28 decembrie, care n‑a apărut niciodată. Era un puternic pamflet la adresa lui Iosif Carolică, a activiştilor de partid în general. E posibil ca însăşi ziarista de serviciu la tipografie, căreia i‑am încredinţat invectiva, să fi făcut parte dintr‑o familie cu îndelungi state în propaganda P. C. R. Şi, în fine, o ultimă tentativă, atât de puţin împlinită, se referă la feciorelnica lustraţie iniţiată cu tenacitate si dăruire de Mona Muscă: am reuşit să‑i smulg Domnului Onişoru, în direct, la Antena 1, promisiunea că voi beneficia discreţionar de o listă cu informatorii care au colcăit, aproape treizeci de ani, prin cotloanele mai întunecate ale liceului unde am trăit şi muncit până în preajma buntului din 1989. Dar, până azi, totul a rămas în stadiul de promisiune. Am aflat însă că a apărut brusc o hahaleră, ce‑şi revendică apartenenţa la un serviciu secret băimărean, şi care, în deplină concordanţă cu rectitudinea morală, insuflată de „supiriorii“ de la ŞCOALA MI BĂNEASA, încearcă să‑şi convingă agenţii („ciripitorii“) că, reclamând escroci sau iubind femei înstărite, am fost neprincipial şi am urmărit ţeluri absconse. A „dres“ şi „un dosar“, „al meu“, „de securitate“, pentru a‑şi asigura „credibilitate“. Îl scoate şi‑l arată „răspândacilor“ deplin conspiraţi, aşa cum Prometeu „mal enchaîné“ îşi sumeţea cămeşoiul, ca vulgul să poată privi năucit vulturul devorându‑i nesăţios ficatul. Astea da! cadre postdecembriste reciclate, vere Ipate!

[25] Ştiu că mai târziu m‑a solicitat să‑i găsesc un manual rar, pentru nepoata lui, candidată la Facultatea de Horticultură(liceul la care lucram avea profil agricol!). Apoi nu l‑am mai văzut şi cred că nici el pe mine, deoarece auzisem că e „CADRIST“ la „SERVICIUL PERSONAL“. Acolo probabil nu filau civili, ci de‑ai lor.

[26] A publicat la Paris teza cu titlul Le mariage `a Moişeni. Pays d’Oaş. Roumanie.

[27] Dupa’89, m‑a impresionat profund relatarea, poate nu singulară, a unui oşan arestat a doua zi după ce se spovedise la preot şi îi mărturisise că a încălcat grav una din poruncile Decalogului. Omul se întreba firesc: „din moment ce eu nu m‑am autodenunţat, atunci cine m‑a turnat, POPA sau DUMNEZEU?, că altcineva nu cunoştea bănatul meu?“ Am aflat că slujitorul Domnului, din respectiva parohie, putea fi oricând caterisit pentru că îi făcuse un „coptil“ unei enoriaşe.

[28] Coaste sacă = deal sterp.

[29] Nume pe hotarul satului.

[30] 308 = numărul decretului prin care se confiscau pământurile „chiaburilor“.

[31] Bărcă, pl. berci=oi cu lână (coada?)scurtă. Dupa cum am demonstrat cu un alt prilej „berc, ‑earcă“ si „bărc, ‑ă” exprimă ca sens noţional ideea de „scurtime“. Ele trebuie raportate la alte două sintagme dialectale: „vulpea bearcă“ (a se vedea şi basmul cu „Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat“) şi „bărcuitul albinelor“ („vânătoare de stupi, pe drumul cel mai scurt“, urmărind albinele de la poiana cu flori, la fagurii din scorbură).

[32] bd’ata = sărmana.

[33] ORACA = abatorul raional.

[34] CONCAR = centru de achiziţii carne, unde statul acorda preţuri ridicol de mici.

[35] Filanda = parte de sat.