În serialul „The Tudors” (2007 – 2010) vedem cu câtă ușurință
erau decaptați oamenii, unii fiind mari
personalități, fără ca aceste crime să
deranjeze, erau acceptate, ba decapitările erau un spectacol la care se aduna
lumea mai ceva ca la urs. Așa a
repurtat puterea, decenii la rând, Dinastia Tudorilor, cea mai puternică
dinastie a Angliei, în centrul căreia se află tiranul luminat Henric al
VIII-lea, pentru care Dumnezeu nu exista, dar credea în el, credea în ceea ce
nu există, altfel n-ar fi putut să-și
justifice crimele. Uciderea unui geniu ca Thomas Morus, care credea în Dumnezeu
fiindcă există, nu poate fi decât o faptă barbară, a unui om fără Dumnezeu,
adică cu un Dumnezeu confecționat, la
vedere, ca să fie pe placul mulțimii.
Însă în lupta cu Papa de la Roma, care nu i-a dat voie să se
despartă de prima soție, Catherine de
Aragon, Henric face o revoluție în
religie, stabilind clar că Dumnezeu este deasupra Papei, deși i se spune că Papa este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pământ, dar Henric reușește se nască un alt curent religios,
anglicanismul, rupt de Vatican, și
avându-l protector direct pe Dumnezeu, iar el, regele, fiind cap al Bisericii.
Reacția Papei este violentă, el se unește cu Franța
și Spania, împotriva Anglei, apoi
recurge la soluția atentatului, întâi
vrea s-o lichideze pe regina Anne Boleyn, considerată vrăjitoare, demon,
„târfa” Angliei, apoi pe Henric însuși,
însă ambele atentate eșuează. În final,
îi excomunică pe Henric și pe
arhiepiscopul Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn, care l-a uns cap al
bisericii și i-a apărat toate excesele.
Și toată această
nebunie, care a costat averi și mult
sânge, are drept cauză dragoastea pasională a lui Henric pentru Anne Boleyn.
Ceva incredibil. Pasiunea trupească a învins nu numai religia, dar și toate opiniile, toate concepțiile trainice ale marilor oameni ai
timpului, precum Thomas Morus. Care a fost mâna drepată a lui Henric, dar,
datorită subtilelor intrigi ale Annei, ajunge în Turnul Londrei, unde va fi
decapitat. Anne, mai încearcă să-l otrăvească și
pe episcopul John Fisher, cel mai mare adversar al pașilor ei către tron. Nu reușește, dar și
Fisher va sfârși decapitat. Pasiunea
lui Henric devine oarbă, iar Anne e un geniu care știe să i-o hrănească. E femeia perfectă a dorinței nestăvilite. Ea este o furie a Angliei,
deși simte ostilitatea tuturor,
inclusiv a poporului, care nu-i întâmpină cu urale parada încoronării. Culmea
nebuniei este momentul când, în plină molimă, Anne îi spune lui Hernic că el
poate fi și rege și papă al Angliei. Iar el crede și începe să lucreze la acest plan diabolic,
înlăturând totul din cale. Vor fi trei ani de nebunie, care vor duce, după ce
regina mai pierde două sarcini, și la
decapitarea Annei, datorită unei sarabande de intrigi perverse, ea fiind
acuzată de „înaltă trădare” (citește
crima de a fi avut legături amoroase cu 5 bărbați!).
*
În bătălia pe care Henric o dă în Franța, să ocupe teritorii pe care considera că
aparțin Angliei, este luat prizonier,
la un moment dat un soldat, o fată în travesti, care lupta alături de tatăl ei.
Tatăl ei este rănit și luat prizonier,
împreună cu ea. Și într-o discuție cu un ofițer
englez, franțuzoaica îl numește pe Henric „monstru”, cum puteți să slujiți
un monstru? Așa era peceput în afară
regele Angliei. Cică toți francezii din
Boulogne, cetatea pe care o asedia Hernic, așa
îi spun regelui vostru, „monstru”. Și
nu veți cuceri cetate noastră, decât
peste cadavrele tuturor, vom muri până la unul, dar nu ne lăsăm învinși de voi. Nu vrem tiranie.
Evident, Henric va folosi metoda „calului troian”, adică va
face un tunel, cu ajutorul unui constructor italian, pe unde armata va intra în
cetate, dar acrestă victorie, pe care el o compară cu Azincourt, nu i-a adus
decât moarte, decimarea armatei, fapt care îl face să nu mai continue capania
militară și se se întoarcă la Londra,
el însuși fiindcă sfîșiat de boală și
lovit de uluială, când află că o puternică armată franceză vine să elibereze
Boulogne.
Însă Henric se numea pe sine rege și peste Franța, așa cum spune când îl pune pe Charles Brandon,
Ducele de Suffolk (Henry Cavill), bolnav, să îngenucheze și îi poruncește
să se vindece, în numele puterii sale pământești
și cerești,
autonumindu-se totodată și cap al
bisericii!
El a generat anglicanismul, o religie diferită de
catolicism, pentru a se rupe de papa de la Roma, așa cum fac eneglezii de azi, care se rup de UE. E aceeași atiutudine de independență, de măreție.
Henric al VIII-lea a fost cel mai mare rege pe care l-a dat Anglia, altătui de
Elizabeth I, care a fost fiica sa și
care avea să troneze 44 de ani, perioadă numită în istoria Angliei „epoca de
aur”.
Interesant de știut
amănuntul că Michael Hirst, autorul incontestabil al aserialului „Tudors”, a
fost și scenaristul filmului Elizabeth,
Virgin Queen (1998), iar stilul celor două filme este asemănător. Michael Hirst
poate fi considerat un Shakespeare al zilelor noastre. În Elizabeth, el ne
prezintă primii 4 ani ai domniei reginei, foarte șubezi,
în care ea era atacată din toate părțile,
tratată ca o „târfă”, dar care ajunge să se maturizeze și să acționeze la fel
ca tatăl său. La un moment dat, ea chiar spune, „nu uitați că sunt fiica tatălului meu și,
dacă trebuie, am să dovedesc că pot fi și
bărbat”. Marea problemă era legată de cătătoria ei, toți o împingeau să se căsătorească, ba cu regele Spaniei, ba cu
Ducele d’Anjou, dar filmul se termină cu celebra reeplică, „Eu sunt căsătorită
cu Anglia”. Și încă 40 de ani de acum
încolo dovedește o fidelitate absolută
față de iubita sa, Anglia, prelunând
multe din metodele de a conduce ale talălui ei și
împlinind ideile lui bune. Dar și mult
mai mult de atât. Și cauza este că
regina a fost fecioară. O fecioară marchează cea mai fertilă epocă a Angliei,
reper al lumii.
Henric a ratat multe urcușuri
datorită slăbiciunilor sale erotice. Pentru a-și
atinge ținta, pentru a o avea pe Anne
de Boleyn, el sacrifică tot, întoarce istoria Angliei și a lumii pe dos. Iar după ce o are, după ce cu mâna lui îi
pune pe cap coroana de regină, ce face? Normal, o înșeală. Atmosfera de la curte colcăie de erotism, dominante fiind
perversiunile. Mulți nobili erau
homosexuali, atrași de artiștii de la curte. Dansul lasciv și sexul erau practicate la vedere, iar
Henric era mereu în fruntea bucatelor. Când Anne rămâne însărciană, regele își găsește
imediat o ibovnică. Apoi, după ce Anne naște
o fetiță, pe Elizabeth, fapt care îl
nemulțumește
pe Henric, fiindcă voia un băiat, Anne, la a doua sarcină, îi găsește ea însăși
o ibovnică, pentru a o putea controla.
Toate acțiunile
politice sunt dependente de poftele sexuale ale lui Henric. Sigur, cel mai greu
de înțeles este despotismul lui feroce,
cum o izolează pe Catherine, cum nu-i permite să-și
vadă fiica, pe Mary, pe care o izolase, de asemenea, apoi incredibilele
decapitări ale lui Morus și Fisher,
care nu-l recunoșteau de cap al
Bisericii. Aceste crime au zguduit întreaga creștinătate.
Însuși Papa Paul III era năucit.
Această temă, a dependenței
omului de sex, implicit de mariaj, pe care o rezolvă genial regina Elizabeth,
întruchipată ideal de actrița Cate
Blanchett, este tema centrală a literaturii engleze, culminând cu romanele lui
Jane Austen, care vor deveni reper în abordările literare ulterioare. Și cinematograful a mers masiv pe această
idee, mai ales ecranizările, cum ar fi și
serialul romantic al BBC, 35 episoade, Poldark (2015), după romanul lui Winston
Graham, care reflectă această direcție.
Istoria se dovedește foarte dependentă
de pasiunea erotică a bărbatului pentru femeie și
invers. În Anglia, cel puțin,
descoperim o fenomentală continuitate, unică în istoria lumii.
*
Este foarte interesantă relația
lui Henric cu copiii săi, pe care ii iubește,
dar spectrul soțiilor sale îl judecă
aspru. În utimul an de viață, conștiinșa
lui Henric este invadată de aceste spectre. El este cumplit judecat, ca și de boală. Aceste momente sunt pagini de
antologie cinematografică, jucate magistral de actorul Jonathan Rhys Meyers, câștigător al prestgiosului premiu Globul de
Aur, acordat de presa internațională de
la Hollywood.
Atitudinea lui Henric nu este decât o ilustrare a ceea se
spune despre sine, fiindcă numai un monstru este orbit de putere nemăsurată.
Da, dar Henric este un geniu, care știe
să joace toate rolurile sociale și
politice. Mintea lui diabolică se manifestă și
în relațiile cu supușii prin porunci contradictorii, cum se vede și din relația
cu ultima soție, Kate, pe care o
suspectează ca având o altă interepretare a Bibliei decât o dă el. Biblia și religia trebuiau înțelese cum poruncea regele. Legea însemna voința suveranului. Și cere în secret ca ea, Kate, să fie arestată. Dar Kate intuiește pericolul și
își cere iertare, iar regele o iartă pe
față, dar porunca să fie arestată
rămâne. El își va alunga și călăul, episcopul Gardiner, care ticluia
toate dosarele de erezie. Abia după ce garda vine să o aresteze pe Kate, Henric
se arată mirat de această îndrăzneală și
alungă garda. Acest tip de joc perfid este făcut de el pentru a-și speria supușii,
care erau mereu puși pe jar, fiindcă nu
intuiau reacțiile imprevizibile ale
regelui.
*
Uluitor în acest film, în acest portret al puterii, este forța cuvântului. Cuvintele sunt sentințe. Personajele vorbesc în termeni radicali,
deși de o politețe care va genera cel mai puternic teatru din lume, din epoca
elizabetană.
Datorită frumuseții și culturii sale rafinate, Henric pare un om
bun, iubitor, dar în realitate el și-a
creat un sistem al puterii diabolic, prin care acționa
și-și
răpunea orice adversar. Ticluia o plasă de păianjen, cu metode foarte perverse,
cei fideli ereau numai cei care îi executau poruncile și nu emiteau păreri. Pe față
avea zâmbetul, dar cuvintele îi erau ca o ghilotină. Tot ce spunea, tăia în
carne vie. Niciodată cuvântul nu a avut o mai mare forță, deși el nu era sabia
adevărului, ci sabia puterii. Și
puterea era susținută cu ajutorul
bisericii, pe care Henric a făcut-o după chipul și
asemănare a sa. Nici în iad un monstru nu crede că e lipsit de credință, deși
nu crede în Dumnezeu. Ce rol au avut tiranii în istorie? Poate mai mare decât
al celor care cred că există Dumnezeu. Așa
cum au crezut luptătorii din Boulogne. Ei puteau face diferența dintre credință și existență.
Dar la Henric te fascinează omul, personalitatea lui,
inteligența cu care știe să facă negru din alb și invers, arta cu care mânuiește masele, pe care le poate face să creadă
ceea ce vrea el. El poate să demonstreze că o înfrângere este o victorie. El nu
acceptă realitatea. Nici când a rupt cu papa de la Roma. Realitatea este așa cum o constuiește el. Se bazează pe credulitatea oamenilor și știe
să le dea ceea ce ei cred. Știe să
vorbească pe limba lor, deși, în
scaunul lui cu rotile, el nu crede în Dumnezeu. Felul cum maschează această
dualitate, iată geniul lui Henric al VIII-lea.
Și suprema
demonstreație o face atunci când îi
cere lui Holbein cel Tînăr să-i facă portretul. Când e gata, regele are o reacție nemiloasă, îl respinge, fiindcă îi spune
pictorului că l-a făcut să aratre bătrân și
bolnav, cum îl pictase și pe tatăl său,
să-i refacă portretul. Și Holbein îl
reface. Apoi i-l prezintă lui Henric, care îi spune, „da, acesta e bine
lucrat”. Atât. Dar între cuvinte și
imagine, el își revede toată viața, toată tinerețea, căci Hirst ne face un rezumat al momentelor fericite din
viața lui Henric. El trebuie să rămână
în istorie nu cu crimele, nu cu răul, ci cu tot ce are mai bun și mai puternic, în domnia sa. Grija pentru
posteritate, pentru imagine, este vitală. Această forță a personajului rezultă din protretul lui Holbein. Este
portretul care îl reprezintă pe Henric în picioare, în atidudinea sa de tiran.
În forța pământească, din care emană
puterea cerească. Această dualitate peste timp.
Grid Modorcea, Dr. în arte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu