Eternitatea frunzelor care cad

Într-o zi de toamnă cum numai la Muzel Satului se poate întâmpla, unde se concentrează esența spirituală a României, tot ce are țara mai sfânt ca legământ cu tradiția, iar natura nu poate fi decât bună, ideală, divină, multicoloră, unde arareori cade câte o frunză, când se întâmplă să treacă pe acolo vreo pisică, din frumoasa zestre motănească a muzeului, a avut loc vernisajul expoziției „Frunze căzătoare”, susținut de un grup de Artiști români, mai mult sau mai puțini cunoscuți, precum: Ion Nicodim, Ariana Nicodim, Dorina Horătău, Elena Scutaru, Sergiu Chihaia, Bogdan Vlăduță, Marcel Scutaru, Virgil Scripcariu, Bianca Mann, Lucian Popăilă, Victoria Zidaru, Marian Zidaru. Toți artiștii au realizat piese sculpturale care să se integreze în realitatea solidă, inconfundabilă, a Muzeului Satului. Așa cum ni s-a comunicat în invitație, „Specificul acestei manifestări este redimensionarea materialului vegetal, natural, oferit de o grădină și transferat în operă de artă sau adaptarea unor lucrări de atelier care se sincronizează cu această zonă”.

 Evident, riscul a fost mare, fiindcă se putea ca această adaptare că fie ca nuca-n perete. Bine că nu s-a forțat nota. Piesele expuse sunt sugestii în peisaj, ca niște pene în aripa vulturului. Calitatea lor este dată de faptul că vizitatorii nu le disting ca ceva ieșit din peisaj, cred că așa ceva există în tradiție, că face parte din curtea casei unde are loc implementarea. Altoiurile se pot distinge doar prin faptul că materialele din care sunt croite aceste altoiuri sunt noi, au o patină de prospețime.

 Sigur, am văzut în unele case obiecte ale artiștilor populari, care nu au concurență. Artistul modern este departe de a ciopli cu dalta tradiției. Am văzut crucioaie sau obiecte de gospodărie de o frumusețe rară, adevărate bijuterii ale artei sculpturii prin cuțit. E greu să concurezi așa ceva. Artistul modern merge la idee, nu la meșteșug. El vrea simbol, nu efect usual. Tradiția fece din orice obiect casnic operă de artă. Așa cum este milenara artă chineză. În celebra manifestare „China Week” de la New York, am avut nu o dată ocazia să mă uimiesc ce înseamnă obiectul casnic realizat în ritual divin. Așa cum am văzut și aici, la Muzeul Satului, lucrări în tradiția ceramicii de Cucuteni. Dimpotrivă, artistul modern este tentat să stilizeze tot ce este elementar. Sau să ajungă la veșnicile obsesii care se reduc la măști și semn.

 Expoziția a fost coordonată de soții Victoria și Marian Zidaru, care se dovedesc un ferment notabil pentru arta contemporană românească, chiar dacă printre falnicii arbori ai pădurii se mai strecoară și uscături, precum un andosat, scurt de stat, care s-a lungit și s-a pricopsit, deși are în cârcă o crimă morală ce poartă pentru veșnicie jugul bufnițelor lui Constantin Antonovici.

 Ei, aici e tragedia, totul este foarte frumos și etern când ne îmbrățisăm la căderea frunzelor de toamnă, când facem între noi paranghelii artistice, dar morții nu ne lasă, ei își cer drepturile, fiindcă și noi vom fi ca mâine printre ei și nu ne convine ca uramșii să nu știe de noi, să nu știe nimic, chiar nimic, ca și cum nu am fi existat.

 Da, nimeni din cei prezenți la acest original vernisaj – gospodărit admirabil de Asociația „Ferma de Artă”, nu a auzit de tragedia lui Antonovici, pe numele real Constantin Bucătaru, ilustru elev al lui Brâncuși la Paris. Povestea lui o spun pe larg în cărțile mele. Vezi, de pildă, albumul APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUȘI. Desigur, am fost afectat fiindcă, în căderea frunzelor, am auzit pași de cizmă mortuară. Unii își fac gloria pe căderea frunzelor.

 Dar uluiala mea a fost și mai mare când am aflat că nimeni, chiar nimeni, din toată aglomerația artei românești venită să înflorească la căderea frunzelor, nu a auzit de evenimentul mondial al anului, care s-a petrecut pe 15 mai la Casa de licitații Christie’s din New York, când lucrarea La Jeune fille sophistiquée, mai cunoscută cu numele Portrait de Nancy Cunard, după numele celebrei poete iconoclaste, o figură epocală, model pentru Brâncuși și alți zeci de mari artiști ai epoci, printre care Marcel Duchamp, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Louis Aragon, Ernest Hemingway, Man Ray, James Joyce, Ezra Pound, s-a vândut cu suma record de 71 de milioane de dolari. Este recordul personal al lui Brâncuși și al artei românești. Am fost la această licitație, am scris la timpul potrivit în corespondența mea curentă, iar pentru curioși materialul se află în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, recent apărut.

 Spre o asemenea stachetă îndemn să se îndrepte arta românească, fiindcă este momentul fericit când pe piața mondială a vânzărilor se întâmplă acest eveniment, ca valoarea de piață a unei opere să fie egală cu valoarea sa estetică. Supremația artiștilor americani, susținută de colecționarii bilionari care investesc numai cu scopul de a face ca artiștii americani să stea pe podium, în pofida valorii lor estetice modeste, a primit o grea lovitură când acum doi ani toți au fost detronați de tabloul lui Leonardo da Vinci Salvator Mundi, care s-a vândut cu suma superrecord de 450 315 000 dolari, depășindu-i cu mult pe Picasso și pe toți urmăritorii americani din top 10.

 Iată că Europa învinge cu astfel de valori. Și fericrea noastră a fost imensă, când am comunicat acasă că Brâncuși se află în această galerie. Fericirea „noastră”, am scris? A mea, am vrut să spun. Fiindcă am constatat că de acest eveniment mondial nu știe nimeni în România. Am sondat informația în diferite locuri, inclusiv la noul muzeu privat, MARe, care s-a deschis în Primăverii. E trist că nu există o bucurie generală, o fericire adevărată. Cum să existe, când România se străduie de ani de zile că achiziționeze Cumințenia pământului cu 10 milioane de dolari, în contextul în care corupții fără de lege au îndatorat țara cu peste o sută de miliarde de euro!!!

 La Muzeul Satului însă este o altfel de fericire. Lumea și problemele ei sunt în totală paranteză, ca în Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Eternitatea locului trece peste astfel de actualități. Istoria pare că se derulează exact ca frunzele care cad toamna, ca un eveniment firesc adică, natural. Ca operele artiștilor care au expus acolo, care au căutat să se integreze natural în tradiție, în peisajul ancestral al Muzeului.

 Ok, dar ruptura față de lume, o, ce rană vie!, cine o vindecă? Ține oare actualitatea noastră de muzeu, suntem condamnați la o existență muzeală? Tot ce e viu, e mort. Tot ce e mort, e viu. Numai Dumnezeu știe care este adevărul și ce vor artiștii să reprezinte. Istoria există. E muzeu. Ei ce ilustrează? Poate o parte necunoscută a muzeului de mâine!?

Grid Modorcea, dr. în arte