VINDECAREA FEMEII GÂRBOVITE
Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.
Evanghelia de astăzi ne prezintă una din vindecările minunate
săvârșite de Mântuitorul Hristos, dar și o discuție destul de
aprinsă pe care Acesta a purtat-o cu mai-marele sinagogii în care s-a petrecut
minunea. Nu se precizează în ce localitate se găsea
sinagoga în care învăța Iisus într-o zi de sâmbătă. La un
moment dat, a zărit acolo „o femeie care de 18 ani avea un duh de neputință și era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum” (Luca
13, 10-11). Nu se dă nici un amănunt cu privire la
vârsta, starea socială sau localitatea din care provenea femeia respectivă.
Fără ca ea să Îl roage să o vindece – poate nici nu știa cine este –, Iisus o
chemă lângă El, își puse mâinile peste ea, adresându-i cuvintele: „Femeie, ești
dezlegată de neputința ta” (Luca 13, 13).
Această vindecare printr-un singur cuvânt, dar și prin punerea
sfintelor Sale mâini, a provocat reacția mai-marelui
sinagogii, care a protestat în fața lui Iisus și
a mulțimii de față, declarând că numai în cele șase
zile lucrătoare ale săptămânii se pot face vindecări,
nicidecum sâmbăta. Însă Mântuitorul i-a replicat, arătându-i că oricare dintre
cei de față era obligat, prin forța lucrurilor,
ca și în ziua de odihnă, în ziua sâmbetei, să se îngrijească de hrana și apa
necesară animalelor pe care le avea. Dacă așa stau
lucrurile și îngrijindu-te de acestea nu încalci prevederile Legii Vechi, nu
era oare firesc ca Hristos Domnul, Cel ce a venit în lume „ca lumea viață să aibă”, să o vindece pe acea femeie în zi de sâmbătă? Replica Mântuitorului a avut darul de a potoli „zelul” sau, mai
corect spus, bigotismul și formalismul mai-marelui sinagogii și al celor care
îi împărtășeau părerea. Aceștia au plecat rușinați, în timp ce
mulțimea celor de față „se bucura de toate faptele slăvite de El” (Luca 13, 17).
Fără bigotism în serbarea
Duminicii ca zi de odihnă
Două învățături fundamentale se desprind din
pericopa evanghelică de astăzi. În primul rând, trebuie să reflectăm asupra
poruncii a IV-a din Decalog, care cere respectarea zilei de sâmbătă ca zi de odihnă. Biserica Creștină a rânduit însă
ca zi de odihnă și de rugăciune Duminica, fiindcă atunci a înviat Hristos din
mormânt, în aceeași zi S-a arătat Apostolilor și tot duminica S-a revărsat
Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli la Cincizecime, când s-au botezat primii creștini, întemeindu-se
astfel în chip văzut Biserica Creștină. Acestea au fost motivele care au făcut
pe primii creștini să se adune pentru rugăciune și frângerea pâinii tot în
prima zi a săptămânii. Ne punem întrebarea: oare noi, creștinii de azi, cum ar trebui
să prăznuim această zi? Oare trebuie să ajungem și noi la bigotismul de care
dădeau dovadă cândva evreii? Viața de toate
zilele ne arată că acest lucru este de nerealizat. Ce s-ar întâmpla dacă un
medic chirurg ar refuza o operație de maximă urgență într-o zi de
duminică? Ce e mai de preț: viața unui om sau
interpretarea prea rigoristă a unui text biblic? Fără îndoială că un doctor
care salvează o viață de om, indiferent în ce zi, este
un creștin adevărat și un om adevărat, care-și pune
sufletul pentru semenii săi, iar reușita operației lui poate
fi considerată o adevărată rugăciune de mulțumire adusă lui
Dumnezeu. Există în zilele noastre atâtea sectoare ale vieții sociale care trebuie să funcționeze fără
întrerupere, în primul rând pentru folosul nostru, al
oamenilor. În această situație, munca unor anumiți semeni ai noștri nu trebuie considerată ca o încălcare a învățăturii Bisericii, care ne cere să respectăm această zi.
Adevăratul creștin, pus într-o situație ca aceasta, va ști să suplinească absența lui de la biserică printr-o rugăciune rostită în taina
sufletului său, ori printr-o faptă de ajutorare față de un semen aflat în suferință. Ceilalți însă, care se bucură de odihnă după o săptămână de muncă, au
îndatorirea morală de a fi prezenți în casa Tatălui Ceresc spre a-I mulțumi pentru tot ce le-a dăruit, dar și pentru a încerca să-și
vindece gârbovia sufletească.
Răul și întunericul spiritual nu
au ce să caute în viața creștinului
Un alt aspect ce se desprinde din pericopa evanghelică de
astăzi, strâns legată de modul în care un adevărat creștin trebuie să
prăznuiască ziua de duminică, privește comportamentul femeii gârbove după
vindecarea ei. Sfântul Evanghelist Luca relatează că ea slăvea pe Dumnezeu pentru
izbăvirea ei din neputință. Asupra acestor cuvinte ar trebui
să medităm astăzi, fiindcă noi, creștinii, ar trebui să slăvim neîncetat pe
Hristos prin viața și faptele noastre. În Epistola
Sfântului Apostol Pavel către creștinii din Efes sunt prezentate o seamă de îndatoriri pe care trebuie să le respecte orice
creștin. Apostolul ne cere „să ne întărim întru Domnul”, ca să putem sta
împotriva uneltirilor diavolului, „având mijlocul nostru încins cu adevărul,
îmbrăcați în platoșa dreptății și luând
asupra noastră pavăza credinței”. În același
text, Sfântul Apostol Pavel menționează că lupta trebuie să fie
purtată „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății” (cf. Efes 6, 10-17). Aceste
lucruri sunt actuale și azi. Creștinii sunt chemați să lupte împotriva „întunericului” și a răutății acestei lumi a întunericului. Din nefericire, întunericul
este foarte mare, greu de pătruns și, cu atât mai mult, greu de risipit. S-a
răspândit peste întreg pământul și din nefericire și peste țara noastră, iar duhurile răutății care apasă peste întreaga
suflare omenească îmbracă astăzi forme de mare diversitate: războaie între
popoare, desfrâu sub toate aspectele, corupție, minciună,
lene, dezinteres față de problemele societății. Se vorbește mereu la noi de
refacerea economică sau materială a țării, dar prea
puțini sunt conștienți că aceasta
este condiționată de refacerea noastră moral-spirituală. Nu știm cum să ne
îndreptăm pentru că nu-L cunoaștem pe Iisus Hristos. Numai când Îl vom regăsi cu toții pe Mântuitorul Hristos, Lumina
lumii, vom putea ieși din întuneric la lumină și din moarte la viață. Să ne îndreptăm deci neîncetat gândurile și nădejdile noastre
spre Hristos, Izvorul vieții, ori de câte ori ne simțim sufletul împovărat de păcate, să aducem
la El și pe alții care poate Îl tratează cu
indiferență, să cădem în fața icoanei Lui
și să-L rugăm să ne vindece de toate suferințele fizice și
sufletești. Și dacă ne vom ruga cu stăruință, vom auzi
același glas mângâietor care a dat sănătate și femeii
gârbove. Vom simți și noi mâna atotputernică a
Mântuitorului, mâna pe care El o întinde în chip tainic tuturor celor care au
nevoie de ajutorul Lui, gârboviți de rele, tineri sau bătrâni,
bărbați sau femei, pentru a ne izbăvi din păcate și suferințe, ca să ne ridicăm prin El din
întuneric la o viață nouă de lumină și de har.
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, 09 Decembrie
2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu