de Gheorghe Pârja
Marco este un băiat trecut de şapte ani, care trăieşte
într-un mic, dar orgolios, stat din Estul Americii. The First State este scris
şi pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor. În urmă cu trei ani şi câteva
luni, Marco a trecut Oceanul pentru a cunoaşte ţara de baştină a părinţilor
lui. Şi încrengătura de neamuri din Maramureş. Atunci am dat şi eu mâna cu el
pentru prima dată. Ne-am înţeles bine, fiecare pe limba lui. Mi-am amintit ce
mi-a spus Grigore Vieru la Chişinău: ”După temniţa de piatră, cea mai grea este
ocna unei limbi în care eşti aruncat şi nu o cunoşti”.
Dar Marco a găsit o formă ingenioasă de comunicare. A recurs
la desen. Ca amintire, mi-a lăsat un set de desene cu dedicaţie. Sub ochii mei,
Marco creiona la repezeală fizionomii închipuite de el, care nu semănau cu
originalul, dar în colţul foii, jos, scria prenumele ori alintul personajului
din imediata apropiere. Într-o zi a trecut Gutâiul pentru a se întâlni cu
străbunica sa. Momentul rămâne într-o icoană. Prima lui grijă a fost să alerge
găinile prin grădină cu o nuieluşă de alun. Ne-am dus la biserică, trecând pe
sub poarta de lemn. Acolo, în faţa sfântului lăcaş, mi-am adus aminte de propria
aventură de la începutul vieţii. Alte vremuri, alte straie. Aş fi vrut să-i
spun atunci lui Marco, dar o fac acum, că aici, în Maramureş, oriunde
răscoleşti pământul, dai de vechime, iar în straturile ei este ţesută o laudă
şi o grijă sporită pentru copii.
Ei rămân porţile prin care trecem spre o altă lume. Sunt
prelungirea noastră peste vreme. E adevărat, funia de neamuri acum s-a cam
subţiat. Dar pe poarta Maramureşului a rămas răstignită metafizica noastră,
care mai trezeşte interes. Nu uit mirosul lumii din pruncie. Mai ales cel al
busuiocului ce ni-l punea mama sub pernă să ne ocrotească de relele din lume.
În timp ce mă cutreierau gândurile despre începutul meu în viaţă, stîrnite de
prezenţa lui Marco, el parcă număra icoanele. Străbunica i-a povestit, în felul
ei, întâmplări din lumea pe care o vedea pentru prima dată. Ne-a rămas o
fotografie tulburătoare: lângă fântâna de lemn din curte stau: străbunica,
Marco şi mama lui, Ioana. Care şi ea, la vîrsta lui Marco, a trăit în lumina şi
aburul satului. A fost prima, şi ultima dată, când Marco s-a văzut cu
străbunica lui. Dar nu era dată când ajungeam acasă să nu întrebe ce mai face
Marco. El, prin mama lui, o mângâia cu vederi americane.
Exact în urmă cu doi ani, în dimineaţa zilei de Sfântul
Nicolae, la ora opt fără un sfert, străbunica lui Marco a trecut apa fără
întoarcere. Undeva, în câmpiile fără orizont. Vestea a ajuns şi în statul acela
mic şi orgolios. I s-a spus că ea a plecat departe, de unde nu se mai întoarce.
Marco a întrebat: Unde a plecat mama Doca? Mama lui i-a dat un răspuns blând,
încrezător, cum se face în asemenea împrejurări triste. Mai ales cînd e vorba
de un copil. Aşa a aflat Marco că străbunica lui a ajuns în rai. Copilul a
rămas împăcat cu acest răspuns. Am aflat mai târziu, când am ajuns şi eu pe
meleagurile lui Marco, el ştia că raiul este un loc bun, unde oamenii au grijă
unii de alţii. Iar iadul este rău.
Vremea a mai trecut şi ea, ca vremea, şi în biografia lui
Marco a apărut un peşte. L-au botezat Roger. Era fiinţa cu care el se împrietenise,
îi studia mişcările prin apă, îl hrănea după reţete recomandate. În bolul de
sticlă avea un apropiat care, deşi nu vorbea, spunea multe. El aparţinea unei
lumi pe care Marco o descoperea. Fascinaţia peştelui nu avea măsură. Numai că
într-o zi peştele Roger a sărit din vasul de sticlă. Şi ca orice peşte pe uscat
a murit. Părinţii lui Marco se aşteptau la porţii de plâns din partea lui. Să-l
jelească în felul lui. Cum făceam noi prin Maramureş. Când murea un pui de
găină îi făceam funeralii de curte cu toţi copiii din vecini. Ba îi puneam şi
un semn de cruce. Dar Marco a primit moartea peştelui cu resemnare. Era să zic
mioritică. Această atitudine a trezit semne de întrebare din partea mamei lui.
Copilul ei nu este sensibil la întâmplările radicale? Într-o zi a vrut să afle
de ce nu a reacţionat, cu părere de rău, la moartea bunului său prieten.
Răspunsul a fost scurt: Dacă mama Doca a ajuns în rai, acolo este şi Roger şi
va avea ea grijă de el. Da, mamă, acolo în rai să ai grijă de Roger, peştele lui
Marco, cum ai avut grijă de noi pe pământ.
6 decembrie 2018
BAIA MARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu