Mere de Paris

Doi bărbaţi şed pe banca de la drum, au rămas singuri, fiii lor au plecat la muncă în străinătate, iar nepoţii nu ştiu cum arată casa bunicilor, aşa că n-are rost să planteze puieţi pe locul pomilor uscaţi… Apoi tac şi văd că este o zi bună de săpat gropi pentru pomi, peste cinci ani vor culege poame, dacă vor mai trăi pînă atunci…

Fiii se întorc o dată pe an la casa în care au crescut şi nu se plîng că le este greu printre străini, unde le sînt interesele. Îşi regăsesc trecutul, împrospătează amintirile, revăd uliţa copilăriei, fără trecut nu pot avea viitor şi nici speranţe că vor ajunge fericiţi ca în cireşul copt din livadă.

Nici mîncarea n-are acelaşi gust, încarcă portbagajul cu poame uscate, varză murată, cîrnaţul n-are egal, speră să nu-l confişte vameşul ungur la graniţă. De-am intra mai repede în Schengen, să poată duce pălincă de pere puturoase, să-i servească pe colegii de muncă. Occidentul este civilizat, dar nu poate înlocui liniştea, se aud doar găinile cotcodăcind, casa părintească degajă siguranţă, nicăieri nu te simţi mai în siguranţă, dormi în patul cu lipideu şi eşti din nou copil apărat de îngerul icoanei.

Occidentalii se comportă obsesiv, sînt îngrijoraţi de ziua de mîine, devin anxioşi, protestează. Noi avem cale de întoarcere în locul veşnicei reîntoarceri, uităm de stres, dormim profund, spiritul se eliberează de balast, acasă echivalează cu un spaţiu de siguranţă spirituală, de viaţă autentică. Francezii nu-şi pot rezolva nici măcar problemele mici, iar la problema cea mare, la absolut, nu se gîndesc defel.

Acolo, la Paris, în mijlocul mulţimii, te vizitează singurătatea, eşti atît de departe de casă încît te simţi singur cu lumea în jur, este desigur o coincidenţă să te afli acolo în acel loc şi în acel timp. Parisul forfoteşte zi şi noapte, mişcare pe care n-o poţi defini ca esenţială sau secundară. Autobuzele circulă pe bulevard ca nişte balene pe fundul oceanului, în lumina orbitoare. Diversitatea are o monotonie a ei, care de la o vreme se impune.

Nimeni nu are timp să mediteze, realitatea este o luptă să-ţi impui ima­ginea, aşa că zbori pînă la Viena cu avionul şi de acolo închiriezi un autoturism, îl parchezi în curte după ce cu emoţii treci peste podeţul de bdile. Întoarcerea acasă este o credinţă, o încercare să te desprinzi de cel care ai fost cîndva, aşa cum te cunosc vecinii, să te schimbi. Dar acest lucru nu-i obligatoriu, nu putem să ştim cine sîntem la modul absolut.

Ne comportăm adesea fără înţelepciune nu doar cu cei din jur, ci şi cu noi înşine. Dintr-un plus de raţiune, credem că am fi fericiţi dacă am avea mai mulţi bani, fără să ţinem seama de negativitatea creată, ziua de mîine ne îngrijorează, gîndul evadează din identitatea noastră etică şi morală.

Societatea postmodernă se manifestă în Uniunea Europeană mai puternic decît la noi, unde mai avem cîteva structuri tradiţionale, unde încă mai găsim un lipideu de cînepă, dacă ne dorim acest lucru. Europa postmodernă îşi pierde viziunea ordonată asupra omului, excesul de libertate contribuind la acest fapt. Nu mai întîlnim nicăieri ţărani care plantează pomi pe lîngă casă, în ideea că peste 50 de ani stră-stră-nepoţii lor vor avea mere de Paris. Viziunea postmodernă asupra oamenilor ni-i arată preocupaţi de ziua de azi, lumea nouă este dilematică, fără siguranţă şi repere etice, virtutea stoică nu mai este un ideal, logica se bazează pe nu, ne cunoaştem slăbiciunile şi facem parte dintr-o reţea, ne măsurăm imaginea, efectul…

Dar oriunde am fi, nu contează doar rezultatul, ci şi calitatea intrinsecă a acţiunii noastre. Există acte greşite prin ele însele, să agresezi un om, să loveşti un animal, să tai un pom şi să nu plantezi altul în loc… Iată învăţătura, să fii util şi să dai valoare cumpătării. Omul trebuie să fie etic, nu cinic!

Autor: Nicolae Goja

Sursa: Graiul Maramureşului