Purceaua

de Puiu RĂDUCANU

Era vreme de război...  Ba... Războiul Mondial!

Nici nu se opriseră din scos fum pe nări țevile tunurilor feroce și cățelele de mitraliere, nici nu se terminase valsul fumurilor de la avioanele ucigătoare, nici nu plecaseră bine pe șapte cărări nemții-n Berlinul mamei lor, că o culoare roșie din răsărit ne-a-ncătușat pe veci cu balele „dragostei ei”, iar încătușatul se pricopsește cu libertate și zbor spre „noi culmi de civilizație și progres”. De bună voie și... silită, această culoare fierbinte a învăluit țara, poporul.

Cele două culori bătrâne, ale  țăranului și ale liberalului, tot de bună voie și... silite, au fost trimise la educare-n grandioasele pușcării, iar „copilul roșu” a deprins să acopere totul și să se dezvolte ca-n basmele populare.

Cum Domnul își întoarce fața către păcătoși și la noi și-a-ndreptat fața într-un decembrie al anului 1989, decembrie pe care, tot noi , l-am făcut șângeros și păgân producând mirare, dar și fuga Dumnezeului nostru.

O nouă culoare, tot roșie și tot din răsărit căci... „pleacă-ai noștri, vin ai noștri”, ori... la vremuri noi... tot ei, acoperă sufletul țării și al poporului român. Vioaie și cu caracter.... social democrat, „democrație” fiind acum, culoarea roșie rupe doi copii din trupul său, unul țărănist, altul liberal. Din iubirea fierbinte a celor două culori, roșu și galben, s-a născut copilul portocaliu.

Măreț nevoie mare, a urcat și acesta tot pe „cele mai mari culmi de civilizație și progres” cu putință, după care s-a stins, evident în cele două culori mamă.

La fel de mult s-a (sub)dezvoltat și copilul țărănist, cel nou născut din democrația modern-occidentală, că abia se zărește în buzunarul mic al hainei (se poate pune accent pe i) de culoare roșie, unde... doar gângurește:...

-Sunt țălan!... Sunt țălan!... Sunt țălănist!... repetă-ntruna această fantasmagorie copilul țărănist handicapat..

Cel galben însă, parcă răsfățat de mama lui din cauza cantității mari de drojdie (eronat) pusă-n aluatul hepatik, s-a dezvoltat și a devenit obraznic, supărându-și creatoarea. La fel ca mă-sa a promis și el,  la fel ca mă-sa a mințit, s-a lăudat încât cea care i-a dat viața aflânduse-n agonie crasă, o b....ă a tras purceaua roșie, una singură, încât ieri, copilul galben a căzut de pe calul năzdrăvan, s-a dezvoltat multilateral pe dânsul și de-abia mai mișcă prin maga-pamperșii țăndări unde  s-a făcut mic, mic, mic... rău de tot.

Scroafa roșie, cu orgasmele pe ea, duce, duce la brâu, rufele la râu.

Țara-i în derivă, purceaua roșie zace.

Nu cumva ar fi nevoie de o altă culoare, cea albastră (să zicem), dar independentă, ca alături de cele două, roșu și galben (reformate din temelii), să se contopească-n Drapelul Național, drapel purtat în lupte de eroii înaintași, în luptele pentru apărarea țării pe care să ne-o dăuiască mare și frumoasă, dar NU spre bătaia de joc a acestora?

06022020 – Rm. Vâlcea