Poate nu suntem singurii din lume care se confruntă cu o
situaţie atât de tulbure. Dar, spre deosebire de alţii, noi pretindem că ne aflăm în inima Europei,
ne considerăm un stat democratic, stabil din punct de vedere economic şi cu o
clasă politică responsabilă. Nimic mai neadevărat. Este doar un clişeu. Este
imaginea care ni se vinde, mai ales în anii electorali, când politicienii,
machiaţi strident în culorile naţionale, pozează în patrioţi, iubitori de naţie
şi par a fi afectaţi de situaţia omului de rând ca şi când le-ar fi murit o
rudă apropiată.
Unde şi cum suntem
În realitate ne aflăm la marginea estică, aceea sărăcită de
cotropitori, a Europei: „Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând
prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere
ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora”.
Au trecut multe decenii de când nu am mai cunoscut cu adevărat democraţia.
Din punct de vedere economic am ajuns într-un faliment real,
ascuns de autorităţi sub fraze sforăitoare şi planuri de redresare niciodată materializate.
Şi asta fiindcă de treizeci de ani distrugem fără răgaz tot ce am avut de
calitate în ţară şi tot ce a fost performant în domeniul industrial şi în
agricultură, pentru că vindem pe nimic inclusiv pământul de sub noi şi nu
contenim în a sufoca din faşă orice iniţiativă autohtonă cu perspective de
dezvoltare.
Iar clasa politică, provenită din zona de scursură urât
mirositoare a societăţii, se târăşte fără ruşine precum un câine linguşitor şi
flămând în faţa străinătăţii şi are veleităţi de zbir în raport cu propriul
popor. Oriunde priveşti, găseşti disperare.
Pensionarul
E disperare în ochii obosiţi ai pensionarului român. El
trăieşte la limita subzistenţei din mila unui guvern iresponsabil şi nepăsător
care consideră că pensia reprezintă o cheltuială inutilă şi nu un drept al
celui care a plătit o viaţă întreagă statului în baza unui contract ce i s-a
promis că va fi respectat cu sfinţenie.
E disperarea celui ajuns la vârsta neputinţei care vede cum fiecare nou guvern,
cu metode specifice tâlharului la drumul mare, îl atacă ştiindu-l vulnerabil şi
încearcă să-i fure din puţinii bani care i se cuvin de drept. E disperarea
celui tratat cu dispreţ în spitale, lipsit de medicaţia neceară bătrâneţii sau
pus în faţa unor preţuri exorbitate pentru aceleaşi medicamente pe care cu
puţini ani în urmă le cumpăra cu câţiva lei. E disperarea individului dependent
de mila unui stat care îl tratează ca pe un balast, un stat interesat în
dispariţia sa cât mai apropiată pentru a-i lua banii ce i se cuveneau şi a-i
băga în buzunarul larg al acoliţilor veşnic nesătui.
Bugetarul
Citeşti disperarea pe faţa angajatului la stat cu salariul
blocat an după an şi trăind sub permanenta ameninţare a disponibilizării
întrucât fiecare nouă administraţie constată, pe bună dreptate sau nu, că
predecesoarea a umflat fără rost aparatul administrativ. E disperarea celui
obligat să trăiască după reguli din ce în ce mai absurde, a aceluia care
trebuie să se vaccineze pentru a mai putea veni la serviciu, a aceluia care
poartă masca opt ore pe zi şi care se află la contactul direct cu nervozitatea
unor oameni care, hărţuiţi de legi inepte, au ajuns la limita suportabilităţii.
Agricultorul
Disperat este şi agricultorul, ţăranul adevărat. Părăsit de
de statul care l-a exploatat nemilos decenii la rând, rătăcit între restricţii
de toate felurile al căror rost nu-l înţelege, fără posibilitatea de a-şi
fructifica munca pământului, alungat din pieţe şi victimă sigură a samsarilor
de produse agroalimentare, obligat uneori să-şi arunce la gunoi produsele decât
să le dea pe nimic, cu vitele din curte omorâte, sub pretextul unor maladii ori
pandemii importate, de hoarde ucigaşe
echipate precum extratereştii, văduvit de pământul strămoşesc prin maşinaţiuni
funciare coordonate de oficialităţile care ar fi trebuit să-l apere de tâlharii
de terenuri agricole înmulţiţi ca ciupercile după ploaie, cu drumurile satului
lăsate în părăsire, obligat să care apa necesară gospodăriei de la fântâna
satului cu cobiliţa pe grumaz ca acum două sute de ani. Din ce în ce mai sărac
în satul părăsit de tineret, ţăranul îşi plânge disperarea în pumnii noduroşi
munciţi din greu. El este invizibil pentru acest guvern fantomă.
Părinţii
Sunt disperaţi părinţii. Ei nu mai pot controle ceea ce se
întâmplă cu copiii lor ajunşi prizonierii unui sistem de educaţie aflat în
descompunere, ai unui mecanism dubios a cărui singur efect este
semialfabetizarea unor viitori semidocţi. E disperarea celui pus să semneze
pentru vaccinarea copilului drag cu un vaccin în care nu are încredere pentru
că efectele sale pe termen lung îi sunt în mod intenţionat ascunse. E
disperarea aceluia care trebuie să-şi părăsească copilul de numai doi ani
speriat de necunoscut la poarta grădiniţei întrucât nişte dispoziţii idioate
ale unora care se erijează în apărătorii sănătaţii poporului nu ţin cont nici
de sentimentele părinteşti şi nici de trăirile copilaşului.
Copiii
Disperaţi sunt şi copiii, azvârliţi de lopata nepăsătoare
ministerului de resort ca nişte cartofi din „şcoala prin prezenţă fizică” spre
„şcoala online” şi invers, rostogoliţi precum dovlecii de la obligativitatea de
a purta în clasă numai un anumit tip de mască la vaccinarea aproape
obligatorie. E disperarea firească a copilului căruia i se spune să nu-şi mai
numească mama mamă şi tatăl tată. A copilului aruncat încă de la vârsta cea mai
fragedă în dilema incertitudinii sexuale, a unei educaţii agresive care îl
orientează spre actul sexual contra naturii, spre negarea autorităţii
părinteşti, spre manifestarea unei independenţe pe care nu o înţelege, nefastă
pentru oricare copil normal şi ale cărei adevărate consecinţe nu le cunosc nici
„educatorii” lui.
Cetăţeanul
Cetăţeanul, românul simplu sau cât de cât înstărit, este şi
el cuprins de disperare. Este atacat din toate părţile de o administraţie
ajunsă la putere prin fraudă, care nu-i cunoaşte şi nu-i apără interesele, care
inventează legi după legi menite să-l îngenuncheze precum o vită înainte de
sacrificiu. Din sferele tulburi ale puterii semioculte îl atacă arafaţii,
cerându-i să se comporte precum un ciumat, să se vaccineze pentru a putea bea o
bere, amendându-l dacă i-a căzut masca sub nas sau dacă merge la piaţă peste
orele permise de Ordonanţele Militare care nu au nicio legătură cu armata.
Din spitale îl atacă medicii, tot mai mulţi lipsiţi complet
de etica profesională şi condiţiile de spitalizare depăşte cu decenii de
evoluţie a actului sanitar. În spitalele româneşti se moare, poate mai des
decât de boală, de nepăsare, de frig sau de foc.
De la Palatul Victoria îl atacă cîţii, îngropându-l în
sărăcie şi datorii plătibile de el şi de urmaşii săi.
Din Dealul Cotrocenilor îl
atacă iohanişii, aroganţi şi nesimţitori, subordonându-l unor guverne
adunate în haite, a căror unică îndeletnicire este de a se pleca în faţa
străinătăţii hulpave şi urărind un singur scop – ajungerea la ciolan.
Din cele mai neaşteptate locuri îl atacă, cu sălbăticie,
corporaţiile străine care i-au subtilizat întreaga industrie, i-au acaparat cu
sprijinul băseştilor, năstaşilor, bocilor (şi altor circa douăzeci de
prim-miniştri rotiţi pe fotoliul din Palat ca tiribombele la bâlci) apa pe care
o bea şi în care se spală, electricitatea cu care îşi luminează casa tot mai
săracă, telefonul cu care îşi simte aproape copiii alungaţi de sărăcie în lumea
largă, pâinea făcută din grâul trudit spre a fi vândut pe nimic…
În ţara asta bolnavă de disperare pe acelaşi cetăţean îl mai
atacă şi speculanţii mărunţi sau mari, mărind la nesfârşit preţurile,
sugrumându-l financiar şi furându-i zile din viaţă cu sprijinul direct al
guvernanţilor corupţi.
Deasupra tuturor,
nişte specimene incapabile să guverneze
Deşi au trecut secole ce s-au vrut înoitoare peste acest
popor, politicienii nu s-au schimbat. Ei sunt şi azi aceiaşi şnapani, aceiaşi
hoţi organizaţi în găşti denumite pompos partide, aceiaşi ignoranţi înfumuraţi
care confirmă proverbul „Prostul nu e prost destul dacă nu-i fudul”. Politicienii au rămas, ca o rasă
îngheţată într-o matriţă fiziologică imuabilă, aceiaşi indivizi fără simţul
dragostei de ţară, aroganţi cu poporul considerat o turmă de imbecili şi, pe
deasupra, lipsiţi complet de sentimentul demnităţii naţionale.
Nu evoluăm ca ţară. Nici măcar nu rămânem în echilibru la un
anumit stadiu de dezvoltare. Involuăm într-un ritm debordant. Fenomen dincolo
de orice dubiu pentru orice observator obiectiv al realităţii româneşti. De ce?
Pentru că ei, politicienii, aceiaşi dintotdeauna, par a fi rămas exact aşa cum,
în 1856, la Congresul de la Paris, îi descria
contele Clarendon, reprezentantul Angliei – nişte specimene incapabile
să guverneze: „Cum se poate guverna o
ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva
decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie
sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în
seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor
puteri tutelare?
Autor: Teo Palade
Sursa: art-emis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu