Poesis - Aurelia OANCĂ

 

POVESTEA ARȚARULUI 

 Își plânge-n roșu frunza de arțar 

Și tremură pe ramul care n-are,  

Puterea s-o mai țină în cântar,  

Apoi o lasă lin pe solul tare. 

 

În iarba care-ți mângâie piciorul,  

Se-așează-n pete dulci și-n vii culori,  

Veșmântul roșu care-ți dă fiorul 

Și amintirea unor tandre flori. 

 

Arțarul trist își lasă-ncet podoaba,  

La poale peste rădăcini ce dorm,  

Își pregătește trupu`-n toată graba,  

Pentru al iernii rece, dulce somn. 

 

În visul lui se vede-n primăvară,  

Cu mugurii pe crengi abia mijiți,  

Adaugă un cerc și se-nfioară 

Când știe c-au fost anii lui iubiți. 

 

Va mai purta în trupul drept iar viața 

Și va mai sta s-asculte ciripit,  

Între crenguțe care-i țin speranța,  

Că-n primăvară va fi iarăși fericit! 

 

Baia Mare

01.09.2021