De ce azi scriitorii care au colaborat cu regimul criminal legionar sunt stigmatizați, iar cei care au colaborat cu regimul comunist criminal nu?

După 1945, regimul comunist a construit o narațiune oficială în care Mișcarea Legionară era demonizată ca expresia supremă a „reacționarismului”, „fascismului” și „trădării naționale”. Această viziune a fost instituționalizată în educație, istoriografie, cultură. În schimb, comunismul nu a fost demonizat în același fel în perioada postcomunistă, decât parțial și fragmentar.

Scriitorii care au avut simpatii sau legături cu Mișcarea Legionară – chiar și trecătoare – au fost condamnați atât de regimul comunist, cât și ulterior, în mod reflex. Cei care au colaborat cu regimul comunist sunt adesea priviți cu indulgență sau chiar cu compasiune, ca „oameni ai vremii lor”.

Regimul legionar a fost foarte scurt (septembrie 1940 – ianuarie 1941). Nu putea să facă mai multe crime de cât comunismul care ne-a asuprit aproape 50 de ani.

Regimul comunist a durat peste 40 de ani, timp în care și-a construit un monopol asupra culturii și memoriei publice.

Scriitorii colaboraționiști cu comuniștii au fost „canonizați” prin școli, manuale, reviste literare, premii. Ei au devenit „clasici” în timpul vieții lor. Reconsiderarea critică a acestora este dificilă pentru că ei au fost deja încorporați în patrimoniul „național”.

Legionarismul este asociat cu antisemitismul, crimele de la Jilava, pogromul de la București – elemente care șochează în orice context moral sau etic.

Comunismul, deși responsabil de teroare, foamete, cenzură, lagăre, execuții, este adesea perceput printr-o lentilă de relativizare: „au făcut și lucruri bune”, „altfel nu se putea”, „toți colaborau”.

Există o tendință de a considera colaborarea cu legionarii ca o „vină morală absolută”, în timp ce colaborarea cu comuniștii e percepută ca o formă de adaptare necesară.

În cultura română postcomunistă, s-a construit ideea că scriitorii comuniști au fost, de fapt, victime sau rezistenți subtili ai regimului. Astfel, figuri ca Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu sau Ana Blandiana sunt rar puse în aceeași categorie cu ideologi sau propagandiști comuniști, deși unii au beneficiat intens de pe urma regimului.

După 1989, antisemitismul, rasismul și extrema dreaptă au fost condamnate ferm la nivel internațional. În schimb, anticomunismul nu a devenit o valoare universală, fiind adesea suspectat de revizionism sau radicalism de dreapta.

Este mai „acceptabil” public să critici un intelectual cu trecut legionar decât unul cu trecut comunist.

Spre deosebire de Germania sau Polonia, România nu a avut un proces serios de lustrație sau de judecată publică a colaboraționiștilor comuniști. Astfel, o parte semnificativă a elitei culturale postcomuniste este formată din persoane care au profitat de sistemul trecut

Stigmatizarea asimetrică a scriitorilor români care au colaborat cu regimuri totalitare reflectă o problemă mai profundă a societății românești: o memorie istorică selectivă, influențată de ideologie, de interese culturale și de lipsa unui proces autentic de asumare a trecutului. Efortul de a judeca simetric ambele tipuri de colaborare – legionară și comunistă – ar fi un pas important spre o cultură a adevărului și integrității în spațiul public.

Al. Florin Țene