Am primit de ceva timp un pachet generos de la prietenul Dumitru Buțoi, reprezentantul UZPR Timiș, printre care și volumul de poezii „Nichita și Îngerul de Rouă”, editura „UZP”.
Autorul își explică gestul de-a scrie „75 de poeme
cu Nechita” prin faptul că l-a cunoscut și admirat, alături de un alt titan al
Literaturii Române: „Geo Bogza și Nichita Stănescu, personalități emblematice
ale jurnalismului și literaturii din România au plecat de mult în neuitare. Eu
i-am văzut, când se plimbau pe străzile orașului Ploiești, i-am admirat și
le-am studiat opera magnifică, liceean fiind prin anii șaptezeci. (...) Această
carte nu este altceva decât un remember sentimental, o secvență de iubire din
eternitatea unui vis frumos cu Nichita, ca un Arc de Triumf peste un timp
inoxidabil!”
Trebuie să recunosc că Nichita Stănescu are un loc
special în inima mea prin faptul că a iubit Maramureșului, a fost la Desești la
invitația poetului Gheorghe Pârja și acesta i-a dăruit, din dragoste, un
Festival Internațional de Poezie, ce-i poartă numele!
Motto-ul volumului este de fapt o mărturisire, în
versuri, ale lui Dumitru Buțoi, emoționat la întâlnirea cu Nichita: „Sunt
suspect de fericit/ Că n-a fost/ Doar o întâmplare/ Clipa în care/ amândoi
ne-am întâlnit/ Îngeri risipiți pe zare/ Între lacrima din cer/ Și tăcerea
(ne)cuprinsă din altare!”.
Dar cine este poetul, omul Nichita Stănescu? Pentru
mai tinerii cititori am să public o mini-biografie neromanțată, din care aflăm:
Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie
1933, la Ploiești. A fost poet, scriitor și eseist român, ales membru
post-mortem al Academiei Române.
Tatăl
poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa
genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la
începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari
și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu,
specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul
abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910,
la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază
discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în
România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc. Aici,
în orașul petroliștilor, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și
căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic,
prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului
român, Nichita (și) Hristea Stănescu.
În
1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un
an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei
dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor”. Ulterior,
fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc
în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu
Todorița (Dora) Tărâță.
În
perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar
între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din
București.
În
anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze
pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură,
Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges,
Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec
Odysseas Elytis. A fost laureat al Premiului Herder.
În
acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul
Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie
impresionantă.Nichita Stanescu era dependent de alcool, mai precis de vodka. A
avut foarte multe crize hepatice care s-au inrautatit in 1981.
În
noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 Nichita Stanescu se stinge pe un pat de
spital, in cadrul Spitalului de urgenta Fundeni.
Poemul central sau „ars poetica” este, de departe
poezia „Poem cu Nichita” care spune totul despre dragostea și admirația
autorului Buțoi pentru cel care afirma
cândva că „Patria mea este limba română”: „Ninge și plouă imnic/ Peste trupul
tău, (cu)minte/ Exilat efemer în crucea/ de lacrimi și cuvinte/ De la marginea/
pădurilor de șoapte.../ Și îngerii de rouă, (dez)aripați/ Îți dau târcoale zi
și noapte/ Să te răpească/ din infernul în care poeții/ Sunt îmbrățișați de
moarte!”.
Majoritatea titlurilor poemelor lui Dumitru Buțoi
amintește de Nichita și universul lui poetic. Exemplific: „Vine toamna iubito”,
„Încătușat în ger și măreție”, „Neliniștea ce mișcă universul”, „Nopți
concentrice”, „Biblioteca din sufletul meu”, „Taina ascunsă în noi”, Strigătul
ispitei”, „Iubita cu surâsul de cleștar”, „Contemporan cu Dumnezeu”, Țipăt
răstignit”, „Moartea nu există”, „Mi-e frig iubito”, „Scriu cu lacrimi, scriu
cu sânge”, „Limba română este patria mea”, „Țara cotropită de lacrimi”,etc.
Și iarăși apelez la poetul Gheorghe Pârja și eseul
lui “Lecţia de la Săliştea de Sus”, unde marele poet Nichita le spunea elevilor
următoarele: „...Avem o avuţie
inestimabilă care nu se poate lungi, nu se poate scurta, şi ea se cheamă limba
română. Această limbă trebuie păstrată
ca ochii din cap. Degeaba se spune că în “Mioriţa” ciobanul este ucis, el este
căsătorit cu stelele şi căsătoria cu stelele este pentru veşnicie. Noi nu
suntem paseri care au zburat aiurea; noi suntem o pădure de gâturi care, oricât
ai tăia, tot rămâne o beregată cântătoare. Cheltuirea limbii române în valori
noi trebuie să o facem şi o facem acum în secolul târziu cînd scriem poezie pe
portativul sufletului acestui neam. Ave! Starea morală a cuvântului este
cântecul, cuvântul cel mai frumos este acela care poate fi cântat pe fum de
os, ori colind, ori rugăciune”.
Dumitru Buțoi îi face o reușită prezentare, o mică
radiografie „Marelui blond” în poezia „Frumosul nebun”: „Nichita/ Frumosul
nebun/ Tânăr și liber uitat în libertate/ Vine în somnul meu/ Ca un glonte pe
țeava de tun/ Și dincolo de spaimele toate/ Mă-mbrățișează/ Ca pe fratele lui
cel mai bun!/ Nichita/ A fost și va rămâne în sufletul meu/ Fratele de lacrimă
și cuvânt/ Cu care voi locui o eternitate/ În Casa lui Dumnezeu/ Ca o stea
neapusă/ Iluminând spațiul dintre cer și pământ!”.
Salutar demersul lui Dumitru Buțoi care are curajul
să se aplece și scrie postum despre acest poet modern, nonconformist, liric,
pentru care, cum Nichita însuși afirma: „ poezia nu este numai artă, este însăși
viața, însuși sufletul vieții” , intrând astfel în onoranta galerie a celor
care s-au ocupat de opera și viața marelui poet român, totodată readucându-l în
memoria celor trecuți de 50 de ani și propunându-l tinerilor de azi, iar acest
fapt nu-i puțin lucru.
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita
Stănescu este o țesătură de noduri și semne, în versurile lui întâlnim un
lirism semantic prin cultivarea unor simboluri existențiale și-l așează în
galeria marilor poeți români, motiv pentru Dumitru Buțoi de-a scrie poezia
„Biblioteca din sufletul meu”, în stil stănescian: „La marginea pădurii dintre
fluturi/ Și firul de iarbă/ Plângând generic/ Iluminați de Dumnezeu// Eminescu,
Blaga, Arghezi și Nichita/ Într-un secol de-ntuneric/ Vor sta pe aceeași
etajeră// În biblioteca din sufletul meu!”.
Dumitru Buțoi reușește să scrie niște poezii
admirabile, în stilul marelui dispărut la doar 50 de ani, în puterea creatoare
maximă, așa cum și-a trăit și viața personală dacă putem spune așa ceva când
Poetul a trăit în Țara Cuvintelor și-a Limbii Române. Destinul lui Dumitru Buțoi, la rândul lui,
este unul de poveste fiindcă: „...a fost scris/ Cu un spic de grâu/ Încolțit
tomnatic/ Prin câmpiile de sare” și de atunci trăiește enigmatic „Ca un vis
încătușat în (ne)uitare”.
Sunt convins
că prin această nouă carte de poezii „ Nichita și Îngerul de Rouă” dedicată lui
Nichita, poetul Dumitru Buțoi a mai pus o cărămidă la propriul piedestal, la propria
icoană! Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Foarte frumos!
RăspundețiȘtergere