Comandorului (r) ȘTEFAN POPA s-ar cuveni să-i dedic o carte! De-aș fi eu într-atât de inspirat încât s-o scriu așa cum o binemerită! Dar nu-i bai, a publicat dumnealui 60 de volume, peste 2000 de studii, recenzii, articole în presă pe teme de istorie militară, de filozofie și teologie, este fondator și director al Revistei cultural-patriotice „Chemarea zborului”. Sunt onorat să mă număr printre colaboratorii apreciatei publicații! Și cum n-am publicat încă o carte, cum simt că nu a venit vremea să public una, voi dedica aici în acest spațiu virtual al comunicării, gândurile mele de cititor al volumului ARIPI DE VULTUR semnat de camaradul Popa. Nu înainte de a da glas trăirilor mele aparte în preajma acestui om drag, cu sufletul și spiritul tânăr, față de mine, mai tânăr și în ceea ce privește anii adunați în viață, dar cu o biografie de invidiat! De parcă timpul trăit de Ștefan, în imensitatea Cerului, sub stele, s-a comprimat, făcând să aibă o vârstă mai mică decât cea reală!
ARIPI DE VULTUR este cartea unui împătimit care își așază creația în versuri sub tulburătorul motto:
„Odată ce ai încercat zborul, vei păși pentru totdeauna pe pământ cu ochii ridicați spre Cer, acolo unde ai fost și vei dori mereu să te întorci.”
Emoții și nostalgii care fac să vibreze sufletul cititorului:
„Privesc adesea cerul cu durere,
Simt pace și mulțumire,
Aripile de vultur nu mai dor!”
.................................................
„Zburători cu ochi de vultur,
Ce cuprind zarea și gândul,
Să aveți ceruri senine!”
Este urarea pe care poetul o îndreaptă spre temerarii văzduhului, cei care „... în ceruri veți zbura / și când de aici veți pleca!”
Pilotul, săgetând văzduhul, înfruntând tăriile, trăiește plenar sentimentul că
„Între cer și pământ
Nu-s suspini și nici doruri
E doar rugăciunea dintr-un gând
.....................................................
Între cer și pământ
Este doar visul tău!”
Pilotul, purtătorul „Crucii zborului și înălțimilor”, este cel care se întoarce - și se reîntoarce!- „din nou la tine cer / Istovit de gânduri și patimi de zbor!” Răspunzând, mereu și mereu, îndemnului „Tu, cerule albastru / Iubitor de infinit / De ce mă chemi necontenit?” În suflete cu imboldul de nestăvilit:
„Strig la cer, dar nu mă aude nimeni
Întreb norii trecători
Dacă-și mai aduc aminte
Zborul meu prin ani…!”
Pilotul „poartă-n suflet cerul. Poartă-n amintiri zborul” care l-a chemat, pur și simplu: „Tu vei fi unul dintre zeii zborului!”
Rar mi-am fost dat, de fapt, nu mi-a fost, să aflu de un personaj care să întrunească, într-un tot armonios, trăsături precum cele ale ofițerului de aviație, omului de la catedră – conf. univ. dr., scriitorului și jurnalistului, specialistului în domeniul comunicării. Apoi, nu știu ce resorturi, dar nici nu încerc să cercetez, doar iau act, surprins de mersul vieții, îl determină pe ofițerul de aviație să urmeze Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Pastorală, la școala universitară clujeană?!
Dar să-l auzim mărturisindu-se:
„De-a lungul vieții mele, multă lume m-a întrebat ce legătură are teologia cu aviația, pentru că, la prima vedere, par două profesii antagonice. De aceea, am să încerc să dau un răspuns, cu dorința de a aduce un licăr de lumină, în această viziune a celor două profesii speciale: preotul și pilotul. De la început, pot spune că cele două profesii speciale au de îndeplinit misiuni în slujba Cerului, dar cu mijloace și în condiții diferite.
Nu oricine poate fi preot. Nu oricine poate fi pilot. Atât crucea preoției, cât și crucea zborului, sunt greu de purtat, pentru că amândoi trebuie să se împartă între pământ și cer, între profan și sfințenie: preotul trebuie să fie „înger în trup”, iar pilotul trebuie să fie „zeu în trup”. Amândoi au de îndeplinit două mari visuri ale omenirii: preotul, pe cel al Tatălui, de îndumnezeire al omului, pilotul, visul de aur al omenirii, acela de a zbura în înaltul cerului…”
„Ridică mâinile, ridică-te, la cer
Coboară în adâncul inimii
Nu am, Doamne, ce să-ți cer
Te chem pe tine…”
Căci, cum glăsuiește Poetul, „Numai murind poți fi viu / Și apoi să te naști din nou!”
Urmează versuri din care încerc să deslușesc simbioza dintre un împătimit al zborului și slujitor întru credință, precum poetul ȘTEFAN POPA care întruchipează ambele ipostaze, pășind pe calea adevărului:
„ … cum aș putea eu să ating Cerul,
înălțându-mă…
sau plecând ușor genunchii la rugăciune
sau să zbor ca pasărea precum Icar
și să strig în adâncul genunilor – am atins cerul?! ”
Iar dacă nu poți atinge Cerul, privește-l
„Și spune lumii
Că ai atins nemărginirea
Că ai văzut Universul
Că ai sărutat lumina…!”
Știind cu mintea, și cu întreaga ființă, că „Sus e cerul, jos pământul / Și-n suflet jurământul!”
… Versifică Poetul:
„Nu este greu să zbori!
Mai întâi, întinzi mâinile
Apoi, închizi ochii
Îți liniștești gândurile
Și fixezi un punct în ceruri.
Deschizi larg ochii minții
Te ridici pe vârful picioarelor
Apoi spui tare vreau să zbor!”
Am zburat, în copilăria mea, coborând coasta, cu mâinile întinse în lateral, spre apa Teleormanului, și am zburat, în multe din visele mele, mândru că pot pluti, asemenea păsărilor!
… Ca radiolocatorist, m-am aflat întotdeauna împreună cu piloții, în numele aceleiași datorii. Am scris des despre ei.
„Mai înainte de a ști că există radare, am văzut avioane și elicoptere. Și, poate, în mintea mea, s-a înfiripat gândul că voi ajunge să văd pământul, casa părintească și poiana cu libelule prin iarbă, aflându-mă într-o carlingă. Nu a fost să fie, dar viața mi-a dat, ca radiolocatorist, ca gazetar militar, în multe rânduri, șansa să fiu aproape de piloți.
… La Borcea, aflat în stagiu ca elev de școală militară, în toamna anului 1970, am fost eu cel mai aproape de piloți. Parcă erau făcuți din alt aluat... Instinctiv, simțeai nevoia să-i invidiezi. Dar nu îi invidiam. Eu cred că a fi pilot e deja o povară, darămite să mai și zbori! Nu înțelegeam cum au puterea să mai surâdă, la aterizare, coborând din carlingă. Când am ajuns noi ofițeri, ne perindam pe la ușa cabinetelor, pentru o viză pe formularul pentru controlul medical, și... formal, anual. Pentru ei controlul se întindea pe zile întregi.
… Am trăit și retrăit magia zborurilor de noapte. Uneori, mamele își iau… puii de-o aripă și îi aduc în locul de unde se pot urmări bine decolările și aterizările. Emoțiile, neliniștile, nerăbdarea de a-i vedea reveniți pe cei dragi sunt mai ușor de suportat aici decât acolo, în apartamentele lor. Avionul vine la aterizare brăzdând cu lumina farurilor tăria nopții. Cel mic o trage de mână pe mamă „Mami, mami, uite, vine tati!” „Nu e tati, dragule! Ne-a spus că atunci când vine la aterizare va face farurile să clipească, să știm că este el.” MiG-ul zboară dincolo de salcâmi, iar prin rărișul arborilor luminile farurilor licăresc intermitent. „Mami, aterizează tati!” Era o vreme numai bună pentru zbor, piloții erau bucuroși să-l trăiască, pentru că zborul era, este viața lor!
… La Siliștea Gumești, în stația de radiolocație. Pe ecran, doar impulsuri electronice, mereu în mișcare. Lăsam frâu liber imaginației, mergând dincolo de pulsația semnalelor luminoase. Vedeam aievea avioanele, zăream piloții în costumele lor sofisticate. Mi-aș fi dorit mult să le aud vocile. Să le descifrez trăirile, dar să le ascult și glumele, scăpate ca din întâmplare… Dar asta doar la Borcea s-a întâmplat.”
„Înălțimea / cea mai de sus / și cea mai ispititoare / este aceea / pe care nu / ai atins-o / niciodată. / Important este ceea ce a pătruns / înlăuntrul / sufletului tău / din înălțimile / pe care le-ai atins!”
Un florilegiu dedicat aviației, un imn închinat zborului. Zborul? Este interogația-laitmotiv pe care Ștefan Popa, o pune și și-o pune! Răspunsul este unul pentru sufletul temerarului aerului, dar care vibrează, deopotrivă, în inima oricărui trăitor …Zborul, ca o chemare!
„Zburătorule, au rămas doar urmele tale,
Sunt urme brăzdate de soare și stele.
Zburând lași urme pe viață, adânci,
Clipe, suspine, speranțe, lacrimi, trăiri,
Pe cer faci cărări…”
Zborul ca o chemare:
„Mai lasă-mă să zbor.
Mai lasă-mă să visez.
Mai lasă-mă,
o aripă, un gând, o speranță!
…………………………….
Mai lasă-mă o elice,
S-o pun în loc de cruce!”
Destinul zburătorului! Chemarea Cerului. Nu i te poți opune!
„… e posibil să zbor
Din nou la cer
Și atunci nu m-aș
Mai întoarce
Niciodată!”
Și ar rămâne, în urmă, doar o elice, în semn de cruce! ... Îl citesc și îl recitesc pe Doru Davidovici” pătrunzând și mai adânc înțelesul cuvintelor lui „Piloții nu mor niciodată, ei decolează și nu se mai întorc!”
Zborul, o poveste fără sfârșit, începută de Aurel Vlaicu, pe care au scris-o, o scriu și o vor scrie oamenii cerului, împlinind visul lui Icar.
„Camarade, crede-n zbor, privește spre cer
Nu te-ngrijora, nu plânge, nu-ți fie teamă
Ascultă doar cum genunile din adâncuri ne cer
O moarte-n nemurire, iar cerul ne cheamă!”
Camaradul Ștefan Popa, ofițerul de aviație, cel despre care scriu eu acum, când sărbătorim Aviația Română, nu are odihnă. Activ, mereu în forțaj maxim, precum MiG-ul care decolează! Și-a asumat numeroase misiuni în viață, a trecut cu succes prin multe funcții. Ne-a apropiat, printre altele, calitatea comună de purtători de condei pe calea găsirii cuvântului potrivit, inspirat și faptul că, o vreme, a fost directorul Revistei CER SENIN, publicație a Forțelor Aeriene Române, care a preluat și continuat tradițiile gazetei DE VEGHE, printre ai cărei redactori șefi m-am numărat și eu.
Odată cu urarea „La mulți ani, Aviație Română, La mulți ani, aviatori!”, îi adresez mesajul de suflet preluat din propriile sale versuri:
„Port cu mine o icoană
Cer albastru și senin
Mă înclin în fața voastră,
Vă salut cu „Cer senin!”.
Colonel (r) Ion SOFRONIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu