Inelul

 

Prin iarba de rouă tăvălită,

călcam ușor, cu pasul adormit.

Ochii-mi sticleau pe-o sârmă ocolită

și mă gândeam că eu voi fi cosit.

 

În iarbă strălucea un blând inel, și,

era să-l strivesc cu ditamai călcâiul.

Firav, pașnic, rotund și subțirel,

l-aș fi lăsat, nu era el… întâiul…

 

Cin’ să fi aruncat în iarbă-acel inel?

Și cine-mi poartă drumul prin iarba mătăsoasă?

Puteam să-l zidesc în pământ, bietul de el,

sau să intre-n gură la nesătula coasă.

 

L-am smuls atunci din iarba-nrourată

și-n buzunar frumos l-am așezat,

că voi găsi cumva nume de fată,

pe deget inelar să-l pun la cununat.

 

Și am găsit un deget de toată frumusețea,

unde inelul meu să stea pân’ la iernat.

Da, iubita mea de-acum e bătrânețea.

Cea cu inelu-n deget. Cu ea m-am cununat.

Puiu RĂDUCAN