Mărturia profesorului Alexandru Codreanu nu este un caz izolat. Este radiografia lucidă a unui sistem educațional care a renunțat, treptat, la exigență, la adevăr și, mai ales, la scopul său fundamental: formarea. Din dorința de a „nu deranja”, am ajuns să confundăm bunăstarea elevului cu evitarea oricărui disconfort. Am cedat. Educația românească de azi este captivă într-un paradox toxic: se vorbește mult despre performanță, dar se evită cu îndârjire orice formă de confruntare cu realitatea cunoștințelor. Într-un asemenea context, profesorii nu mai evaluează. Ei jonglează cu cifre, negociază „fericiri temporare” și păstrează aparențe. Inflația de 10: simptom sau cauză? Din momentul în care media claselor V–VIII a devenit criteriu de admitere, notele au căpătat o valoare simbolică uriașă. Pentru mulți părinți, nota 9 este „o rușine”, iar 10 a devenit nu o recunoaștere a excelenței, ci un drept obținut prin insistență. Psihologic, e un transfer de anxietate: teama adultului de eșec propriu devine presiunea pe copil de a fi „perfect”. Dar ce înseamnă 10, într-un sistem în care aproape oricine îl poate obține? Răspunsul dureros: nimic. Dacă 10 devine normă, nu mai are valoare diferențiatoare. Dacă nota mare este acordată în lipsa competenței reale, nu doar că pierdem sensul evaluării, dar compromitem și ideea de merit. Profesorul exigent - noul inamic public! Sistemul nostru tratează exigența ca pe o agresiune. Profesorul care evaluează onest e acuzat de abuz, de bullying, de „lipsă de empatie”. În realitate, empatia reală nu înseamnă să menajezi ego-ul copilului cu orice preț, ci să-i oferi instrumentele reale pentru a crește, chiar dacă asta presupune efort, frustrare, greșeală. | ||
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu