de Gheorghe Pârja
Da, cărțile au suflet! Precum revistele și ziarele.
Evident aici mă refer la presa tipărită. Cărțile, între coperțile lor,
adăpostesc lumi impresionante, dovada mersului vieții pe pământ. De la Homer,
la Ion Mureșan. Noile directive guvernamentale pun povară pe viața cărților și
a publicațiilor tipărite. Taxa pe valoarea adăugată se va dubla pentru aceste publicații.
Știu alternativa lumii contemporane, adică cea virtuală. O bună parte dintre
oameni urmează noile oferte. Dar nu putem renunța la cărți și presa scrisă.
Care încă tezaurizează valorile omului. Sunt și alte argumente convingătoare.
Alte țări mai dezvoltate nu au renunțat la tipărituri, ci din contră le
sprijină să reziste pe piață.
Presa scrisă din România e, deja de mulți ani, în
criză. Au dispărut zeci de titluri, ziare centrale, ziare locale, săptămânale
ori mensuale. Tirajele publicațiilor tipărite au scăzut, iar veniturile din
publicitate nu sunt convingătoare. Multe redacții sunt la limita
supraviețuirii, iar jurnaliștii sunt modest plătiți. O spun din proprie
experiență. Ce este la noi vedem cu ochiul liber. Nimeni nu a găsit o soluție legală,
demnă, folositoare tipăriturilor. Au fost tentative, dar au murit în fașă. Am
fost martor, când eram vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
România, la o întâlnire cu un fost premier, care s-a arătat dispus să sprijine,
mai ales presa județeană, iar un fost membru al Clubului Român de Presă a sărit
ca ars. Și oferta a căzut.
Presa locală, în viziunea lui, era cel mai mare
concurent al ziarului central pe care-l conducea. Care atunci era pe cai mari.
Patimi de acest gen au fost și mai există chiar în presă. Povestea cu capra
vecinului. Unele publicații au recurs la subvenții de la partidele care își
doresc o presă favorabilă. Redacțiile devin astfel docile, opace și partizane.
Mă grăbesc să spun că ziarul nostru, GRAIUL, în cele trei decenii și jumătate
de viață, a căutat și a reușit să-și asigure distanța normală față de
realitatea politică, ori a sponsorilor influenți. Și asta o spun în cunoștință
de cauză. Nu pledez în acest text pentru pomeni, ci pentru o viziune realistă a
guvernanților, ca să nu ia aerul respirabil al industriei tipărite. De care
este încă mare nevoie.
Întrebați-l pe domnul Teodor Ardelean, directorul
Bibliotecii Județene Petre Dulfu din Baia Mare, care are păreri lămuritoare în
această privință. Știe bine tâlcul cărților și revistelor. Am vorbit și cu
editori care mi-au publicat cărțile. Nori cenușii peste arta tiparului, peste
sufletul cărților. Ca să nu vorbesc de unul singur în fața acestui tablou
suprarealist am luat legătura cu prietenul Matei Vișniec, poet și dramaturg
european, trăitor la Paris, cu puternice rădăcini românești. Așa am aflat care
este starea cărții și mai ales a presei în Franța.
În țara lui Victor Hugo, statul subvenționează presa
de peste șapte decenii, pornind de la convingerea că gazetăria nu este doar o
afacere, ci un serviciu, un bun public, esențial democrației. S-a acordat
sprijin financiar publicațiilor pentru a garanta pluralismul, libera circulație
a ideilor și consolidarea spațiului public. S-au acordat unele facilități
legate de accesul la hârtie, distribuție și tipar. Aceste ajutoare au făcut să
apară noi publicații, piața cărții să fie mai relaxată. Domnul Matei Martin,
într-o revistă românească, întărește fenomenul francez în privința atitudinii
statului francez față de fenomenul tipăriturilor. Presa scrisă franceză
beneficiază de numeroase forme de sprijin, directe și indirecte, de la prețul
hârtiei, la tarife poștale preferențiale. Statul francez a alocat, mai ales
după pandemie, sute de milioane de euro pentru sprijinirea presei scrise, o
sumă distribuită în mod transparent în funcție de tiraj. Unul dintre
principalele criterii rămâne circulația efectivă a ziarelor. Așa, peisajul
presei scrise din Franța este bogat și divers. Veniturile redacției sunt
asigurate din publicitate, vânzări și subvenția de la stat. Banii pentru presă
ai statului sunt o garanție pentru democrație. Matei Martin mai face
precizarea: „spre deosebire de sistemul românesc de finanțare politică,
indirectă și mai puțin transparentă, în Franța criteriile sunt clare, publice,
verificabile. Nu contează orientarea politică a redacției, ci se ține seama de
tiraj, continuitate, relevanța culturală sau jurnalistică. Statul nu cumpără
conținut editorial, ci susține infrastructura democratică”.
La noi, unele ziare dispar nu pentru că nu ar fi
bune, ci pentru că nu mai au resurse necesare. Franța nu este singura țară care
sprijină presa. Și Germania o face, și Belgia, Suedia, Danemarca și Norvegia au
adoptat forme de sprijin public pentru presa scrisă. Autorii convocați de mine
pentru alcătuirea acestui text sunt de părere că și România are nevoie de un
astfel de sistem administrat de o autoritate autonomă, care funcționează după
criterii clare. Pentru presa independentă, cinstită, nepolitizată, povârnișul
este aproape. La noi publicitatea este firavă, difuzarea este în mare
suferință, Poșta Română și-a redus dramatic obiceiul de a face abonamente și
pot continua…
Iar acum, cu acest TVA urcat și pentru cărți,
reviste și ziare nu mă aștept la vești bune. Cine mai aude muzica presei
foșnitoare? Că presa scrisă și cărțile sunt locul în care se cultivă Limba
Română, distinsă, curată, cu prețuirea metaforei. Acum, și Limba Română trece
printr-o nepermisă suferință. Deși este tezaurul poporului român!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu