Încet-încet, în lumina
logicii şi a bunului simţ ştiinţific, dar mai ales pe baza noilor descoperiri
arheologice şi a dovezilor rătăcite sau poate că intenţionat dosite de
răuvoitori prin cotloanele unor biblioteci, istoria se rescrie, adică îşi
croieşte drumul drept şi neted al opiniilor unor specialişti de rang
internaţional spre cugetele şi inimile însetaţilor de adevărul gol-goluţ.
Şi astfel noi, românii,
aflăm cu justificată mândrie că pe meleagurile României de azi (practic pe tot
teritoriul traco-dacic, întins până departe la sudul Dunării şi dincolo de
Tisa) s-a constituit o civilizaţie atât de avansată (vezi tăbliţele de la
Tărtăria, cu un avans de 2000 de ani în faţa celor sumeriene, precum şi
cuptoarele metalurgice din care se obţinea fier cu puritatea foarte aproape de
100%, dovada fiind făcută de cuiele dacice neatacate de rugină), încât străinii
entuziasmaţi de cele descoperite, nu pregetă să afirme ba că acest buric al
Pământului (în localitatea Valea Vişeului din nordul Maramureşului se poate
vedea borna ce indică centrul continentului) se constituie în însăşi axa
Universului (evident, universul moral-spiritual al omenirii) şi că civilizaţia
strămoşilor noştri, unici în istorie şi prin milenara lor statornicie,
reprezintă prima fază a faimoasei civilizaţii vedice, ba susţin cu tărie că
celţii, germanii şi latinii au purces din Tracia pelasgică situată pe cursul
inferior al Dunării, îndemnându-ne totodată să nu dăm crezare poveştilor de
adormit copiii cu romanizarea integrală înfăptuită de nişte veterani-colonişti
proveniţi din Asia Mică, ei înşişi cunoscătorii unei latine aproximative, pe
care o vorbeau doar atunci când n-aveau încotro.
Chiar aşa, de ce, mă rog,
ar fi inatacabilă istoria oficială (sic!) cu miracolul romanizării Daciei
într-un interval de timp cu ceva peste un veac şi jumătate (de la al doilea
război daco-roman din 105-106 şi până la retragerea aureliană la sudul Dunării
din anul 271), deşi romanii, aidoma tuturor invadatorilor din istorie (vezi
cruciaţii ademeniţi de splendorile bizantine), erau atraşi doar de comorile
dacilor, în mod deosebit de minele aurifere ale acestora din Munţii Apuseni,
unde exista aur în stare nativă (există şi astăzi în mine închise de
guvernanţii postdecembrişti pe considerentul că sunt nerentabile!).
Faptul că romanii au
cucerit, administrat şi apărat cu cele două legiuni (la început doar legiunea
XIII Gemina, mai apoi, sub presiunea barbarilor germanici, şi legiunea V
Macedonica) doar un sfert din Dacia acelor vremuri, mai exact teritoriul până
la capitală şi zona adiacentă a Munţilor Apuseni, este cea mai clară dovadă că
împăratului Traian îi crăpa măseaua după aurul dacilor, cu care, de altfel, a
şi salvat imperiul de la dezastru (victoria asupra dacilor a fost sărbătorit la
Roma mai bine de o lună, iar sfrijita monedă de aur romană, taman cât o foiţă,
a câştigat semnificativ în greutate îndată după aceea), şi că prin această
parţială cucerire el urmărea cu prioritate un scop economic, foarte
discutabilul scop strategic venind la rând de-abia pe urmă.
Mai departe. În scurtul
răstimp avut la dispoziţie şi cu mijloacele informaţionale din acele timpuri
(căsătoriile daco-romane şi inevitabilele contacte dictate de nevoi
administrative), era cu neputinţă expansiunea roamanismului şi latinismului
până în Maramureş, nordul Moldovei şi mai departe, adică până la deplina
romanizare a dacilor liberi de către nişte neromani.
Că doar britanicii au stat
mult mai mult timp sub ocupaţia romană, dar cu toate astea urmaşii lor nu
vorbesc o limbă neoromanică. Apoi, ungurii şi ruşii n-au încercat în decursul a
sute de ani prin dislocări, deportări, coruperi şi cu ajutorul tuturor
mijloacelor informaţionale avute la îndemână (înscrisuri, cărţi, ziare,
reviste) să-i maghiarizeze, respectiv să-i rusifice forţat pe românii aflaţi în
zonele lor de interes şi influenţă, însă rezultatele lor la acest capitol sunt
departe de performanţa-miracol atribuită romanilor de către istoria recunoscută
oficial?
Căci vorba mareşalului Ion
Antonescu, istoria a fost întotdeauna scrisă, dacă nu direct la comanda, atunci
măcar la sugestia imperativă a învingătorilor. Prin urmare, preaputernicii de
ieri şi de azi au tot interesul ca istoria adevărată a românilor să nu fie
scrisă până la definitiva topire a graniţelor şi naţiunilor în viitorul stat
mondial, pentru că atunci nimănui n-o să-i mai pese de ea. Sau, mă rog, să fie
scrisă, că doar trăim într-un conglomerat politico-economic ce face caz de
libertate, dar să nu fie predată în şcoli şi universităţi, fiindcă
oficializarea ei ar tulbura şi mai mult apele în deja neliniştita şi pestriţa
Uniune Europeană.
Să spunem lucrurilor pe
nume: Furtul istoriei unui popor se
cheamă furtul memoriei şi identităţii sale!...
Se tot vorbeşte pe ici-pe
colo prin anumite medii politice şi diplomatice despre lipsa de loialitate a
românilor faţă de aliaţi, care – chipurile – ar face casă bună cu trădarea. Păi
dacă luăm la purificat contrafăcuta istorie modernă (bunăoară, Mihai Viteazul
de ce a fost ucis?), vedem că românii nu doar că au fost cu regularitate
înşelaţi şi trădaţi de aliaţii lor, dar chiar au fost tâlhăriţi de aceştia. Aşa
a fost după Războiul de Independenţă, când muscalii aliaţi mai mult cu interesele
lor decât cu românii, le-au înşfăcat acestora cele trei judeţe din sudul
Basarabiei (Ismail, Cahul şi Bolgrad); aşa a fost după primul război mondial,
când – în pofida înţelegerii prealabile cu Aliaţii – românii nu numai că n-au
primit la întregire toate teritoriile limitrofe locuite în majoritate de
conaţionali (ţinutul actualmente unguresc ce se întinde până la Tisa şi aşa
zisul Banat sârbesc), fapt pentru care ungurii ar trebui să înceteze cu
aberaţia revizuirii Tratatului de la Trianon, ci au fost şi jecmăniţi de către
ruşi, ceilalţi aliaţi, prin neînapoierea tezaurului de circa 100 tone aur; aşa
a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, când românii erau trimişi
de bravii aliaţi nemţi în gura lupului, pentru ca în retragerea pripită după
dezastrul de la Stalingrad, în întregime din vina lor, să fie primii care o
şterg, nesinchisindu-se de români şi de ceilalţi aliaţi; şi aşa a fost la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când România a fost lăsată în
totalitate pe mâna ruşilor, adică tradată în chip ticălos, iar aceştia au
tratat-o ca pe o ţară eliberată de ei (regim bolşevic, zeci de divizii în ţară,
despăgubiri de război), nicidecum ca pe un stat cobeligerant, care în ceea ce
priveşte jertfele (oameni şi echipament militar) se situa pe locul patru între
aliaţi (după ruşi, americani şi englezi) şi a cărei intrare în război alături
de ei a dus la scurtarea conflagraţiei mondiale cu circa şase luni.
N.B.Despre alogenii căţăraţi la putere după Decembriadă nu se poate
spune că trădează România. Aşa ceva, după fina distincţie naeionesciană, li se
poate pune în cârcă doar românilor cu mai multe generaţii de ţărani în urma lor,
nicidecum bunilor români – alogenii care se străduiesc să se achite
conştiincios de obligaţii, dar care n-au cum să simtă româneşte. Despre alde
ăştia se poate spune că-şi fac datoria faţă de stăpânii lor din afară, adică
mint, înşală şi fură pe rupte.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
19 ian. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu