duminică, 3 ianuarie 2016

Poeme de Matei Vişniec

Acum ştiu de ce

Din buzunarele mortului s-au scurs
două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

acum se ştie de ce omul acesta
îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe
umerii îi tremurau gîtul i se umplea de
sudoare

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru
uneori mai schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în buzunare, frămînta
gîtul celor două păsări

acum se ştie de ce omul acesta
nu-şi ridica niciodată pălăria acum
se ştie de ce întotdeauna
se temea de ploaie

 Corabia

 Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...

 Obosit şi murdar cu ochii injectaţi

 Numai cîinele mai rătăceşte prin oraş
obosit şi murdar cu ochii injectaţi
se opreşte lîngă trupul inert
al lui Anaxagora se gîndeşte iată
n-a vrut să creadă în zei iar acum
e mort

cîinele rătăceşte toată ziua prin oraş
călătoreşte pe străzile arse de soare
se gîndeşte ce urît e oraşul cu un singur cîine
ce urîtă e lumea care naşte numai
un singur zeu
mort

cîinele se opreşte lîngă gura mea
şi începe să plîngă
îmi zice trezeşte-te, bestie umană,
făcătură, nu vezi că se lasă frigul, nu vezi?


Poemul care se citeşte pe sine

Poemul se întoarce asupra sa
şi începe să se citească pe sine
se descifrează încet, pătrunde în adîncul său
cu sfială, zîmbeşte, scoate un ţipăt de uimire

pe măsură ce poemul se citeşte pe sine
el se înţelege pe sine
şi dispare încet din univers

poemul se opreşte o clipă, se uită în spatele său
la cele citite: nu vede decît
o dîră albă şi subţire care la rîndul ei
se topeşte în cenuşa deasă a zilei

ai să dispari, ai să dispari pentru totdeauna
urlă cuvintele care au mai rămas necitite
n-are nici un rost să dispari
îi şopteşte poemului
duhul poemului, speriat, zbîrcit ca o lămîie

dar poemul rînjeşte groaznic şi din nou
se aruncă asupra sa precum gîndacul
asupra firimiturii de pîine
poemul se îndîrjeşte, pătrunde în
propriile sale măruintaie înghiţindu-le cu urlet
din această pătrundere nu rămîne decît
nimicul - alunecos şi rece

poemul e nebun, se înţelege pe sine şi
se citeşte pe sine pînă la ultima suflare
pînă cînd ultimul cuvînt care în genunchi
şi urlă de durere, sînt ultimul cuvînt,
îi spune, ai să mori odată cu mine

poemul e trist, e golit deja de toate
cele citite, se repede asupra ultimului cuvînt
şi-l citeşte aşa cum osînditul
citeşte ultimul zîmbet de pe faţa călăului

se aude un ţipăt suav, o lovitură de aripă
albul care se întinde peste tot
ceaţa şi acoperişurie pline cu apă
sînt tot ce a mai rămas din poem




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu