Din buzunarele mortului s-au scurs
două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici
pe care le-a strivit în cădere
acum se ştie de
ce omul acesta
îşi ţinea toată
ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori
se ducea în parc să se plimbe
umerii îi
tremurau gîtul i se umplea de
sudoare
noi îl salutam el
răspundea liniştit şi tandru
uneori mai
schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în
buzunare, frămînta
gîtul celor două
păsări
acum se ştie de
ce omul acesta
nu-şi ridica
niciodată pălăria acum
se ştie de ce
întotdeauna
se temea de ploaie
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice
corabie se scufundă
într-o zi şi ne
strîngeam mîinile
ne luam rămas bun
dar corabia se
scufunda atît de încet
încît după zece
zile noi cei care
ne-am dat mîinile
încă ne priveam
ruşinaţi şi
ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se
scufundă mai încet
dar pînă la urmă
se scufundă iat-o
dar corabia se
scufunda atît de încet
încît după un an
încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare
dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu
mai e mult se
scufundă încet
dar sigur
dar corabia se
scufunda atît de încet
încît după o
viaţă de om încă
mai ieşeam unul
cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram
apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta
nu e o corabie
aste e o...
asta e o...
obosit şi murdar cu ochii injectaţi
se opreşte lîngă
trupul inert
al lui Anaxagora
se gîndeşte iată
n-a vrut să
creadă în zei iar acum
e mort
cîinele rătăceşte
toată ziua prin oraş
călătoreşte pe
străzile arse de soare
se gîndeşte ce
urît e oraşul cu un singur cîine
ce urîtă e lumea
care naşte numai
un singur zeu
mort
cîinele se
opreşte lîngă gura mea
şi începe să
plîngă
îmi zice
trezeşte-te, bestie umană,
făcătură, nu vezi
că se lasă frigul, nu vezi?
Poemul care se citeşte pe sine
Poemul se întoarce asupra sa
şi începe să se
citească pe sine
se descifrează
încet, pătrunde în adîncul său
cu sfială,
zîmbeşte, scoate un ţipăt de uimire
pe măsură ce
poemul se citeşte pe sine
el se înţelege pe
sine
şi dispare încet
din univers
poemul se opreşte
o clipă, se uită în spatele său
la cele citite:
nu vede decît
o dîră albă şi
subţire care la rîndul ei
se topeşte în
cenuşa deasă a zilei
ai să dispari, ai
să dispari pentru totdeauna
urlă cuvintele
care au mai rămas necitite
n-are nici un
rost să dispari
îi şopteşte
poemului
duhul poemului,
speriat, zbîrcit ca o lămîie
dar poemul
rînjeşte groaznic şi din nou
se aruncă asupra
sa precum gîndacul
asupra
firimiturii de pîine
poemul se
îndîrjeşte, pătrunde în
propriile sale
măruintaie înghiţindu-le cu urlet
din această
pătrundere nu rămîne decît
nimicul -
alunecos şi rece
poemul e nebun,
se înţelege pe sine şi
se citeşte pe
sine pînă la ultima suflare
pînă cînd ultimul
cuvînt care în genunchi
şi urlă de
durere, sînt ultimul cuvînt,
îi spune, ai să
mori odată cu mine
poemul e trist, e
golit deja de toate
cele citite, se
repede asupra ultimului cuvînt
şi-l citeşte aşa
cum osînditul
citeşte ultimul
zîmbet de pe faţa călăului
se aude un ţipăt
suav, o lovitură de aripă
albul care se
întinde peste tot
ceaţa şi
acoperişurie pline cu apă
sînt tot ce a mai
rămas din poem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu