Da, e adevărat că, fără să-și dea seama, Moravia este „un apostol
desăvârșit al doctrinei comuniste, religia cea mai laică prin excelență” (Luigi
Russo în La critica lettaria
contemporanea, autor citat de George Lăzărescu, prefațatorul și
traducătorul romanului Ciociara,
apărut la noi în anul 1970, Editura Minerva) și că „Simpatia lui Moravia pentru
mișcarea socialistă internațională se face prezentă și în impresiile sale de
călătorie (...)”. Dar tot atât de adevărat este – ne spune același G. Lăzărescu
– că „în aceeași perioadă Moravia se dovedea un reprezentant magistral al
realismului critic: în 1954 apar Povestirile
din Roma, iar în 1957, romanul Ciociara”.
Fără a
intra în prea multe amănunte biografice (doar atât: Alberto Moravia se naște pe
18 noiembrie 1907 într-o familie de oameni înstăriți, la nouă ani se
îmbolnăvește de tuberculoză și până la 16 ani va fi imobilizat în pat, în 1929
debutează cu romanul Gli Indiferenti –
Indiferenții, în 1935 publică romanele Viața
cea frumoasă și Ambiții greșite,
în 1937 publică romanul Încurcătura,
în 1940 îi apare volumul de povestiri și alegorii Visele leneșului, în anul următor vede lumina tiparului romanul Mascarada, în 1947 apare romanul La romana, „povestea realistă a unei
femei de moravuri ușoare”, anul 1951 este al romanului Conformistul, în 1955 publică piesa cu subiect istoric Beatrice Cenci, în 1958 publică jurnalul
de călătorie O lună în URSS, iar în
1962 O idee despre India), trebuie
menționate acele elemente care ne introduc în substanța Ciociarei, inclusiv în titlul romanului, și pe care autorul ni le
face cunoscute încă din prima pagină a scrierii sale:
1)Ciociara
este cognomenul/supranumele țărăncii italiene din Ciociaria, „regiune din
sud-vestul Italiei, a cărei denumire vine de la ciocia – încălțăminte purtată de țăranii din partea locului,
asemănătoare cu opincile noastre” (nota traducătorilor Adriana și George
Lăzărescu);
2)Narat
la persoana întîi de către personajul principal Cesira, ciociara cu „față
rotundă, ochii negri și mari, cu privirea adâncă”, pe care părinții o mărită la
Roma cu un negustor atât de bătrân și urât încât aproape că-i făcea silă,
îndeosebi după nașterea Rosettei și după sfidătoarele destrăbălări, pe bani,
ale acestuia cu alte femei, pentru ca înainte de moarte să nu mai găsească
femei care să-l bage în seamă „nici pentru bani”, romanul ne înștiințează că
eroinei cu păr negru, împletit la spate în două cozi „ca niște funii”, și
capabilă să poarte pe oblanicul de pe cap „până la cincizeci de kilograme”,
nici că-i păsa de dragoste („Nu doream decât să stau liniștită și să nu duc
lipsă de nimic”), anii de văduvie din perioada 1940-1943, pe care-i închină
fetiței, casei și prăvăliei, fiind „cei mai fericiți ani din viața mea”.
Dar iată
că 1943 aduce cu sine o cotitură în desfășurarea celui de-al doilea război
mondial (urmarea înfrângerilor suferite de armatele germane și italiene, în iulie
1943 este răsturnat de către patrioții italieni detestabilul regim fascist al
lui Mussolini, iar două luni mai târziu – acceptând capitularea necondiționată
– Italia iese din război și, avându-l prim-ministru în perioada 1943-1944 pe
mareșalul și omul politic Pietro Badoglio, urmează neabătut calea reformelor
democratice), în pofida convingerii populare că Roma n-o vor bombarda nici
anglo-americanii și nici nemții, asta „pentru că la Roma e papa”, totuși se
instalează la iuțeală panica și, mai ales, binomul foamete-inflație în întreaga
țară.
Așa că,
după ce constată în cele din urmă că traiul decent la Roma este realmente cu
neputință din pricina alarmelor aeriene, a scumpirilor și a penuriei de
alimente, Cesira decide să plece împreună cu fiică-sa la Fondi (mai exact
într-o așezare montană din părțile Vallecorsei), localitatea ei de baștină,
unde era convinsă că „întotdeauna se mai găsește câte ceva”. Firește, nu
înainte de-a lăsa, pe baza unui inventar în dublu exemplar, casa și prăvălia în
grija negustorului de cărbuni Giovanni („nu pentru că nu aș fi avut încredere
în Giovanni, dar pentru că e mai bine să nu ai încredere în nimeni”, cu toate
că acesta deja dobândise statutul de ibovnic după scurta și neconcludenta lor
împerechere pe sacii cu cărbuni) și, evident, nu înainte de-a face
trebuincioasele pregătiri: două geamantane burdușite cu alimente și o
apreciabilă sumă de bani, dosită în buzunarul secret al fustei.
Însă,
cum niciodată socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, îndeosebi în
vreme de război, Cesira constată cu surprindere că întreg orașul Fondi „era
părăsit și pustiu”, de parcă s-ar fi nimerit într-un oraș „în care toți
locuitorii pieriseră de pe urma unei pandemii”.
Cum
nimeni nu deschidea în urma bătăilor ei insistente la câte o ușă, deci nici
pomeneală de vreun mijloc de transport spre satul părinților, mama și fiica o
iau pe o potecă flancată de portocali, și astfel ajung la casa exaltatei
Concetta și a familiei ei: soțul Vincenzo, un pungaș „redus la minte”, și fiii Rosario
și Giuseppe, „amândoi bruni, cu fețe pătrate și brutale”, care fugiseră din
armată în momentul armistițiului, se ocupau cu învârteli necușere și, desigur,
„se temeau să nu fie arestați de patrulele fasciste, care colindau peste tot,
ridicând oameni pentru a-i trimite la muncă în Germania”.
N.B.:
Vrând parcă să demonstrețe justețea mitului eliadesc al eternei reîntoarceri,
Alberto Moravia își readuce eroinele în murdara și înfricoșătoarea casă a
Concettei, dar asta numai după eliberare și după violarea Rosettei într-o
biserică de către niște soldați arabi din armata franceză, adică atunci când Rosetta
deja se transformase/pervertise atât de mult, încât nu se sfia să-și facă
mendrele, inclusiv cu Rosario, sub ochii mamei sale, ba chiar să-i arunce
acesteia în față: ”(...)vreau să fac dragoste pentru că-i singurul lucru
care-mi place și pe care mă simt capabilă să-l fac. Și de acum înainte o să fie
mereu așa, de aceea nu-mi mai pune asemenea întrebări, pentru că n-am să-ți pot
răspunde decât mereu același lucru”.
Deocamdată,
întrucât Rosetta avea o fire blândă și o puritate cu adevărat îngerească
(„Dumnezeu știe că, dacă a existat vreodată un înger pe pământ, apoi ea era
acela”), iar Concetta părea hotărâtă s-o sacrifice pentru ca fiii ei să scape
de urmărirea fasciștilor, acei fasciști – ne spune autorul – care „erau niște
fanfaroni de cea mai rea speță, niște vagabonzi, care aveau interes să îmbrace
cămașa neagră, tocmai acuma când lumea cinstită o lepăda!”, Cesira izbutește
ca, împreună cu fiică-sa, să părăsească bârlogul bandiților și apoi să îngroașe
numărul refugiaților din localitatea montană Sant’Eufemia. Cică, se încuraja Cesira în momentul sosirii,
„doar ca o perioadă provizorie, de numai două săptămâni”. Șederea avea să
dureze taman nouă luni...
Femeie
neinstruită, însă din plin înzestrată cu curaj (efectiv pune cuțitul la gâtul
unui șantajist din Roma!), cu energie, istețime și acel sănătos bun-simț
țărănesc, Cesira își formează opinii clare și judicioase despre persoanele și
comunitățile cu care vine în contact direct ca negustoreasă și mamă, sau care,
prin forța împrejurărilor vitrege, puteau să influențeze viața ei și a
Rosettei: despre englezi gândea că au venit doar „ca să distrugă casele
refugiaților”; despre soldații italo-americani că, spre deosebire de adevărații
americani („înalți, blonzi și slabi”, însă „bine educați și respectuoși”), erau
doar „niște nenorociți”, cu care „niciodată nu știai cum să te împaci”; în
raportul țărani-refugiați îi prefera pe primii („Această preferință venea poate
și din faptul că eu, înainte de a fi negustoreasă, fusesem țărancă”), cultura
ultimilor servindu-le „doar ca să-i facă mai răi”; nu se îndoia de realitatea
italiană în vreme de război, adică atuncea când „nenorocirile noastre ne făceau
indiferenți la nenorocirile altora” și când „pier cei mai buni, pentru că ei
sunt cei mai curajoși, cei mai altruiști, cei mai cinstiți”, precum și de cea
de după terminarea războiului, respectiv atuncea când acesta continuă să se
facă simțit „ca o fiară rănită, în agonie, care mai încearcă încă să facă rău
și care în orice moment îți mai poate trage o labă”.
Motive
întemeiate ca remarcabila eroină a lui Alberto Moravia (o Vitoria Lipan a
italienilor) să nu se simtă nicicât atrasă de negustorul Filippo, cel care
constituie expresia refugiatului lacom, meschin și mulțumit de sine (toate
discuțiile acestuia, în general ale tuturor refugiaților erau despre mâncare,
foamete, sosirea englezilor, bombardamente, restricții și război), ci de
Michele, fiul negustorului. Da, pentru că licențiatul Michele era – ne
informează eroina – „un tip curios”: în stare să-i spună unui ofițer italian
că-i hoț, în stare să se rușineze cu un tată care întruna vorbea doar de
mâncare și bani, în stare să susțină că ignoranța este cauza tuturor
nenorocirilor (nu doar ale italienilor) și că frumusețea este „o ispită”, nu în
ultimul rând, în stare să afirme cu curaj că nazismul înseamnă „combinația
între rău și simțul datoriei” și să-i numească bandiți pe toți fasciștii.
O atare
gândire și atitudine sunt întru totul verosimile, totodată explicabile, prin
faptul că Michele este purtătorul ideilor socialiste ale autorului și că, în
această calitate, el trebuia să devină martirul internaționalismului proletar:
„(...) vorbea frumos numai despre țărani și muncitori”, deși – completează
Cesira – „nu-i cunoștea nici pe unii, nici pe alții”, iar pe ultima turnantă a
conflagrației este obligat de o patrulă nemțească să le servească de călăuză în
retragerea lor prin munți, expediție în care este împușcat.
În
ultimul capitol al romanului, adică după ce Rosario fusese ucis de alți
nelegiuiți lângă camionul cu care intenționa să le ducă pe eroine la Roma, în
noul camion care le ia, Cesira vede cum lacrimile curgeau șiroaie din ochii
Rosettei, dovada că aceasta nu se schimbase atât de mult cât se temuse,
totodată convingerea că durerea ei sinceră „ne mântuise în ultima clipă”.
Sighetu Marmației, George
PETROVAI
30-31
august 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu