Semnal editorial

Am în față cartea Retrospectiva vieții mele a prietenului Dumitru (Mitică) Mihali-Pagu (doar acuma, după atenta ei citire întru semnalarea erorilor de tehnoredactare, am aflat de această poreclă sugestivă, care înseamnă „unit”), o carte ce nu este nici monografie pură și nici un simplu album al enormei familii borșene Mihali (la care, desigur, se adaugă cea a mamei, Maria Timiș-Ciuclă, poreclă ce semnifică, ne spune autorul, „moțul de pene de pe capul unei păsări”), asta deoarece este o originală și atractivă combinație a celor două documente de familie. De altminteri, extrem de scrupulosul istoric al acestei familii, după ce menționează în Prolog că „în a doua jumătate a secolului trecut a mai fost o încercare nereușită de realizare a arborelui genealogic al urmașilor Todorei și Gavrilă Ciuclă” (părinții Mariei, nota mea, G.P.) și după ce – aidoma lui Ienăchiță Văcărescu – dedică (a se citi „lasă moștenire”) Retrospectiva celor șapte nepoți, părinților acestora și soției Maria („născută Chețan, devenită, prin voința noastră și binecuvântarea lui Dumnezeu, Maria Mihali la 11 noiembrie 1967”), în Epilog ne înștiințează că – după culegerea datelor personale „ale tuturor membrilor familiilor” din neamul lor – a aflat cu surprindere că erau „78 de veri primari”, din care mai trăiesc aproximativ o treime.

            Firește, cartea putea să se numească la fel de bine Soarta unui om și a familiei sale, titlu care ne-ar fi adus aminte de povestirea lui Mihail Șolohov, sau O viață de om, cu mulțimea suișurilor și coborâșurilor ei, ceea ce de îndată ne-ar fi dus cu gândul la scrierea marelui istoric Nicolae Iorga. Dar Mitică nefiind nici scriitor și nici istoric de meserie, ci un foarte dârz și onest căutător și apoi consemnator/depunător de adevăruri familiale pe hârtie, oricât ar fie ele de incomode pentru unii membri ai dinastiei borșene (să nu uităm că gânditorul Baruch Spinoza a pus pe primul loc căutarea dezinteresată a adevărului!), a ținut cu tot dinadinsul să-i spună Retrospectivă, și așa a rămas…

            Aidoma tuturor monografiilor, cartea autorului nostru începe cu Secvențe din istoria Maramureșului (conține citate consistente din Istoria Maramureșului de Alexandru Filipașcu) și continuă în următorul subcapitol (Toponimul localității Borșa) cu temerara încercare de-a stabili proveniența numelui pe care-l poartă orașul de astăzi, locul unde el s-a născut în urmă cu 80 de ani, în dureroasele condiții economico-sociale și politico-ideologice din timpul celui de-al doilea război mondial: într-o familie formată din părinți gospodari, neștiutori de carte, și șapte copii (trei băieți și patru fete).

            Însă toponimul Borșa nefiind clarificat de specialiști (după unii el provine de la „negustorul Vasile Bora din Vișeu de Jos”, după alții de la Roland Borșa, voievod al Transilvaniei, cu întreruperi, vreme de 11 ani) și devenind chestiunea din ce în ce mai agasantă pentru autor, acesta, cu perseverența ce-l caracterizează, s-a adresat Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, institut care l-a însărcinat pe cercetătorul cu origini maramureșene Victor Vizauer să-i ofere ajutorul științific solicitat. Ajutorul s-a concretizat în discuții telefonice, încurajări și Prefață (intitulată de V. Vizauer Cuvânt înainte), precum și în permisiunea cercetătorului de-a insera în carte articolul său Originea toponimului Borșa: posibilități și opinii, articol inclus în paginile 497-503 ale Anuarului Institutului de Istorie „George Barițiu”, LX, din februarie 2022.

            Cum era de așteptat, nici acest articol nu oferă certitudini, ci doar ipoteze și opinii, care se pot grupa în două teorii generale când se are în vedere apariția elementului onomastic (dintr-un antroponim sau dintr-un substantiv comun) și în mai multe categorii, atunci când diversitatea opiniilor gravitează în jurul unor posibile origini: locală preromană (cu sau fără adăugarea precizării dacice), locală transilvăneană (înainte de organizarea zonei de către regatul maghiar), românească, slavă, maghiară, asiatico-turcică (khazară, pecenegă, cumană).

            Ceea ce impresionează în cartea Retrospectiva...este extraordinarul volum de date personale pentru sutele de „personaje”: bunici, părinți, frați, surori, unchi, mătuși, verișori, fii, fiice, nepoți, strănepoți, cuscri, alte rude prin alianță, colegi și învățători în școala primară, colegi și profesori la gimnaziu, școală profesională, liceu, școală pentru subofițeri de Miliție la Orăștie,

Academia din București, apoi – în cei doi ani terminali – la Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca, la care se adaugă colegi mineri, subofițeri și ofițeri din Cavnic, Baia Mare, Târgu Lăpuș și Sighetu Marmației, iar după trecerea forțată în rezervă, noii colegi și șefi ai juristului D. Mihali la „Mecanica”, „Maramureșeana” și „Administrația Financiară” din Sighetu Marmației, de unde se pensionează în anul 2009, pentru a deveni câtva timp avocat, ba chiar președinte la CARP (Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor).

            La fel de mult impresionează cele 328 de fotografii, făcute cu diverse ocazii și evenimente, fericite sau triste: singur sau în grup, la muncă, la școală, cu ocazia sărbătorilor de iarnă și a celor pascale, la mare și în mai multe stațiuni balneoclimaterice (Băile Herculane, Olănești, Călimănești), la nunți, botezuri, zile de naștere, înmormântări și felurite jubilee, în țară și străinătate, unde – de regulă - apare în mijlocul celor dragi – soția, fiicele, fiul, nepoții, frații, surorile etc. Da, căci aproape toate fotografiile (la fel ca datele personale ale majorității membrilor familiei) au fost anevoie procurate cu ajutorul unor neamuri săritoare și încântate de monografia-album (Ilenuca Danci, Maria Oros, Veronica Șovre, Petru Belei, Toader Ștețco etc.), pe urmă au fost ingenios codificate și plasate cu explicații la locul cuvenit.

            Nu în ultimul rând rețin atenția oralitatea scrisului (narare simplă și fără prețiozități stilistice), sângele rece și promptitudinea de care autorul a dat dovadă în anumite momente (de pildă, într-un paragraf relatează cum mașina, din care coborâseră toți membrii familiei, mai puțin soacra și una din fetițe, este neglijent oprită de șofer în pantă și cu siguranță s-ar fi prăbușit în prăpastia apropiată, dacă el n-ar fi sărit prin ușa deschisă ca să apese cu mâna pedala de frână), precum și mulțimea amănuntelor relatate, credința ortodoxă și toleranța față de alte culte (Dana, fiica mai mică, și familia ei sunt penticostali), dragostea și devotamentul față de cei dragi, în primul rând față de propria familie, dorința mereu vie de-a acumula noi cunoștințe (literatură, istorie, filosofie etc.), exemplarul curaj de-a lupta și de-a depăși obstacolele (a avut nu mai puțin de șapte intervenții chirurgicale la rinichi).

            Iată de ce, în chip de patriarh biblic, Mitică Mihali își încheie cartea cu sacra expresie Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), iar pe 11 noiembrie 2017 și-a sărbătorit nunta de aur (50 de ani de căsătorie), ocazie cu care a primit de la copiii și nepoții prezenți o impresionantă Placă jubiliară.

 

            Sighetu Marmației,                                                              George  PETROVAI

                

 

Romanul Învierea, redutabilă parte a creației lui Lev Nikolaevici Tolstoi

Sunt convins că cea mai mare parte a cititorilor, ba și a criticilor după ureche (ăștia - nu-i așa? - stabilesc ierarhiile de rahat ale momentului și-i răsplătesc pe preferații netalentați, dar fideli, cu premii găunoase!) asociază numele contelui Lev Tolstoi cu epopeea Război și pace și cu capodopera Anna Karenina. Mă rog, la urma urmei nici nu-i așa rău, cu condiția ca aflătorii în treabă ai culturii universale să citească/să fi citit cu atenție cele două superscrieri, astfel încât – în chip rodnic – să se infuzeze cu tolstoism (filosofia teologico-socială a marelui rus).

            Iar eu, care – cu excepția trilogiei Copilăria-Adolescența-Tinerețea, a dramaturgiei (Puterea întunericului, Roadele învățăturii, Cadavrul viu)  și a unor texte protestatare din ultima perioadă a vieții (Umblați în lumină până când e lumină, Religia și moralitatea, Trei parabole, Rușine!, Foamete și înfometați, Către poporul muncitor, Treziți-vă! etc.) – i-am citit și recitit întreaga operă de căpătâi (Povestiri din Sevastopol, Război și pace, Anna Karenina, Învierea, Cazacii, Moartea lui Ivan Ilici, Sonata Kreutzer, Părintele Serghi, Hagi Murad), eu, deci, pot să spun că gândirea sa morală, teologică și socială răzbate mai degrabă din operele considerate îndeobște minore decât din cele două scrieri fundamentale (Război și pace, Anna Karenina), care, da, l-au impus într-o atare măsură în cultura universală, îndeosebi după traducerea lor în limbile de circulație internațională (franceză, engleză, germană), încât nobeliarul Anatole France va face la un moment dat o mărturisire realmente senzațională: „Ca scriitor epic, Tolstoi este dascălul nostru al tuturor...”

            În pofida anvergurii lui universale, ce-i va duce faima și prețuirea iubitorilor de cultură până în India și Japonia, marele Lev Tolstoi (mai modestul Alexei Tolstoi aparține unei ramuri colaterale!), nu numai că până la moartea sa în 1910 (s-a născut pe 9 septembrie 1828 la Iasnaia Poliana, gubernia Tula) nu va intra în posesia Premiului Nobel (unele surse susțin că însuși el l-ar fi refuzat), dar – ne informează Ion Vasile Șerban (prefațatorul volumului Sonata Kreutzer și alte povestiri, BPT, Editura Minerva, București, 1971) – pe data de 20-22 septembrie 1901, adică după publicarea în 1899 a romanului Învierea de către revista Niva (Ogorul), „Se dă publicității hotărârea Sinodului de excomunicare a contelui Tolstoi”. Hotărârea rămâne în vigoare, cu toate că celebrul scriitor și rebel se bucură de numeroase „manifestări de simpatie de pretutindeni”...

            În replică, Lev Tolstoi scrie articolul Răspuns la hotărârea Sinodului, unde face afirmația: „Biserica este, teoretic vorbind, o minciună vicleană și vătămătoare; practic, un întreg șir de superstiții grosolane și vrăjitorie, sub care dispare în întregime sensul doctrinei creștine”.

            Nerenunțând după excomunicare la scris și la apărarea oprimaților, în anul 1902 Tolstoi scrie țarului, cerându-i „lichidarea proprietății private asupra pământului” (ideea economistului american Henry George, cum că „pământul nu poate fi obiectul proprietății private”, nu numai că este intens dezbătută în romanul Învierea, dar ea chiar este pusă în aplicare de către Dmitri Ivanovici Nehliudov, personajul principal și alter ego-ul scriitorului, prin avantajoasele învoieli încheiate cu țăranii de pe moșiile sale), în 1905 termină mai multe povestiri (Kornei Vasiliev, Alioșa Gorșok, Însemnările postume ale starețului Feodor Kuzmici), precum și articolul Toiagul verde, în 1906 apare nuvela Pentru ce? și povestirea Ceresc și pământesc, anul următor (1907) trimite lui P.A. Stolîpin, ministrul de Interne, o scrisoare, în care înfățișează „situația grea a poporului și necesitatea desființării proprietății private asupra pământului” (Ion Vasile Șerban), iar în 1910, anul plecării de acasă și al morții pe 9/21 noiembrie în gara Astopovo, marele scriitor definitivează povestirea Hodînka, apoi – ne informează același I.V. Șerban – izbutește să redacteze în ascuns de familie și „în prezența a patru martori-discipoli” un testament, potrivit căruia fiica lui Alexandra, singura adeptă a tolstoismului între cei 13 urmași, „devine legatara operelor sale, cu condiția să renunțe la drepturile de autor în favoarea publicului”.

            Asta după ce, începând cu anul 1859, este atât de preocupat de suferințele țăranilor, încât „elaborează proiecte pentru emanciparea iobagilor” (fără rezultate concrete, cu toate că fuseseră aprobate de guvern), ba chiar înființează la Iasnaia Poliana o școală (la rândul ei ineficientă), pentru ca în anul 1871, îndepărtat o vreme de literatură, să redeschidă școala (în Jurnal va nota  că-i preocupat de pedagogie ca în urmă cu 15 ani), în 1872 să redacteze Abecedarul, ce va apare în edițiile ulterioare în milioane de exemplare, și să țină cursuri pentru institutori, iar din anul 1874 (tot acum lucrează la Anna Karenina și inițiază o colectă publică întru ajutorarea înfometaților) să-și continue cu aceeași dăruire activitatea pedagogică: scrie articolul Despre învățământul popular, un nou Abecedar și cele patru Cărți ruse de citire.

            Desigur, toate astea nu-l vor împiedicasă-i cunoască pe unii decembriști și să reia lucrul la vechiul roman Decembriștii, să se întâlnească la Iasnaia Poliana cu povestitorul popular V.P. Scegolionok și să-și renege cu violență trecutul, criză morală din care vor lua naștere Critica teologiei dogmatice, obsesia sinuciderii („Ideea sinuciderii îmi va deveni tot atât de firească, pe cât îmi fusese înainte ideea perfecționării vieții”) și, în cele din urmă, tolstoismul.

            În Nota finală a romanului Învierea (BPT, Editura pentru Literatură, București, 1964, 2 volume), ediția rusă ne face cunoscute următoarele: (1)„Tolstoi a început să scrie romanul Învierea la 26 decembrie 1889 și a lucrat, cu unele întreruperi, timp de zece ani, până în 17 decembrie 1899, când l-a sfârșit”; (2)Ideea noii scrieri s-a înfiripat în mintea lui Tolstoi încă din iunie 1887, dată la care A.F. Koni, aflat în vizită la Iasnaia Poliana, i-ar povestit amfitrionului, din practica sa judiciară, ceea ce constituie însăși coloana vertebrală a romanului Învierea (un tânăr bogat din înalta societate, care în roman este Dmitri Nehliudov, se află în vizită la o rudă bogată, aici seduce o tânără și frumoasă slujnică, crescută „din milă” în respectiva casă, care în carte este Katiușa Maslova, aceasta naște un copil ce ajunge la orfelinat, iar tânăra mamă – împinsă de sărăcie – intră într-o casă de toleranță, apoi, sub acuzația de jaf și crimă, este judecată, între jurați se află și seducătorul ei de altădată, care, căindu-se sincer pentru fapta sa, vrea să-și răscumpere greșeala prin căsătorie cu fata nenorocită de el, însă căsătoria nu se înfăptuiește – în întâmplarea reală pentru că, la scurt timp după proces, nefericita se îmbolnăvește și moare în închisoare, iar în Învierea deoarece, la una din etapele pe lungul și obositorul drum spre Siberia, unde Katiușa este pe nedrept deportată, însoțită pas cu pas de „înviatul”/transfiguratul Nehliudov, ea – din sinceră dragoste față de fostul ei seducător – nu-i acceptă jertfa, ci-l anunță că nu și-ar putea dori ceva mai bun decât căsătoria cu deținutul politic Simonson, redându-i astfel libertatea), motiv pentru care, încă din aprilie 1888, Lev Tolstoi voia să știe dacă acel Koni a început să scrie povestirea, sau îi dă voie lui să folosească tema; (3)În cei zece ani de gestație conceptual-artistică, perioadă în care scriitorul se documentează temeinic (vizitează închisori și discută cu mulți supraveghetori), romanul Învierea cunoaște, până la forma încredințată tiparului pe 13 martie 1899, taman șase variante.

            Dar ceea ce a rezultat, ne asigură Anton Pavlovici Cehov, este „o minunată operă de artă”. Mai puțin sfârșitul, căci – în opinia aceluiași scriitor, mare și statornic admirator al creației tolstoiene – „încheierea ei nu poate fi numită final”: „Să scrii, să scrii, iar apoi să iei și să pui totul pe seama unui text din Evanghelie – e din cale afară de teologic”.

            Prin ce anume romanul Învierea captează atenția cititorului și rămâne în literatura universală cu binemeritatul rang de carte referențială? Mai puțin prin raportul, banal în plan artistic, dintre Dmitri și Katiușa, raport care o foarte lungă perioadă de timp (sclavagism, feudalism, vremurile moderne, inclusiv în zilele noastre) se poate numi „tradiționala” relație dintre stăpânul atotputernic și sluga atotumilă. Însă, într-o măsură de-a dreptul covârșitoare prin miraculoasa și cazuistica înviere/renaștere moral-spirituală a lui Dmitri și a Katiușei (fiecare cu metamorfoza specifică firii și lumii din care face parte), prin curajoasele reforme demarate de Nehliudov în comunitățile rurale de pe moșiile sale, sfera umanismului atotcuprinzător în care el continuă opera de asanare socială din Anna Karenina a lui Konstantin Levin (implicit a autorului), dar mai ales prin necruțătoarele atacuri la adresa instituțiilor (guvern, tribunale, pușcării), a cârmuitorilor (miniștri, guvernatori, viceguvernatori, oficiali de rang înalt, directori de pușcării), a intolerantei biserici ortodoxe ruse și a tuturor mentalităților de clasă parazitară, cu ridicole pretenții de respectabilitate (am numit grosul aristocrației de la acea vreme).

            Iar această critică este cu atât mai credibilă, totodată mai îndreptățită, cu cât ea vine din partea contelui Lev Tolstoi, unul dintre cei mai rafinați nobili ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor.

            De pildă, despre ofițerul Dmitri Ivanovici Nehliudov, scriitorul Lev N. Tolstoi (el însuși, în prima perioadă a vieții, un moșier trândav, cheltuitor, cu studiile nefinalizate și, din plictiseală, devenit ofițer ba în Caucaz – vezi nuvela Cazacii, ba în războiul din Crimeea – vezi Povestiri din Sevastopol) ne spune următoarele: „În general, slujba în armată îi strică pe oameni, punându-i în condițiunile unui huzur desăvârșit, adică o lipsă totală de muncă rațională și folositoare, eliberându-i în același timp  de sarcinile comune tuturor oamenilor, în schimbul cărora le pune în față numai onoarea convențională a regimentului, a uniformei, a drapelului și, pe de o parte, le dă o putere nelimitată asupra altor oameni, iar pe de altă parte le cere o supunere de robi față de superiori”.

            Cu o asemenea mentalitate ofițerească, plus grosolana aroganță de moșier putred de bogat, nu e de mirare – ne mai spune autorul – că „Dacă l-ar fi întrebat cineva (pe Nehliudov, nota mea, G.P.) de ce se socotește mai presus de majoritatea oamenilor, el n-ar fi putut răspunde, deoarece viața lui de până atunci nu se distingea prin merite deosebite”.

            De-abia în clipa când Nehliudov „a recunoscut că-i un păcătos și că-i este silă de el însuși”, respectiv că-i un cățel, „care nu s-a purtat frumos în odaia stăpânilor și care este apucat de ceafă și vârât cu nasul în murdăria pe care a făcut-o” (astfel de gânduri îl încercau la vederea Maslovei în sala de judecată), de-abia atunci „a început să nu-i mai fie silă de ceilalți”.

            Iar spre sfârșitul călătoriei ispășitoare și consistent purificatoare, Nehliudov a înțeles că „nu în taigă lua naștere canibalismul, ci în ministere, comitete și departamente, iar în taigă se înfăptuiește numai; înțelese că cumnatului său, de pildă, ca de altfel tuturor magistraților și funcționarilor, începând de la comisari și până la ministru, puțin le pasă de dreptatea sau de binele poporului, despre care vorbesc mereu, și că în realitate ei nu urmăresc decât rublele care li se plătesc, pentru ca să facă acel lucru care pricinuiește toată această pervertire și suferință”.

            Deplin convins și, în același timp, cumplit de revoltat pentru mizeria materială, sărăcia moral-spirituală și sfidătoarele nedreptăți impuse celor mulți de autorități și moșieri, este explicabil motivul pentru care Dmitri „nu-și mai putea păstra relațiile cu acest mediu (de pildă cu Maslennikov, viceguvernatorul ce-i fusese pe vremuri camarad de regiment, nota mea, G.P.), fără să se simtă stingherit sau cuprins de mustrări”.

            Cu toate astea, în dorința de-a veni în ajutorul Maslovei și a altor mulți nefericiți (fie închiși pe nedrept, fie realmente dați uitării în închisori de sinistrul malaxor birocratic al țarismului), Nehliudov cere sprijinul și intervențiile grangurilor din acest mediu, „pe care nu numai că nu-i stima, dar care deseori trezeau în el revoltă și dispreț”.

            Cât privește îndreptățita indignare a lui Dmitri vizavi de condamnarea sectanților, care – după împrăștierea lor de către autorități în prima duminică – s-au adunat și în duminica următoare ca să citească Evanghelia, iată năucitorul răspuns primit de el de la un avocat uns cu toate alifiile: „Defăimarea credinței ortodoxe în fața poporului, se pedepsește, conform articolului 196, cu deportare”!

 

            Sighetu Marmației,                                                             George  PETROVAI

              12-13 aug. 2021

„Ciociara”, romanul lui Alberto Moravia despre suferințele italienilor în al doilea război mondial

            Da, e adevărat că, fără să-și dea seama, Moravia este „un apostol desăvârșit al doctrinei comuniste, religia cea mai laică prin excelență” (Luigi Russo în La critica lettaria contemporanea, autor citat de George Lăzărescu, prefațatorul și traducătorul romanului Ciociara, apărut la noi în anul 1970, Editura Minerva) și că „Simpatia lui Moravia pentru mișcarea socialistă internațională se face prezentă și în impresiile sale de călătorie (...)”. Dar tot atât de adevărat este – ne spune același G. Lăzărescu – că „în aceeași perioadă Moravia se dovedea un reprezentant magistral al realismului critic: în 1954 apar Povestirile din Roma, iar în 1957, romanul Ciociara”.

            Fără a intra în prea multe amănunte biografice (doar atât: Alberto Moravia se naște pe 18 noiembrie 1907 într-o familie de oameni înstăriți, la nouă ani se îmbolnăvește de tuberculoză și până la 16 ani va fi imobilizat în pat, în 1929 debutează cu romanul Gli Indiferenti – Indiferenții, în 1935 publică romanele Viața cea frumoasă și Ambiții greșite, în 1937 publică romanul Încurcătura, în 1940 îi apare volumul de povestiri și alegorii Visele leneșului, în anul următor vede lumina tiparului romanul Mascarada, în 1947 apare romanul La romana, „povestea realistă a unei femei de moravuri ușoare”, anul 1951 este al romanului Conformistul, în 1955 publică piesa cu subiect istoric Beatrice Cenci, în 1958 publică jurnalul de călătorie O lună în URSS, iar în 1962 O idee despre India), trebuie menționate acele elemente care ne introduc în substanța Ciociarei, inclusiv în titlul romanului, și pe care autorul ni le face cunoscute încă din prima pagină a scrierii sale:

            1)Ciociara este cognomenul/supranumele țărăncii italiene din Ciociaria, „regiune din sud-vestul Italiei, a cărei denumire vine de la ciocia – încălțăminte purtată de țăranii din partea locului, asemănătoare cu opincile noastre” (nota traducătorilor Adriana și George Lăzărescu);

            2)Narat la persoana întîi de către personajul principal Cesira, ciociara cu „față rotundă, ochii negri și mari, cu privirea adâncă”, pe care părinții o mărită la Roma cu un negustor atât de bătrân și urât încât aproape că-i făcea silă, îndeosebi după nașterea Rosettei și după sfidătoarele destrăbălări, pe bani, ale acestuia cu alte femei, pentru ca înainte de moarte să nu mai găsească femei care să-l bage în seamă „nici pentru bani”, romanul ne înștiințează că eroinei cu păr negru, împletit la spate în două cozi „ca niște funii”, și capabilă să poarte pe oblanicul de pe cap „până la cincizeci de kilograme”, nici că-i păsa de dragoste („Nu doream decât să stau liniștită și să nu duc lipsă de nimic”), anii de văduvie din perioada 1940-1943, pe care-i închină fetiței, casei și prăvăliei, fiind „cei mai fericiți ani din viața mea”.

            Dar iată că 1943 aduce cu sine o cotitură în desfășurarea celui de-al doilea război mondial (urmarea înfrângerilor suferite de armatele germane și italiene, în iulie 1943 este răsturnat de către patrioții italieni detestabilul regim fascist al lui Mussolini, iar două luni mai târziu – acceptând capitularea necondiționată – Italia iese din război și, avându-l prim-ministru în perioada 1943-1944 pe mareșalul și omul politic Pietro Badoglio, urmează neabătut calea reformelor democratice), în pofida convingerii populare că Roma n-o vor bombarda nici anglo-americanii și nici nemții, asta „pentru că la Roma e papa”, totuși se instalează la iuțeală panica și, mai ales, binomul foamete-inflație în întreaga țară.

            Așa că, după ce constată în cele din urmă că traiul decent la Roma este realmente cu neputință din pricina alarmelor aeriene, a scumpirilor și a penuriei de alimente, Cesira decide să plece împreună cu fiică-sa la Fondi (mai exact într-o așezare montană din părțile Vallecorsei), localitatea ei de baștină, unde era convinsă că „întotdeauna se mai găsește câte ceva”. Firește, nu înainte de-a lăsa, pe baza unui inventar în dublu exemplar, casa și prăvălia în grija negustorului de cărbuni Giovanni („nu pentru că nu aș fi avut încredere în Giovanni, dar pentru că e mai bine să nu ai încredere în nimeni”, cu toate că acesta deja dobândise statutul de ibovnic după scurta și neconcludenta lor împerechere pe sacii cu cărbuni) și, evident, nu înainte de-a face trebuincioasele pregătiri: două geamantane burdușite cu alimente și o apreciabilă sumă de bani, dosită în buzunarul secret al fustei.

            Însă, cum niciodată socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, îndeosebi în vreme de război, Cesira constată cu surprindere că întreg orașul Fondi „era părăsit și pustiu”, de parcă s-ar fi nimerit într-un oraș „în care toți locuitorii pieriseră de pe urma unei pandemii”.

            Cum nimeni nu deschidea în urma bătăilor ei insistente la câte o ușă, deci nici pomeneală de vreun mijloc de transport spre satul părinților, mama și fiica o iau pe o potecă flancată de portocali, și astfel ajung la casa exaltatei Concetta și a familiei ei: soțul Vincenzo, un pungaș „redus la minte”, și fiii Rosario și Giuseppe, „amândoi bruni, cu fețe pătrate și brutale”, care fugiseră din armată în momentul armistițiului, se ocupau cu învârteli necușere și, desigur, „se temeau să nu fie arestați de patrulele fasciste, care colindau peste tot, ridicând oameni pentru a-i trimite la muncă în Germania”.

            N.B.: Vrând parcă să demonstrețe justețea mitului eliadesc al eternei reîntoarceri, Alberto Moravia își readuce eroinele în murdara și înfricoșătoarea casă a Concettei, dar asta numai după eliberare și după violarea Rosettei într-o biserică de către niște soldați arabi din armata franceză, adică atunci când Rosetta deja se transformase/pervertise atât de mult, încât nu se sfia să-și facă mendrele, inclusiv cu Rosario, sub ochii mamei sale, ba chiar să-i arunce acesteia în față: ”(...)vreau să fac dragoste pentru că-i singurul lucru care-mi place și pe care mă simt capabilă să-l fac. Și de acum înainte o să fie mereu așa, de aceea nu-mi mai pune asemenea întrebări, pentru că n-am să-ți pot răspunde decât mereu același lucru”.

            Deocamdată, întrucât Rosetta avea o fire blândă și o puritate cu adevărat îngerească („Dumnezeu știe că, dacă a existat vreodată un înger pe pământ, apoi ea era acela”), iar Concetta părea hotărâtă s-o sacrifice pentru ca fiii ei să scape de urmărirea fasciștilor, acei fasciști – ne spune autorul – care „erau niște fanfaroni de cea mai rea speță, niște vagabonzi, care aveau interes să îmbrace cămașa neagră, tocmai acuma când lumea cinstită o lepăda!”, Cesira izbutește ca, împreună cu fiică-sa, să părăsească bârlogul bandiților și apoi să îngroașe numărul refugiaților din localitatea montană Sant’Eufemia. Cică, se încuraja Cesira în momentul sosirii, „doar ca o perioadă provizorie, de numai două săptămâni”. Șederea avea să dureze taman nouă luni...

            Femeie neinstruită, însă din plin înzestrată cu curaj (efectiv pune cuțitul la gâtul unui șantajist din Roma!), cu energie, istețime și acel sănătos bun-simț țărănesc, Cesira își formează opinii clare și judicioase despre persoanele și comunitățile cu care vine în contact direct ca negustoreasă și mamă, sau care, prin forța împrejurărilor vitrege, puteau să influențeze viața ei și a Rosettei: despre englezi gândea că au venit doar „ca să distrugă casele refugiaților”; despre soldații italo-americani că, spre deosebire de adevărații americani („înalți, blonzi și slabi”, însă „bine educați și respectuoși”), erau doar „niște nenorociți”, cu care „niciodată nu știai cum să te împaci”; în raportul țărani-refugiați îi prefera pe primii („Această preferință venea poate și din faptul că eu, înainte de a fi negustoreasă, fusesem țărancă”), cultura ultimilor servindu-le „doar ca să-i facă mai răi”; nu se îndoia de realitatea italiană în vreme de război, adică atuncea când „nenorocirile noastre ne făceau indiferenți la nenorocirile altora” și când „pier cei mai buni, pentru că ei sunt cei mai curajoși, cei mai altruiști, cei mai cinstiți”, precum și de cea de după terminarea războiului, respectiv atuncea când acesta continuă să se facă simțit „ca o fiară rănită, în agonie, care mai încearcă încă să facă rău și care în orice moment îți mai poate trage o labă”.

            Motive întemeiate ca remarcabila eroină a lui Alberto Moravia (o Vitoria Lipan a italienilor) să nu se simtă nicicât atrasă de negustorul Filippo, cel care constituie expresia refugiatului lacom, meschin și mulțumit de sine (toate discuțiile acestuia, în general ale tuturor refugiaților erau despre mâncare, foamete, sosirea englezilor, bombardamente, restricții și război), ci de Michele, fiul negustorului. Da, pentru că licențiatul Michele era – ne informează eroina – „un tip curios”: în stare să-i spună unui ofițer italian că-i hoț, în stare să se rușineze cu un tată care întruna vorbea doar de mâncare și bani, în stare să susțină că ignoranța este cauza tuturor nenorocirilor (nu doar ale italienilor) și că frumusețea este „o ispită”, nu în ultimul rând, în stare să afirme cu curaj că nazismul înseamnă „combinația între rău și simțul datoriei” și să-i numească bandiți pe toți fasciștii.

            O atare gândire și atitudine sunt întru totul verosimile, totodată explicabile, prin faptul că Michele este purtătorul ideilor socialiste ale autorului și că, în această calitate, el trebuia să devină martirul internaționalismului proletar: „(...) vorbea frumos numai despre țărani și muncitori”, deși – completează Cesira – „nu-i cunoștea nici pe unii, nici pe alții”, iar pe ultima turnantă a conflagrației este obligat de o patrulă nemțească să le servească de călăuză în retragerea lor prin munți, expediție în care este împușcat.

            În ultimul capitol al romanului, adică după ce Rosario fusese ucis de alți nelegiuiți lângă camionul cu care intenționa să le ducă pe eroine la Roma, în noul camion care le ia, Cesira vede cum lacrimile curgeau șiroaie din ochii Rosettei, dovada că aceasta nu se schimbase atât de mult cât se temuse, totodată convingerea că durerea ei sinceră „ne mântuise în ultima clipă”.

            Sighetu Marmației,                                                    George  PETROVAI

            30-31 august 2020