Duminica vameșului și a fariseului marchează începutul perioadei Triodului, perioadă a anului bisericesc care ne pregătește pentru marele praznic al Învierii Domnului. Povestea acestei pilde este una cunoscută: un fariseu și un vameș se duc la templu pentru a aduce prinos de rugăciune lui Dumnezeu, unul o face cu multă trufie și plin de emfază, iar celălalt plin de smerenie și evlavie, cu discreție și plin de iubire, dorește să pună un început bun relației sale cu divinitatea.
Deznodământul pildei este limpede. Omul care a venit și a stat cu inima frântă și smerită, rușinat de el însuși, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spațiu sacru, se întoarce acasă iertat, iubit și cu adevărat însoțit de Dumnezeu. Fariseul, în schimb, va pleca mai puțin iertat. Vameșul, nu fariseul, s-a întors îndreptat la casa sa. Omul care-și recunoaște păcatele, nu lăudărosul. Relația fariseului cu Dumnezeu nu este aceeași ca în cazul vameșului; el este în centru, iar Dumnezeu este alungat la periferie. După cum afirmă Mitropolitul Antonie de Suroj: „el este în miezul lucrurilor, iar Dumnezeu îi este supus”(Antonie de Suroj, Cuvântări la duminici și sărbători, p. 154).
Faptele fariseului erau bune, dar devin otrăvite din prisma mândriei. Frumusețea faptelor sale sunt în întregime destrămate pentru că destinatarul nu este nici Dumnezeu, nici aproapele, ci el însuși. Mândria la golit pe acest om de orice rod al credinței. Mândria este o adevărată catastrofă spirituală, care distruge tot ce omul a putut câștiga prin cele mai mari eforturi. Mândria a prăbușit pe Lucifer din cer, iar Adam din mândrie a pierdut Raiul. Cel ce se îndreptățește pe sine, își închide pur și simplu șansa întâlnirii cu celălalt. Cel care se baricadează în sine, se transformă într-o statuie. Se va înălța, va fi probabil admirat de ceilalți, dar va suferi pentru că nu va avea șansa comunicării reale, nu va avea șansa unei vieții autentice.
Cei mândri, care stau cu ochii ridicați la cer pe când inima li se târăște în țărână, nu sunt plăcuți lui Dumnezeu; plăcuți îi sunt cei smeriți care stau cu ochii plecați spre pământ, dar cu inima la cer.
Este bine să ne numărăm păcatele și nu faptele bune. Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele se citesc în ochi. Un om când păcătuiește își ține ochii în jos în fața oamenilor. Cum să nu ținem ochii în jos în fața lui Dumnezeu? Orice păcat față de oameni este păcat față de Dumnezeu. Nu este păcat pe pământ care să nu-l atingă și pe Dumnezeu. Vameșul este un exemplu de rugător, iar în fața lui Dumnezeu trebuie să fim cu căință și rușine.
Cu ajutorul smereniei vameșul a coborât în abisul sufletului său, la cercetat și a văzut păcatele și cu frângere de inimă i-a cerut iertare lui Dumnezeu. Vameșul ne învață ce înseamnă sinceritatea în fața lui Dumnezeu. Acesta ne oferă prilejul să ne regândim puțin trăirile în privința rugăciunii. Cum trebuie să avem inima atunci când ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu. Omul smerit nu se propune pe sine, când este chemat răspunde cu toată disponibilitatea, rugându-l pe Dumnezeu să-l ajute să împlinească ceea ce îi este încredințat. Nu se angajează cu nădejde în puterile sale, ci în ajutorul lui Dumnezeu.
Dacă vrem să rămânem departe de boala fariseismului, să facem ce a făcut și vameșul, să ne amintim întotdeauna de păcatele noastre. Este leacul cel mai bun împotriva mândriei. „Vanitatea e o mare umilire, iar umilința e o mare înălțare, cinste și vrednicie. Omul smerit niciodată nu cade. Unde s-ar putea să mai cadă, fiind mai jos decât toți?”(Sfântul Macarie cel Mare). În acest context cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul ne vin în întâmpinare: „dacă vrem să ne comparăm cu cineva, să nu ne comparăm cu vecinul, ci cu sfinții. Dacă ne comparăm cu vecinul care nu frecventează biserica, ne consideram sfinți în raport cu el, iar dacă ne comparăm cu cuvioșii care toată viața privegheau in biserici, atunci suntem pierduți”.
Pr. prof. Silviu Rad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu