Itinerariul spre Postul Mare și implicit spre
Învierea Domnului continuă, iar în această duminică pilda Fiului Risipitor ne
arată două ipostaze ale omului în fața lui Dumnezeu: risipirea și reproșul.
Prin Fiul Risipitor, mezinul familiei, putem vedea
modul prin care se poate risipi, se poate pierde tot ceea ce am „moștenit”.
Acest fiu cere partea sa de avere, semn că se săturase să mai trăiască sub
protecția tatălui. Nu-i mai plăcea nimic, nu-l mai satisfăcea nimic din ceea ce
se întâmplă în jurul său și atunci alege să-și înceapă o nouă viață. Mai mult,
în mintea tânărului, tatăl era mort în momentul în care i-a venit gândul să-și
ceară partea de avere. Împărțirea moștenirii s-ar fi cuvenit să aibă loc după
moartea tatălui, dar în această pildă avem parte de un tată atipic care nu se
opune dorințelor fiului, îi respectă libertatea mai mult decât era cazul.
Mezinul familiei nu are nicio reținere în a face praf toată averea pe care o
moștenise. Cheltuie tot, iar în scurt timp ajunge la periferia vieții sociale,
păzea porcii, cât și a celei materiale, era flămând și lipsit de orice hrană.
Acest post al foamei îl determină să-și aducă aminte de tatăl său, începe să
gândească. Această tragedie de a pierde tot devine o bună metodă a purificării,
ea arde aroganța care aparține egoului și-l face să se întoarcă la starea
ființei cu adevărat libere, are curajul să înfrunte ceea ce i-a făcut atât de
mult rău: libertinajul.
Fiul se întoarce acasă plin de căință spovedindu-se
în brațele tatălui care aleargă înainte cu daruri la care risipitorul nici nu
putea visa. Tatăl îi dăruiește haine, inel, încălțăminte și îi pregătește o
masă festivă. Tatăl nu-l întreabă nimic, nu-l mustră și nu-i reproșează ceva,
îl reașază în frumusețea și demnitatea pregătite celor care se căiesc.
În partea finală a pildei apare și fiul cel mare,
care își ceartă tatăl având numai reproșuri la adresa lui. Plin de revoltă și
invidie deopotrivă, fiul cel mare îl așază pe fratele său în acolada
judecăților sale. Acesta este incapabil să înțeleagă bucuria celui care și-a
regăsit calea și rostul. E drama cumințeniei sterpe. Starea de confort în care
se afla fiindu-i o adevărată povară.
Cine nu ne rabdă când păcătuim acela nu ne iubește.
Nu ne iubește nici cel care nu ne iartă atunci când ne pare rău că am greșit.
Dar cel mai puțin ne iubește cine nu se bucură de schimbarea noastră în bine.
Nesfârșita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede
din răbdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare.
După logica omenească, toate cele povestite în
această parabolă țin de un vădit spirit de „nedreptate”. După logica pedagogiei
divine, ele țin, însă, de duhul iubirii și iertării nemărginite pe care doar
Dumnezeu este capabil să le ofere deplin. Căci Dumnezeul Noului Legământ este,
cu prisosință, un Dumnezeu al iubirii și al iertării.
Mesajul evangheliei este unul optimist. Oricât de
mult te-ai îndepărta de Dumnezeu, oricât de păcătos ești, nu numai că te poți
întoarce, ci întorcându-te primești din partea lui Dumnezeu mai mult decât cei
care au rămas tot timpul lângă El. Acesta este cuvântul Mântuitorului care
răstignește orice logică omenească. Nu există păcat atât de mare, care să nu
poată fi iertat de Dumnezeu. Nu există îndepărtare și rătăcire atât de mare a
oamenilor, care să nu poată fi iertată de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie să
facă omul: să-și vină în fire, să conștientizeze starea de păcat și să se
întoarcă.
Cuvintele prezente în slujba Utreniei vin să
întregească această imagine a brațelor permanent deschise a Tatălui Ceresc
pentru a ne primi pe fiecare în parte atunci când, după un moment de risipă, ne
venim în fire: „Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă părăsi,
nici nu mă arăta netrebnic Împărăției Tale. Vrăjmașul cel cu totul viclean m-a
dezbrăcat și mi-a luat bogăția. Darurile cele sufletești le-am risipit ca un
desfrânat. Deci, sculându-mă și întorcându-mă către Tine, strig: Fă-mă ca pe
unul din argații Tăi, Cel ce pentru mine Ți-ai întins pe Cruce preacuratele
Tale mâini, ca să mă scoți de la fiara cea cumplită și cu haina cea dintâi să
mă îmbraci, ca un singur mult-milostiv”.
Pr.
prof. dr. Silviu Rad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu