Lecții de învățat. Dragobetele

                                                                                           de Viorica Pârja

 Numit și Năvalnicul sau Logodnicul păsărilor, Dragobetele are rădăcini străvechi. Eram copil când am auzit despre această tradiție frumoasă, cinstită în fiecare an în 24 februarie. Când începe să mijească primăvara. Când ghioceii au curajul să străpungă albul zăpezii. În ziua aceea, băieții și fetele se îmbrăcau frumos și porneau spre păduri pentru a culege ghiocei și viorele, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse descântece de dragoste.

Mama ne povestea că Dragobetele nu trebuie să prindă fetele sau băieții fără… pereche. Asta fiind un semn de singurătate în anul respectiv. De altfel și păsările nemigratoare se adunau în stoluri, își alegeau perechea și începeau să-și construiască cuiburile. În paranteză spus, eu am multă treabă cu cuiburile păsărilor la Desești!

Dragobetele era, și ar trebui să fie, un prilej de bucurie, semn că primăvara se apropie, natura se trezește la viață și câmpurile își așteaptă lucrătorii. În ziua de Dragobete, o atenție deosebită era acordată și animalelor din gospodărie. În ziua aceea nu era permisă sacrificarea nici unui animal.

Relațiile dintre oameni trebuiau să fie dintre cele mai cordiale, pentru a-ți merge bine și a avea spor în toate. Țesutul, cusutul, treburile grele din gospodărie nu erau permise de Dragobete. În schimb, curățenia era la ordinea zilei, fiind considerată aducătoare de spor și prospețime.

Fiindcă era o sărbătoare a bucuriei, plânsul era interzis și el, lacrimile fiind aducătoare de necazuri. Câți dintre noi își mai aduc aminte de Dragobete?