Cum am spus... câteva zile am trăit o poveste... Am postat poze, am scris... Ce am simțit fiecare. Încă mai suntem blocați... Și încercăm să redăm prin cuvinte simțămintele noastre...
Pe cineva... din această poveste... am uitat.
Șoferul. De fapt, șoferița...
În dimineața când ne-am urcat în autobuzul pentru excursie, am trecut fără să iau seama cine conduce...
Iar acum mă întorc la momentul acela...
Peisaje frumoase. Cineva ne ghidează... O colegă de condei... Eu sunt concentrată. Am rău de altitudine, curbe... Deodată scot telefonul și notez... Notez ceva ce presimt...
,,Ascult cum gâfâie dihania aceasta modernă. Eu sunt amețită, dar nu știu de ce... am impresia că într-un punct se va opri. Dihania. Pentru că dă semne de oboseală..."
Gândurile îmi fug... Mă eliberează. Uit de dihanie... Vizităm câteva obiective din Maramureș. Apoi ne oprim la Cimitirul Vesel din Săpânța... Este un soare puternic. Dau o raită printre cruci. Citesc și zâmbesc. Mă întorc la autobuz... În ușă rămân derutată. La volan, o femeie. Habar nu aveam că ea este șoferul...
Urcăm, coborâm... Este liniște. Și ,,dihania" parcă s-a răcorit. A uitat să mai gâfâie... Ne îndreptăm spre Mănăstirea ,,Petrova." Undeva într-o vale se-arată. Parcă am intrat într-un basm... De sus admir toată splendoarea. Pe fundul unei gropi, înconjurată de copaci... Verdele sparge cerul. E liniște... în suflet... în aer... Divinitatea eu aici o percep... O simt tot mai puternic... Apoi ,,Dihania" modernă coboară. Merge lent... Iar urcă... Ne întoarcem spre locul unde suntem cazați. N-ar mai fi mult... Se oprește ,,dihania". Șoferița coboară. Este o problemă la ea, la ,,dihanie". Femeia - șofer nu dezarmează. Meșterește. O pornește. Iar se oprește. Femeia improvizează. Și stăpânește ,,dihania." Mai sunt vreo treizeci de kilometri de mers... Dar șoferița noastră este curajoasă. Este stăpână pe ea. Este stăpână și pe ,,dihanie." La final toată lumea aplaudă...
O felicit personal pentru stăpânirea de sine. Pentru pricepere. Apoi îi mărturisesc despre presimțirea ciudată...
- Ați văzut că sunt femeie și de-aceea? mi-a zis.
- Nu. Am văzut foarte târziu. La cimitir...
Dumnezeu a ajutat-o pe ea. Ne-a ocrotit și pe noi...
Pe undeva... în această poză este și ea. Rodica Achim. Între Vasile Bele și Gradinaru Petru.
Autor: Paula GEORGESCU
O mare surpriză. Mulțumesc. Gânduri... gânduri... Aici în revistă, au o altă valoare. Oamenii. Dau valoare. Și eu sunt printre ei...
RăspundețiȘtergere