După 32 de ani de la căderea unui regim dictatorial se cuvine să trag linie şi să se vadă cum au vrut românii să le arate ţara şi ce s-a realizat. Acelaşi rechizitoriu s-a făcut la 10, la 15, la 20 de ani, la un sfert de secol după ce a căzut Ceauşescu. S-a făcut şi la 30 de ani, dar se face şi la 32 de ani. Cu siguranţă se va face şi la 50 de ani, precum şi la un secol de democraţie. Din păcate marea parte a populaţiei nu are motive de satisfacţie.
Nu aşa îşi doreau românii să arate ţara lor când au ieşit cu milioanele în stradă şi au strigat „Jos Ceauşescu. Jos comunismul. Democraţie. Alegeri libere. Libertate”, şi aşa mai departe.
Sunt, în linii mari, aceleaşi slogane care se văd pe pancarte. Şi steagurile abordate au aceleaşi culori, roşu, galben, albastru.
Ce s-a schimbat? Clasa conducătoare, clasa politică. În locul tovarăşului prim secretar este domnul prefect. În locul tovarăşului primar este domnul primar. În locul comitetului de partid sunt domnii parlamentari. În locul tovarăşului miliţian este domnul poliţist, şi aşa mai departe.
În ciuda aparenţelor, schimbări majore au avut loc. Dar nu suficiente. S-a schimbat forma de guvernământ, instituţiile şi-au schimbat denumirile, dar în loc să se simplifice au devenit tot mai stufoase.
Pentru tot ce nu s-a făcut bine, pentru toate nerealizările sunt acuzate partidele, clasa politică la modul general. Oare aşa stau lucrurile? Numai clasa politică este vinovată? Realitatea este că principala vină o poartă statul. Ce este statul?
O fantomă, o abstracţie. Nu l-a văzut nimeni şi nici nu o să-l vadă. Statul înseamnă totalitatea instituţiilor. Câte instituţii sunt în România? Cine le poate număra?
Dacă înainte de 1989 societatea era împărţită în două, clasa conducătoare, partidul, şi clasa muncitoare, după căderea regimului comunist, a avut loc o adevărată diviziune a muncii.
Statul şi-a luat partea lui, oferind putere instituţiilor, întărind de la an la an instituţiile coercitive. Se vorbeşte despre 1,3 milioane de bugetari.
Acestora li se adaugă o întreagă clică, firme şi ONG-uri care parazitează instituţiile de stat. Este posibil ca numărul celor care nu produc să fie aproape egal cu numărul celor care produc, al celor care plătesc impozite şi taxe din care trăiesc neproductivii direcţi.
Poate părea nefiresc să vorbim într-un moment în care sunt comemoraţi cei care şi-au pierdut viaţa în decembrie 1989. Nu este nefiresc.
Nefiresc este că exact cei care s-au ridicat pe cadavrele martirilor, care îşi construiesc o carieră politică datorită căderii regimului totalitar, se grăbesc să depună coroane de flori în locuri care simbolizează eroismul unor persoane nevinovate.
Aşa cum scriam şi zilele trecute, în 30 de ani nu s-a creat un cadru adecvat marilor aniversări ale momentelor cu adevărat memorabile din istoria noastră.
După 1 decembrie 1918, zilele de 21 şi 22 decembrie au aceeaşi semnificaţie.
Un partid oportunist, AUR, s-a străduit să-şi aducă capital electoral pe seama martirilor din decembrie 1989. Nu a reuşit decât să işte un scandal cu implicaţii internaţionale. Forţând intrarea în parlament, protestatarii cu carnet de partid au vandalizat maşinile ambasadei SUA.
De ce s-a ajuns aici? Pentru că, la rândul lor, cei care au sarcina de a păzi o instituţie fundamentală a statului de drept, sunt şi tot un fel de protestatari.
Cu trei zile înainte protestau poliţiştii şi jandarmi, apoi apărau parlamentul de alţi parlamentari. Este doar un exemplu din multele de modul în care a fost gândită arhitectura statului român după 1989.
Totul trebuie refăcut din temelii. Asta ar însemna reformă structurală. Reformele, restructurările instituţiilor care funcţionează anapoda, care abuzează de puterea pe care le-a oferit-o clasa politică, ar însemna cel mai mare omagiu care poate fi adus martirilor căzuţi în decembrie 1989.
În rest, odihnească-se în pace, iar familiilor lor sincere condoleanţe.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu