Pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, este cât se poate de nimerit să spun câteva cuvinte despre creştinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele creştinismului. Căci nu numai că nu trebuie respinsă părerea lui Clement Alexandrinul cum că religiile anterioare creştinismului au fost pregătitoare pentru venirea Mântuitorului Iisus şi că – potrivit lui Tertulian – sufletul „păgânilor” este „în chip natural creştin”, dar trebuie să avem în vedere opiniile de genul următor ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Stăniloaie: „Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului”, respectiv că „Logosul este pretutindeni în creaţie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este în egală măsură tentantă
şi stufoasă. Dar cum ea depăşeşte cu mult limitele unui eseu, voi prezenta în
continuare doar câteva repere extrase din cartea mea Confesiuni esenţiale. Nu de alta dar se cunoaşte prea bine rolul
ce-i revine creştinismului în formarea culturii şi civilizaţiei pe arii întinse
ale globului. În paranteză fie spus, Europa de azi este produsul integral al
creştinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor...
Trei sunt elementele pregătitoare ale
creştinismului:
1)Înţelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greacă (îndeosebi stoicismul lui
Epictet);
3)Cărţile sacre ale evreilor (Tora, Cabala,
Talmudul).
Principalele influenţe exercitate asupra
creştinismului primitiv sunt: a)Misterele
orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de
cultul esoteric al zeiţei egiptene Isis şi mitraismul
sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui şi fiul lui Zarathustra); b)Sectele şi partidele (fariseii, saducheii, ebioniţii –
secta sărmanilor, terapeuţii – secta
asceţilor iudei din Egipt, ioaniţii –
adepţii lui Ioan Botezătorul, dar mai ales gnosticii
şi esenienii, două secte pe care
unii le afurisesc, pe când alţii le preamăresc).
Doi sunt factorii care au contribuit
nemijlocit la răspândirea creştinismului:
1)Dispariţia cetăţilor-state;
2)Apariţia comunităţilor (congregaţiilor)
creştine.
La rândul său creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre splendidele lor mozaicuri care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori, îmbogăţite de strălucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migăloasă dantelă de piatră la care au trudit sute de ani nenumăraţi meşteri anonimi, se prezintă privitorului ca adevărate „Biblii de piatră” prin scenele din Scripturi pe care le desfăşoară.
Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi
sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii,
capodopere care astăzi umplu muzeele lumii. Cum lista artiştilor renascentişti
este aproape nesfârşită, căci – urmând exemplul dat de cetăţile italiene –
Renaşterea şi-a urmat neabătut drumul său istoric în cam toate ţările europene,
mă voi mărgini să numesc doar câţiva dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione,
Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dând Cezarului
ce-i al Cezarului, adică acordând atenţia cuvenită triunghiului de aur al
Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pildă, este pe bună dreptate
socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de
îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), precum şi nu mai puţin celebrele
fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele monumentalitatea şi sublimul pe care
autorul le-a găsit în izvorul său de inspiraţie. De altminteri, chiar
Michelangelo mărturiseşte acest lucru în Rimele
sale: „Din zi în zi, Tu, Doamne, toată viaţa/ Mi-ai fost şi ajutor şi
călăuză”...
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach închinate Patimilor
Mântuitorului, Creaţiunea lui Haydn şi Missa
solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie
s-au inspirat Dante, Tasso şi Milton când au dat omenirii nemuritoarele lor
opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat şi Paradisul pierdut.
Cu toate că aparţin unui alt palier al
culturii universale, totuşi trebuie amintite acele minuni de artă iconografică
reprezentate de frescele bisericilor şi mănăstirilor româneşti, precum şi
splendidele miniaturi care împodobesc manuscrisele cărţilor bisericeşti.
*
În cele ce urmează voi căuta să învederez
prin patru romane inspiraţia exercitată de creştinismul de-nceput asupra scriitorilor
situaţi foarte aproape de noi sau chiar în vremea noastră: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul şi Margareta al lui Mihail
Bulgakov, Dumnezeu s-a născut în exil
din creaţia lui Vintilă Horia şi Fata din
Nazaret, carte scoasă în anul 2008 de către Petru Popescu, scriitor
american de origine română.
Printr-o judicioasă îmbinare a fanteziei
debordante cu rigoarea informaţiei evanghelice şi a celei extrase din alte
documente istorice, Lew Wallace reuşeşte performanţa de-a scrie o carte în
egală măsură mult gustată de cititori şi foarte apreciată, chiar insistent
recomandată de factori cu greutate decizională din Biserica catolică a
timpului.
Desigur, pentru aşa ceva nu ajunge să fii
doar un american pur sânge, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre
condeierii care reuşesc să-şi vândă ca pâinea caldă producţiile lor submediocre
(Ben Hur la rândul său a înregistrat
senzaţionale succese de public!), ci trebuie să fii înzestrat şi cu vână de
artist. Iar Lew Wallace dovedeşte în acest roman că are talentul trebuincios de
a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor şi meridianelor prin acea
incontentestabilă măiestrie cu care el mânuieşte principalele instrumente de
lucru ale artistului cu vocaţie:
a)Uşurinţa narării;
b)Simplitatea şi fluenţa cuceritoare a
limbajului;
c)Senzaţionalul cu care condimentează
biografiile unora dintre personajele zămislite, dar un senzaţional magistral
drămuit şi admirabil turnat în tiparele firescului, încât departe de-a şoca
(precum Codul lui da Vinci) prin
atenţia acordată aventurii ce avansează spre neverosimil, dimpotrivă, el are
preţiosul dar de-a contribui la întărirea autenticului acelor vremuri de
excepţie, când Mântuitorul Iisus s-a născut, a propovăduit şi a pătimit.
Căci, deşi la prima vedere personajul
principal pare a fi tânărul şi bogatul evreu Iuda ben Hur (ben în ebraică, la fel ca bar
în aramaică, se traduce prin „fiul lui”), cel care, după ruperea prieteniei cu
trufaşul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viaţă, totuşi,
personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune a romanului este
Dumnezeul întrupat, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif.
De altminteri, acţiunea romanului începe în
deşert, locul unde se întâlnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior şi
Balthasar, care apoi călătoresc împreună spre Bethlehem pentru a se închina
Pruncului, adevăratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, „era ca
oricare copil; nu avea nici aură, nici coroană pe cap; nu deschise gura să
vorbească şi nu dădu nici un semn că le auzea osanalele şi rugăciunile, ci, aşa
cum fac pruncii, se uita mai mult la flacăra felinarului decât la ei. După
puţin timp, ei se ridicară şi întorcându-se la cămile, aduseră daruri de aur,
smirnă şi mirt şi le aşezară înaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mântuitorul pe care veniseră de
departe să-L găsească! Se închinau Lui fără nici o umbră de îndoială în inima
lor”.
De menţionat că dacă în primele douăsprezece
capitole ale cărţii, miraculosul şi senzaţionalul de-abia îşi fac intrarea în
scenă (doar întâlnirea celor trei magi şi drumul pe care aceştia, călăuziţi de
stea, îl fac fără poticneli până la Noul născut), începând cu capitolul 13,
adică „la douăzeci şi unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele îşi fac
simţită prezenţa tot mai des, dar – aşa cum deja am precizat – fără a fi câtuşi
de puţin şocante sau obositoare...
Asupra tânărului Ben Hur, profund afectat de
discuţia avută cu patricianul roman Messala, parcă planează o fatalitate:
Acuzat că ar fi atentat la viaţa lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii
(de fapt o cărămidă cade de pe parapetul care străjuia acoperişul, atunci când
tânărul evreu se apleacă să vadă alaiul procuratorului), Ben Hur este de îndată
condamnat la galere pe viaţă, mama şi sora sunt încarcerate, iar uriaşa avere a
familiei este confiscată, devenind proprietatea împăratului. În realitate,
presupusa fatalitate se vădeşte a fi rezultatul oribilei înţelegeri dintre
procurator şi Messala, care – împinşi de lăcomie şi dispreţ faţă de evrei – fac
să dispară toţi membrii familiei Hur, căci în acest mod ei înşişi pun mâna pe o
bună parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fântână din deşert, are loc
memorabila întâlnire a arestatului trudit şi însetat cu fiul venerabilului
Iosif. Acesta, mai înainte ca garda să-l poată opri, se apropie de prizonier,
se aplecă cu duioşie asupra lui şi „îi
dădu să bea”.
Printr-un concurs formidabil de împrejurări,
înlănţuitul Ben Hur pe galeră izbuteşte să atragă asupra sa atenţia
puternicului duumvir Quintus Arrius, iar după ce-l salvează pe roman de la
înec, acesta îl infiază şi-l desemnează moştenitorul uriaşei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se
întoarce în patria natală, îndemnat de gândul răzbunării, dar şi de speranţa
regăsirii mamei şi surorii. Aici îl cunoaşte de îndată pe faimosul îmbogăţit
Simonide, omul de încredere în afaceri al tatălui său („omul care a renunţat la
viaţă, dar niciodată la un scop”), precum şi pe Esther, fiica lui.
Călăuzit de sfaturile şi convingerile de neclintit
ale infirmului Simonide şi ale bătrânului mag Balthasar, Ben Hur ajunge să-l
cunoască pe Mântuitor, Îi recunoaşte divinitatea şi trece hotărât de partea
Lui, ba chiar se străduieşte să organizeze pe banii săi un detaşament de
luptători, care să-L scape din mâinile duşmanilor tot mai înverşunaţi.
Dar cum Scripturile trebuie să se împlinească, tot planul ticluit de Ben
Hur cade baltă, iar el asistă îndurerat şi neputincios la schingiuirea şi apoi
la crucificarea adevăratului Domn şi Rege.
Toate acestea se întâmplă după ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept
fiu al fostului său stăpân, ocazie cu care îi restituie întreaga avere, nu doar
păstrată cu preţul vieţii lui, ci mult-mult sporită, şi mai ales după ce
tânărul evreu îşi regăseşte mama şi sora scăpate de carceră printr-o adevărată
minune şi tot printr-o minune izbăvite de lepră cu evanghelicele vorbe rostite
de Mântuitor: „Femeie, mare e credinţa ta; facă-se precum vroieşti”...
Iar finalul romanului ni-l înfăţişează pe familistul Ben Hur (căsătorit cu
Esther, tată a doi copii), în continuare atât de devotat cauzei creştinilor tot
mai persecutaţi, încât el decide ca averea să şi-o folosească pentru
construirea la Roma a unei biserici subterane, atâta vreme cât construirea
bisericilor la suprafaţa pământului era de neimaginat.
Mult mai realizat în plan artistic decât Ben Hur este romanul Maestrul
şi Margareta, creaţia de excepţie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov,
o carte în care fantasticul coabitează cu realitatea şi amândouă se simt în ea
ca-n sânul lui Avram.
Datele biografice sunt grăitoare în ceea ce priveşte interesul constant
arătat de Bulgakov creştinismului în general, demonologiei şi vrăjitoriei în
special: Tatăl său era profesor de dogmatică la Academia Teologică din Kiev,
oraşul în care viitorul scriitor a văzut lumina zilei în anul 1891!
Neîndoios că romanul în cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland
dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim că la sărbătoarea sabatului unde Mefisto
îl conduce pe Faust, diavolul îşi spune Woland, ceea ce de fapt înseamnă
preluarea deformată a cuvântului valant,
nume sub care e desemnat prinţul întunericului într-unul din dialectele
germane.
O altă analogie între Faust şi
romanul Maestrul şi Margareta vizează
perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit
toată viaţa de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat îndelung la cartea
lui de căpătâi, lucrând efectiv la scrierea ei între anii 1929-1940. Chiar şi
în 1940, ultimul an de viaţă al scriitorului şi anul în care el şi-a pierdut
complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia după anul 1960, adică atunci
când romanul Maestrul şi Margareta,
apărut mai întâi în limba rusă, cunoaşte o adevărată frenezie editorială în
Anglia, Italia, Franţa, SUA şi Germania.
Se subînţelege cărui fapt se datorează tipărirea cărţii la mai bine de două
decenii de la moartea autorului: Urmaşii lui Bulgakov nu s-au grăbit în plină
epocă stalinistă să-şi rişte capetele odată cu manuscrisul, ci au aşteptat o
relativă relaxare ideologică şi politică. Ceea ce s-a şi întâmplat după moartea
tătucului Stalin, în urma rechizitoriului lui Hruşciov îndreptat împotriva
mitului stalinist. Căci – nu-i aşa? – perioada comunistă într-un fel, cea
postcomunistă în alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenţa şi persistenţa
tabu-urilor totemice şi a miturilor nereligioase (extrasacrale)...
Romanul Maestrul şi Margareta îşi
derulează acţiunea pe două planuri, din care primul este plasat în Moscova
secolului 20. Numai că din chiar debutul romanului, dracul îşi vâră coada la
propriu, ceea ce duce la o suită de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai
inexplicabil ca celălalt pentru ateii temeinic educaţi să nege şi să ia în
derâdere atât lucrurile sfinte, cât şi pe cele diavoleşti: Unuia dintre
activiştii culturali tramvaiul îi taie capul taman în locul şi la momentul cum
Woland îi prezisese doar cu câteva minute mai înainte, tânărul poet care
asistase la discuţie şi tragedie îşi pierde minţile, un alt activist cultural
este expediat în pijama şi papuci tocmai în Ialta, iar apartamentul lui astfel
eliberat, de îndată este luat în primire de Woland şi ajutoarele sale:
fonfăitul Koroviev-Fagot, poznaşul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica
Hella. În momentele cruciale îşi face apariţia şi Abaddona, însă acesta poartă
ochelari negri, căci privirea lui ucide.
Dar ce caută banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este
acela de-a organiza sabatul în apartamentul în care şi-au instalat statul
major. Întrucât se cam plictisesc, îndeosebi după ce Margareta, iubita
maestrului, le-a căzut în mreje şi a fost desemnată regina balului, iată-i pe
demoni că se dedau la năzbâtii şi acţiuni justiţiare în rândul nenumăraţilor
pungaşi şi potlogari ai Moscovei bolşevice.
Este şi acesta un mod subtil al autorului de-a arăta pe de-o parte eşecul
lamentabil al eticii bolşevismului, pe de altă parte de-a ilustra harababura
din minţile cetăţenilor şi din instituţiile statului. De parcă Bulgakov ar fi
gata-gata s-o spună pe şleau: “Doar dracu se mai poate descurca în acest
talmeş-balmeş”...Ironia doar întrezărită a scriitorului la adresa rânduielilor
şi mentalităţilor bolşevice, împreună cu hazul stârnit de adorabila pereche
Koroviev-Behemoth, conferă cărţii farmec şi vervă scânteietoare, iar
cititorului îi garantează o lectură antrenantă şi instructivă.
Pe celălalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, în
Ierusalimul atât de urât de procuratorul Pilat din Pont se derulează procesul
lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful
vagabond Yeshua să fie răstignit. Dimpotrivă, dacă ar putea l-ar face scăpat de
pedeapsă, fie şi pentru a le face în ciudă nesuferiţilor de rabini ai evreilor.
Unde mai pui că în timpul discuţiei cu seninul şi jovialul acuzat, lui Pilat ca
prin minune i-a dispărut insuportabila hemicranie ce-l încearcă atât de des.
Neputând să-L salveze pe acuzat, cu toată autoritatea sa de care face uz,
Pilat îşi oferă anumite compensaţii secrete, pentru ca în acest mod să mai
îndulcească niţel gustul amar al înfrângerii suferite în faţa fanatismului
rabinic, care mai degrabă încuviinţează nedreptatea decât dezordinea: Pune la
cale uciderea trădătorului Iuda şi are o discuţie particulară cu Levi Matei,
ucenicul şi adoratorul Crucificatului.
Aşezând cele două planuri faţă în faţă în aceeaşi carte, Mihail Bulgakov
reuşeşte să creeze un simbol de mare efect artistic şi cu extraordinare
implicaţii conceptual-educaţionale: Osânda şi supliciul Mântuitorului, în fond
un nevinovat, nu conţine doar conotaţii creştine, ci ele se constituie într-un
protest deghizat împotriva unei lumi nedrepte şi absurde, în care este nevoie
de intervenţia demonilor pentru a se face niscaiva ordine şi dreptate.
Şi culmea culmilor! Însuşi Woland, suprema negaţie a divinului, ajunge să-L
mărturisească activiştilor burduşiţi cu ateism: Da, El există şi El a fost
crucificat în vremea procuratorului Pilat din Pont! În zadar, însă, căci
îndoctrinaţii au ajuns mai neîncrezători ca păgânii şi mai negativişti ca
Satana...
Înainte de-a intra în romanul Dumnezeu
s-a născut în exil, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre viaţa
religioasă a geto-dacilor, adică să fixăm cadrul spiritual în care se
desfăşoară acţiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintilă Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicât monoteistă, ci henoteistă, întrucât
panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde şi alţi zei (Diana, Bendis,
Diana mellifica etc.) în afara celor două zeităţi principale – Zalmoxis şi
Gebeleizis (îndeosebi prima), „iar henoteismul geto-dacic”, ne informează
Emilian Vasilescu în Istoria religiilor,
„a putut înlesni pătrunderea creştinismului în spaţiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite următoarele două opinii în lucrarea mai sus
amintită:
1)Având la început un caracter htonian, este de presupus că Zalmoxis a
evoluat cu timpul spre o înfăţişare uraniană, până la sincretizarea sa cu
Gebeleizis în perioada romană;
2)Cât priveşte spiritualismul
superior al geto-dacilor (ca de pildă credinţa lor puternică în nemurire),
este posibil ca acesta să fi depăşit „formele de viaţă religioasă ale
popoarelor antice aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, dar nu putea depăşi
cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adaugă E. Vasilescu, „ei
nu se puteau ridica până la înălţimea spiritualismului întâlnit în monoteismul
evreu şi în cel creştin”.
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este
conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal ţinut de marele
poet, după exilarea sa la Tomis de către împăratul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi, se
pare că poetul făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul
manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată
şi de Vintilă Horia – împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea
operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi cititoarea
fidelă a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind câte un
an din viaţa ilustrului surghiunit în această garnizoană romană din lumea
getică. Astfel, la un înalt nivel artistic, avem posibilitatea să ne
familiarizăm cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile lui Ovidiu din
ultimii săi opt ani de viaţă.
Poetul are prima „întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al
exilului său, adică atunci când el urcă în Poiana Mărului de pe Cogaionon,
muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de
călugări. Aici, în acest spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului
semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului
Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul
zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi un atribut al lui
Dumnezeu...
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atât mai impresionante cu cât ele vor
fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre
naşterea lui Iisus şi sosirea celor trei crai de la Răsărit, precum şi despre
persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a
respectivelor episoade biblice, iar pe de altă parte ele îl ajută pe Ovidiu să
înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de el cu un an în
urmă, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.
„Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense
din Madrid, „are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a
lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar
tangentează cu creştinismul de-nceput, întrucât elementele sale alcătuitoare
(personalitatea încărcată de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma
augustană în legătură cu iminenta venire a lui Mesia, atrocităţile la care se
dedă Irod cel Mare pentru a-şi menţine şubreda poziţie de rege-client al
romanilor) sunt admirabil îmbinate de Petru Popescu într-o acţiune captivantă,
care-şi poartă apele tulburi şi vijelioase ale timpurilor evocate înspre
punctul de cotitură din istoria omenirii: căsătoria Fecioarei cu Iosif şi
zămislirea adevăratului Rege al iudeilor!
Este adevărat că Petru Popescu urmează firul evenimentelor biblice, ba
chiar citează copios din Genesa şi pe
ici-pe colo şi din scrierile profeţilor iudei. Dar respectivele citate,
îndeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobândesc o
atare notă acuzatoare în cugetările pe care Mariamne le îndreaptă spre Creator,
încât dacă n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglăsuieşte (ba
chiar i se arată pe muntele Barak sub chipul lui Şadai – Dumnezeul de pe
munte), imputările ei curajoase în legătură cu soarta nedreaptă a evreicei din
acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: „Ce crud ai fost cu mine,
Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai făcut aşa lipsite de apărare
şi de neputincioase, chiar dacă ne-ai dat putere prin frumuseţea noastră,
fiindcă uite că bărbaţii ne pot învinge fără nici un efort, numai trântindu-ne
la pământ”.
Conştientă de înalta misiune cu care a fost binecuvântată de Creator („Dar
vreau să fiu eu aceea care-i va da
naştere celui ce ne va mântui pe toţi. Celui ce va veni într-o bună zi şi ne va
lua suferinţele asupra lui!”), Mariamne se vădeşte nu doar o inspirată, ci şi o
luptătoare în adevăratul sens al cuvântului: Este profund revoltată de cruzimea
de care dau dovadă coreligionarii ei atunci când, apăraţi de inumanele legi şi
tradiţii mozaice, ei îşi permit nu numai să terfelească o mireasă considerată
nevirgină în ziua căsătoriei, ci realmente să o ucidă cu pietre, fapt pe care
ea i-l reproşează atât lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea
unei mirese curate, dar nedorită din punct de vedere politic, cât şi lui Adonai
însuşi; luptă din răsputeri pentru supravieţuirea tribului lui Ioachim, tribul
făgăduielii, după ce acesta – sub acuzaţia că a încercat să-l ajute pe
Aristobol să ocupe tronul – a fost alungat de Irod în deşert, unde după trei
ani de vieţuire miraculoasă, este aflat de Apella (trimisul special în Orient
al împăratului Augustus) şi readus la Nazaret; luptă cu toate forţele pentru
împlinirea dragostei sale, adică pentru căsătoria ei cu Iosif, dar o căsătorie
făcută mai degrabă cu mintea decât cu inima, conştientă fiind de existenţa
acelui teribil înscris de despărţire al evreilor numit get, „pe care nici o femeie nu-l poate contesta, în faţa căruia
nici o femeie nu mai are nimic de spus, dacă nu mai este pe placul
bărbatului”...
Dar Petru Popescu îşi permite pe parcursul romanului şi anumite libertăţi
de reinterpretare a informaţiilor evanghelice, poate condus de intenţia ca,
după modelul lui Dan Brown, să-şi şocheze niţel cititorii: Iosif nu mai este
venerabilul bătrân pe care ni-l prezintă Scripturile, ci un tânăr zdravăn şi chipeş.
Mai exact, în momentul căsătoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Deşi este bănuit de neputinţă la femei după ce fusese lovit de fulger pe
muntele Barak (Iosif este descoperit şi salvat providenţial de însuşi rabbi
Ioachim, tatăl Mariamnei!), totuşi, căsătoria celor doi protagonişti se consumă
cât de poate de natural, chiar întrucâtva romantic într-o cocioabă de păstori
de pe acelaşi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar îndată după aceea,
Mariamne nu numai că simte sămânţa în pântecul său (deci nici vorbă de Duhul
Sfânt!), dar ştie prea bine ce rod va ieşi din ea, căci i se adresează cu
cuvintele: „Te port în mine, sunt mama ta, nu te poţi descurca fără mine, aşa
că fă bine şi stăvileşte moartea şi durerea, opreşte-le...imediat!”
Dar cum poate fi stăvilită moartea şi durerea într-o lume guvernată de ambiţie
şi cruzime, o lume în care „Nu poţi avea încredere în nimeni, fiindcă puterea
şi încrederea se exclud reciproc”, o lume în care Irod îşi ucide cu sânge rece
soţia şi pe toţi fiii ei, iar împăratul Augustus scapă ca prin urechile acului
de atentatul condus de fiul său vitreg Tiberius, după ce el însuşi ordonase
azvârlirea de pe Stâncă a tuturor duşmanilor reali ori bănuiţi, inclusiv părinţii
lui Apella, astfel încât „Stratul alburiu de oase sfărâmate, care se formase la
poalele Stâncii, avea o grosime de câţiva coţi”, în sfârşit, o lume care câţiva
ani mai târziu îl va crucifica pe Însuşi Acela ce aducea cu El pacea şi
iubirea?!
Ce interes aveau romanii, îndeosebi Apella, să apere tribul ioachimiţilor
de furia lui Irod? Interesul practic de a-şi reînnoi religia prin ridicarea
împăratului la rangul de zeu, căci în concepţia lui Augustus, politeismul avea
iz de republică, pe când un singur Dumnezeu, aşa ca Dumnezeul evreilor, „e
totuna cu un singur imperiu, condus de un singur împărat”.
Iată de ce Apella, numele de împrumut al faimosului Pontius Pilatus, este
trimis în Iudeea în calitate de spion al împăratului pe lângă regele Irod, dar
şi cu misiunea secretă şi precisă de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios
regizată şi interpretată la Roma, în văzul şi auzul a mii de cetăţeni – i-ar
putea conferi lui Augustus aura intangibilă de zeu.
Teofania sau gestul divinităţii este descoperită de Apella la Mariamne,
îndeosebi atunci când un groaznic cutremur de pământ pornit de pe Barak o
salvează pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul şef al unuia
dintre clanurile ce-i terorizau pe
nazaretani.
Având ca model cutremurul real şi după indicaţiile date de Apella (cel care
se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificială (prăbuşirea unor
catacombe) este provocată de ingineri şi artificieri la Roma, împăratul este
coborât cu frânghii la momentul potrivit şi, aidoma unui zeu binevoitor,
opreşte catastrofa, fapt care lui îi asigură de îndată aura divină, iar lui
Pilat titlul de procurator al Iudeii şi promisiunea de a-i urma lui Augustus pe
tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai împlinit, căci succesorul lui
Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale.
Dar procurator tot s-a văzut, că doar în vremea lui a fost crucificat
Mântuitorul...)
Sighetul Marmaţiei,
29 decembrie 2021 George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu