de Gheorghe Pârja
E vară
capricioasă, dar se întorc acasă românii plecați prin alte țări. Așa am avut
bucuria să mă întâlnesc, în curtea mea părintească, cu profesoara Lucia Ileana
Pop, stabilită în Italia de peste 15 ani. Amândoi ne-am născut în Desești, pe
Ulița Bisericii. Mi-a dăruit două cărți de poezie, ediții bilingve, română și
italiană, apărute la Milano, și un volum de scurte eseuri, cu un titlu
incitant: „Jurnal de departe în timp de pandemie” (Editura Eikon, București,
2021). Cartea m-a captivat mai ales că abordează o temă care a bulversat lumea,
molima a semănat moarte și multă întristare printre cei rămași în urmă. După
cum mărturisește autoarea, textele au fost scrise în perioada în care virusul a
bulversat Italia, ne aducem aminte de regiunea Lombardia, cea mai afectată de
virus.
Scrisul
a devenit pentru ea nu doar „o eliberare, ci și cel mai potrivit mod în care
puteam să mă simt și eu într-un fel utilă și legată de România în acele
momente.” Își pune pe portativul cuvintelor gândurile, preocupările, temerile,
speranțele și deziluziile. Se gândește la acea falie provocată de rigorile
impuse, care i-au despărțit pe cei de departe, de cei rămași acasă. Aproape în
fiecare articol se gândește la satul din nordul României, Desești, unde sunt
părinții ei, Ion și Maria, neamuri, prieteni, consăteni. Deși face o panoramă a
tragediei și din alte țări, dar mai ales din țara adoptivă, Italia, și din
România, nu este uitat satul în care s-a născut. De aceea cred că această carte
este și un raport de suflet și grijă, pentru satul natal.
Citind
cartea, am înțeles mai bine care este starea de spirit a unei românce, aflată
departe de țară. Fiecare capitol este o analiză fină a sentimentelor față de
suferință, de condiția omului lovit de năpastă. Este îngrijorată că pandemia a
lucrat nemilos la desacralizarea sacrului. Scrie Lucia: „Azi a fost
înmormântată o femeie din satul meu natal, din Desești. Acum nu se mai poate
respecta obiceiul, azi înmormântarea se face cu doar câteva persoane. Am
încercat să-mi imaginez o curte cu un sicriu și niște oameni înșirați la mare
depărtare unii de alții, și plânsul surd al celor apropiați.”
Este
preocupată de petrecerea sărbătorilor creștine în singurătate, departe de
biserica satului. Din Peninsula ținută în frâu de pandemie, Lucia apelează la
amintirile salvatoare: „Când mă gândesc la Paște, nu pot să nu mă gândesc la
nerăbdarea cu care așteptam sărbătoarea, cu emoția cu care mă duceam la
spovadă, simțind că voi fi chiar în fața lui Dumnezeu și că va trebui să-i dau
socoteală pentru păcatele mele, la smerenia oamenilor din sat, a bunicelor
mele, care ajunau de joi seara până duminică, la munca oamenilor pentru a
întâmpina, cum se cuvine, marea sărbătoare.” Îl evocă pe Părintele Ioan Ardelean,
parohul bisericii din Desești, care a găsit soluții pentru a aduce bucurie
sătenilor în momentele grele bântuite de virus.
Ne
destăinuie experiența unui Paște diferit, departe de locurile natale. Ne mai
spune că în Italia „bisericile sunt un fel de muzee, în care intri mai mult ca
să admiri valoroasele opere de artă decât să te rogi, iar sărbătorile sunt
aproape în exclusivitate prilejuri de a sta cu prietenii, a petrece cu mâncare
și băutură.” Se dovedește a fi o bună cunoscătoare a limbajului teologic,
ilustrat în eseul „Gânduri despre cuvinte.” Ea, profesoara școlită în sat și
apoi în Baia Mare, Universitatea de Nord, își exprimă admirația pentru cadrele
didactice care au contribuit la educația ei, începând cu învățătoarea Paulina
Sabadîș, din Desești. Regretă că în România nu este un echilibru în ceea ce
privește sistemul de valori, dar asta nu-i afectează prețuirea pentru țara în
care s-a născut și a învățat.
Este
bucuroasă că face parte din mulțimea de profesori. Adaug eu, după citirea
cărții, face parte din eșalonul profesorilor cu vocație! Scrie despre condiția
medicilor în vreme de pandemie, sacrificiul lor pentru semenii ajunși la limita
dintre viață și moarte. Asta nu înseamnă că nu deslușește multe neajunsuri din
sistemul de sănătate din ambele țări, agresat de violența molimei. Are și
propuneri decente, solvabile. Cartea se remarcă prin sinceritatea mărturisirii,
cuviința ideilor și pledoaria pentru iubire și fericire. De aici sursa de
optimism a cărții și implicit, a autoarei.
Este și
o probă de devoțiune pentru țară și satul natal. Așa am descifrat sufletul
Luciei, care nu se dă dusă de dorul de acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu