Azi o să vă prezint o nouă creație literară a distinsei Doamne, MIHAELA CD, scriitoare canadiană de origine română, cu un frumos palmares creativ, Membru al Ligii Scriitorilor Români, Membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, Președinte al World Poets Association Canada.
Cu un titlu
provocator, LA CASA DE NEBUNI, dar
care nu te surprinde având în vedere că în lumea de azi asistăm la un război
care distruge umanul, credința și valorile fundamentale, nu pe ascuns ci pe
față, în care umilința suferința au atins cote amețitoare și dezarmante, iar o
„casă de nebuni” stă în expectativă, în care nu intră cine trebuie, spre care
sunt dirijați cei manipulați, și ajunși la disperare.
Cartea cuprinde așa cum ne spune
însăși autoarea „Poezii răzvrătite”
din sufletul ei. O răzvrătire lăuntrică, greu de suportat, care se revarsă ca
un fulger în poezie, un mod de manifestare firesc și demn, având în vedere
implicarea activă a autoarei la evenimentele declanșate în 29 ianuarie 2022,
când vocea Binelui s-a făcut auzită, prin Marele Protest din Canada, de la
OTTAWA, unde un convoi al libertății al șoferilor
camioanelor, verticali și demni, susținuți de oamenii de bine, au dus un război
contra distrugerii umanității.
Superbe gânduri
ne întâmpină: „Vântul schimbării bate-n
Univers / Și duios se țin aștrii de mână / Că vor să stea în lume și în vers /
Pe albastră boltă să rămână”. Apoi Cuvântul editorului, distinsul și
binecunoscutul Johnny Ciatlos–Deak, invitându-le la o lectură interesantă și plină de zbucium,
în care distinsa scriitoare
Mihaela C.D. așează în vers realitatea și tragicul vremurilor, cu adevărat
nebune, pe care le trăim,
Remarc încă de la început că fiecare capitol e însoțit de o pictură
digitală aparținând artistei MIHAELA CD, sugestivă și bine aleasă de fiecare
dată
Pictura digitală, IDEOLOGII,
deschide primul Capitol al cărții: Jocuri de culise. „Niciodată să nu
spui niciodată”… „ce trist e să descoperi că demult
ești vândut” (Niciodată)
Într-o lume nebună, dominată de legi anume
create împotriva demnității și libertății umane, care calcă pe tot ce însemnă
viață tradiții, credință, libertate și viitor, revolta autoarei crește, … „mă-nfioară
/ LEGI NOI, mai triste-n fiecare zi” … „Vor MAMEI dreptul vieții să i-l ia”… „La
școli COPIII azi nu mai învață / Respectul și al său important rost / De-atâtea
drepturi, GENUL e o ață / Pe
care-o rupi și-o poți schimba anost”… „Noi n-avem DREPTUL să ieșim afară”, dar lasă să răzbată o urmă și
ultimă speranță: „Veni-va vremea când o să vă-nvingă / Din CERURI bunul nostru Dumnezeu”
(La
casa de nebuni).
Într-o retorică argumentativă, se adresează
direct oamenilor:
„Sunteți vânduți la tirani”… „Libertatea nu-i monedă”… „Nu ne puteți cumpăra / Dreptul
la sănătate (Josnicie)
În poezia Pe altarul durerii: „Nebuni suntem astăzi cu pacea în mână / Prin vorbe
și trucuri suntem timorați / Ne
plâng toți strămoșii din țara străbună / Ajuns-am nevrednici, cândva eram frați”. O realitate crudă, o radiografie făcută până la os de autoare, aflată
în mijlocul unui război al manipulării și al disperării, care își exprimă
revolta într-un strigăt acut: „Plecați voi diavoli cu răutate”… „Disperarea
urlă, dar / Ne vom TREZI cu toții, tați și frați”(Venit-am să rămânem pe Pământ!), un „POTOP” care ar trebui să spele
planeta de răul generalizat.
Capitolul 2, Comedie tragică,
însoțit magnific de pictura digitală MĂRUL DISCORDIEI, ne introduce în atmosfera generată de acest „concert malefic”... „un
joc
/
Atât de perfid, opresiv și murdar”
(Drumeți în nebunie). Este interesant că
în acest iureș satanic, poeta își regăsește lăuntric forța în „versurile
mele-n mine cresc?!” (Balans
poetic).
Un teatru cu Bieți arlechini și minți
bolnave, totul desfășurându-se într-un ritm alert, în care totul se măsoară în
bani, nu în vieți. O societate virusată la propriu, pandemică în tot ce este
rău, în care minciuna este liberă, injectând ură și incitând la dezbinare.
În Capitolul 3, Planeta hipnotizată
(pictura digitală MOZAIC PLANETAR) ne
sunt prezentate: neputința, șoapte mute, o piață mondială în care totul se
vinde, plină de politruci și atei, iar inimile găsesc puterea de a fi unite pentru
libertate pentru a învinge: „Să facem PACE
sfântă pe pământ / Domnul cel Sfânt din CER coboară / Ca să ADUCǍ lege nouă pe Pământ!”
(Veni-va lege nouă pe Pământ!)
Capitolul 4,
Serpentine periculoase, (pictura digitală
LABIRINT CELULAR) ne prezintă un
traseu existențial, în târziul din lume, o judecată e așteptată, o notă
de plată: „numai Destinul veghează ... tăcut, dar senin” (Neputința lumii ce-i beteagă). Acest lucru îl pot
face numai oamenii cu credința în Dumnezeu. Pe sinuoase serpentine „Pornit-a
umanitatea”… „Țipă
zvâcnind demnitatea./ O lume tristă, sufocată de bagați și lașitate”.
Pictura digitală PROTECȚIA IUBIRII deschide Capitolul 5, Balsamul inimii, în care
autoarea ne anunță o schimbare Venit-a
vremea să fiu fericită: „Mereu să îți păstrezi la fel iubirea /
Din sufletul tău blând și bun / Să mă iubești! / În serile de dor / Iubirea-și cântă
nemurirea”
(Seri tomnatece de dor). Ce frumos Iubind pe-un fir de poveste, cu dorurile de altădată, cu aroma vremurilor
trecute, în care indiferent de vremuri, „Omul harnic și priceput /
Sfințește oricare cărare / Chiar de-i s-o ia de la-nceput!” (Prin
oricare vremi).
Capitolul
6, Vis marin (pictura digitală DOR DE MARE), ne aduce o anume nostalgie, de
parcă mă simt în universul meu, o simfonie marină care îți încântă
sufletul, cu dor de nemărginire… cu valsul în care un albatros sau un pescăruș
îi poartă amintirile. Un vals al toamnei cu O speranță
împrumut.
În Capitolul
7, Rădăcini, alăturat picturii digitale cu același nume, Doruri despletite față de părinți o
cuprind (la fel și pe noi, cititorii), cărora le înalță rugă: „Tu Doamne, fă-le loc în raiul
Tau!” (Pomelnic), cărora li se adresează direct: „N-ați
rezista voi dragi părinți / Văzând atâta rău și nedreptate / Și-ați plânge
și-ați striga la sfinți / Opriți acum sfidarea de dreptate!” Dorul de Tatăl ei, pe care îl consideră Zeul
și eroul ei, urcă la cer, în scrisul pe
care și-l așează pe un nor, printre amintirile care revin precum niște ninsori.
Trăirile copilăriei, reverberațiile acestora peste ani, crează o atmosferă
nostalgică specială:
Ne plânge dorul
În Capitolul 8, Lagărul minții (pictura digitală PERCEPȚII
CONFUZE), o lume cu minți încuiate de întunericul din ei, cu vibrații polare, cu tancuri ce trec peste
visurile oamenilor, redau o scenă în flăcări, în care strigă: „Opriți pământul
! / Vreau să cobor!” în poemul cu
același nume. Aici mi se pare că se
atinge apogeul poetic al volumului! Cu imaginația mea bogată văd oamenii sărind
din mers în haos cosmic, în căutarea unui alt început. Cu siguranță cum ne
spune și poeta în poezia Iubire-ai unic leac lumesc, mințile ferecate nu
pot fi descătușate decât cu cheia inimii.
În Capitolul 9, Limbi de
foc (pictura digitală FOCUL DIN MARE), asistăm la un scenariu
absurd, în care până și un clovn e stingher printre monștri și
fățărnicii, în care lumea s-a sculat din ascunzișuri, iar sănătatea e jucată la
ruletă, „Sunteți
vânduți pentru vecie” Arlechini
pe scena vieții Cine câștigă?
Cu siguranță Forțele Binelui (zic eu),
dar oare când?
Capitolul 10, Proiecții de gânduri, completat maiestos cu pictura digitala REFLEXIA GÂNDURILOR, este
răscolitor: „Tu,
Doamne, spune: Până când?” (Până când?) „Lupii lumii
stau la pândă / Doamne să ne faci dreptate” (Doamne să ne
faci dreptate). Poeta invocă Divinitatea să vină să salveze omenirea, pentru a se instaura Binele, acum
amanetat în poemul Ne auzi
Tu, Sfinte Doamne?
Asistăm la o descătușare a tensiunile
lăuntrice, într-o sinergie planetară, care va repune în drepturi speranța și
libertatea. Un fluviu de durere, de rupere de adevăr, printre meandrele
neputinței. Până și condeiul plânge cu lacrimi, Așteaptă o pace în care
gândurile să se așeze frumos în poezie. E aici un mare adevăr. Poezia nu poate
schimba lumea, dar cu siguranță lumea interioară o face mai bună, mai umană.
În Capitolul 11, Nebunie galactică (pictura digitală INTERFERENȚE
SPAȚIALE), poeta simte Vântul
schimbării ca o briză
cosmică, în care într-o armonie stelară:
„duios
se țin aștrii de mână / Că vor să stea în lume și în vers / Pe albastră boltă să rămână”. În acest haos generalizat, „Departe, conștiința plânge / Nu aude
nimeni, toți sunt surzi / Haotic bal,
cu labirinturile ascunse a le minților obscure / În ciuda atâtor vitregii, însă
demnitatea și credința / Ni-s păsări libere în zbor” (Vânzarea
umanității). Adevăruri
triste ne pătrund: „Suntem
furnici în colibe sparte”… „Miei amărâți care plâng la poartă”… „Bieți
melci ce tragem casa în spate” (Cupola de sticlă).
În Capitolul 12, Între două lumi, asociat cu pictura
digitală LUMI PARALELE poeta se adresează din nou Creatorului, cu
sufletul în care ninge, împovărat de neiubirea de oameni, de răul generalizat. În
suflet răzbate o doină cântată la vioară de părinții însigurați ai căror copii
sunt risipiți prin lume: Cu dorul
așteptând în prag și rememorează învățăturile primite de la
părinți: omenia, iubirea, prietenia. Totul este impar, firul ierbii plânge, timpul
este resemnat.
În Capitolul 13, Raze binefăcătoare, o ÎMBRĂȚIȘARE
SOLARĂ, picturală ne întâmpină. Poeta dorește un transfer de
bunătate, de iubire și credință, de virtuți benefice umane, totul într-o
teribilă goană: „N-am timp să strig, n-am timp să tac” nu are timp să plângă, să viseze, să zâmbească, plasându-se sub Scutul
binelui fundamental.
O frumoasă poezie Zâna slovelor, în
care se adresează:
„Femeie MIR și cheie și speranță, / care lasă timpul să se-așeze-n rânduri”… „Ce
pentru nemurire le sădești”.
Totul concură spre un îndemn suprem: Iubiți-vă
voi oameni, „căci astăzi voi mai puteți schimba / O soartă”… „Decât prin
iubire inima se deschide”. Ea speră ca în ceasul cel din urmă, lumea să
discearnă câtă nevoie de iubire este. „Din gânduri și credință să facem
cingătoare” (Avem nevoie
de iubire). Ca un vizionar, ea speră într-o minune, vede lumea cu altă față, „Fără dureri sau
întristări”, o pace în „iubirea
adevărată” (În altă lume
minunată)
Capitolul 14,
Scufundarea sufletului (pictura digitală SCUFUNDARE), ne prezintă o inimă albastră de tristețe, care zace pe
fundul unui ocean existențial, într-o mare de neiubire, de necunoaștere,
de netrăire, o planetă plină de frici și neputință, în care forțele răului
distrug umanul. Ea crede în soarta ei divină și strigă: „Spune
Doamne ce va fi”… „Răul fă-l să ne-ocolească!” (Spune Doamne
ce-am pățit?) „Te rog ajută-ne
Doamne, de vrei!” (DEPOSEDARE) sau „Mor
triști, însingurați bieții bătrâni / N-au
drept măcar la vreo salvare”... (CONDAMNARE.)
În
Capitolul 15, Haosul tăcerilor acompaniat
plastic de pictura digitală DELETED MEMORIES, în acest haos demențial, poeta îndeamnă oamenii să nu tacă, dar să
gândească.
Fulgi de gând de
pe un nor
îi ating inima copleșită, de atâta
ură, absurdă, de starea existențială în
care: „Slova mi-e pace / Slova
mi-e senin / Și murmur viu
/ Și flacără de dor / Slova mi-e cânt / Slova mi-e vis / Și floare-mi e / Și
nestemată / Slova mi-e liră Slova
mi-e poem / Și ploaie măruntă
/ Și cer senin / Slova
mi-e vină / Slova mi-e păcat / Și
un hotar / Și-o biruință / Slova
mi-e vers / Slova mi-e lăutar / Și o
vioară mi-e / Și mi-e credință!” (Slova mi-e credință).
Oameni lepădați de Dumnezeu, căruia poeta cere
iertare pentru că nu știu ce fac: Iartă-i Tu, Doamne! Vorbește cu Tată
ei în vis, a cărui absență îi este vitală, de la care ar dori răspunsuri, în
poezia Pe ale viselor poteci.
În Capitolul 16, Anotimpurile vieții, completat
cu pictura digitală OGLINDA VIEȚII, timpul face ca decorul să se schimbe
mereu, gândurile plâng în clepsidră: „Cuvinte
scriu iar pe alei / Timpul aleargă ne-ntrerupt /
Și-mi număr florile de tei” (Plâng aburii vremii fumate), printre frunze de dor în toamna generalizată, din care ar mai vrea incă
o bucurie, o fericire, o clipă, o toamnă
asemenea Bătrâneții, într-un joc ce „trebuie jucat” (Cât ești viu!).
În ultimul Capitol, Speranțe de
bine, (pictura digitală CURCUBEUL SPERANȚEI), ne prezintă speranțele luate Din stele, „Cuvântul și-adevărul… Pe cruce fi-va pus” (Îți mulțumesc Doamne). Din iubire să
facem „o lucrare creștină”… „În bine și pace mereu ca să fim!”
(Bine și Pace). O primăvară a speranței plutește călduț,
timpul și-a așează în vers, sculptează cuvintele în orice anotimp și „Doar
dăruind se simte fericită” (N-am
timp ca să fiu nefericită).
„Răbdare frați
români, răbdare! / Căci ceasul vieții nu-i trecut” (Temelia vițelor împărătești). „Va lumina o Bunăvestire!” Un ritm sacadat, hotărât, ca un dans
popular românesc, ca o Bătută, deopotrivă ritm dar și esență românească, îmbiindu-ne „Trăiți iubindu-vă curat, fără
nevoi / Lăsați-mi versul să vă fie alinare!” (Lăsați-mi versul).
Expresii frumoase, crează emoții estetice speciale: „zale de cuvinte” (Neputincioși și lași); „păreri slute”
(În lume s-a făcut târziu); „Zăbrele
de lacrimi” (Neputința
lumii ce-i beteagă); „Planeta astăzi de zor tușește” (APE LIMPEZI); Lacăt pe plâns;
„oftaturi înfrunzite” (Doruri despletite);
„Brunul sărut” (Brun sărut); „pământul plânge răstignit”
(Nici un zeu); „priviri de lance” (Aruncă-ți răul! „robotic legământ”
(Nesupunere; „lacrimi rotunde” (Focul
de bine); „Carpații-albiți de soartă”… „lacrimi arse” (Cu dorul așteptând
în prag); „foc
de lacrimi care ninge” (Magia mozaicului).
Iată cum, în atmosfera complicată şi tensionată a
acestor vremuri, când existența ne e periclitată de pandemii și politici
imorale, într-o stare de asediu, poezia rămâne instrument de rezistenţă, de
protest şi de ce nu și de supravieţuire.
Poezia distinsei
scriitoare MIHAELA CD transformă
poezia într-un puternic mesaj de iubire, de pace, de dialog cu Dumnezeu: face
din ea un barometru, un senzor umanității, ce trebuie trezit în fiecare dintre
noi, cu dragoste și credință. Valoarea poeziei derivă și din modul cu totul
special prin care autoarea volumului unește timpul cu spațiul, decorându-l cu
trăiri înalte, chiar dacă răul a invadat pământul.
Chiar dacă nimic nu va
mai fi ca înainte, Forța Cuvântului își pune amprenta pe sufletele înrobite. Un volum manifest, în care te simți în iureșul
luptei pentru libertate, alături de autoare, în care pandemia ar trebui
înlocuită cu una de iubire. Emoții pure, smerenie, rugă, manifest.
Forța
poeziei distinsei doamne MIHAELA CD, generează bucurie, speranță, mișcă
sufletele. O efervescență inedită și inefabilă, acaparatoare, care ne confirmă
încă o dată ceea ce de fapt știam și anume faptul că doamna MIHAELA CD
este o scriitoare complexă și completă, care își asumă cu demnitate identitatea
sa literară, promovând valorile umane românești, la nivel planetar. Într-o
permanentă stare de veghe, își respectă promisiunea făcută cu credință în fața
lui Dumnezeu, de iubitor al Cuvântului. O felicităm pentru toată activitatea sa
creativă și-i dorim să poată să ne ofere în continuare, darurile cu care
Creatorul a binecuvântat-o din plin. Vă recomand această carte, scrisă cu
iubire de oameni, de către un suflet de român, spre a ne fi un Luminator
înțelept în aceste vremuri.
AURELIA
RÎNJEA
Membru al World Poets
Association România
Membru al Uniunii Scriitorilor de
Limba Română
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu