O noapte de Crăciun!

Cred cu tărie că mai întâi, faptele acelei nopți de Crăciun au fost plănuite în cer și numai apoi s-au desfășurat pe pământ. Așa cum știu azi, că din Marele Plan fac parte și eu, umilul scrib ce șterge încet cu mânecă hubloul înghețat al timpului, până când la mijloc se formează un ochi prin care pot să privesc undeva departe, departe, cu peste cincizeci de ani în urmă.

Ceea ce văd este o noapte de iarnă că-n povești, cu pomi grei, de zăpadă argintie, în lumina unei luni pline, aureolate visător. Pe boltă sinilie, stele mari, tremurânde că niște prințese la primul lor bal, forfotesc ușor, coborând pe o parte și altă a Caii Laptelui, până aproape de mine parcă m-ar lasă să le ating cu mâna. Pentru că nicăieri în lume nu sunt stele mai mari și cerul mai aproape de pământ că-n sătucul nașterii mele, de sub poalele Gutâiului. Trupa noastră de puști bine încotoșmănați în sfetere albe, de lână, se trasneste pe spate în zăpadă pufoasă, pentru a vedea mai bine ce se întâmplă pe cerul spuzit de atâtea stele. Omătul moale este cald. Acuma observăm că Steaua Ciobanului ( Luceafărul de seară ) merge în alt ritm, egal și distant, că un etern cavaler de onoare al Înaltei Regine a nopțîi. Dar carul mare stă. Își ține bine proptite roțile din spate spre nord și oiștea la apus. Sus de tot, în mijloc, Găinușa ( Carul Mic ) pare să-și fi pedepsit fetele incuindu-le-n casă. Și ele, amărâte, în hăinuțe ponosite, lăcrimează indesandu-se una în altă. Este bal în cer ! Este sărbătoarea Nașterii Domnului, Ful Lui Dumenezeu-Tatăl ! Privind cerul care ne răsfață cu frumusețea lui, înțelegem neînțelegând că participăm la o taină mare, și umblatul nostru a corinda este ceva sfânt, că noi ducem taină asta în toate casele. Dar și oamenii care ne deschide ușa par să știe, pentru că la vederea noastră, după ce ne-au auzit glăscioarele, zâmbesc într-o bucurie fără de margini și ne dăruiesc tot ce au mai bun, adică pâine de grâu, pupti ( colăcei ), mere, nuci, până ce nu ne mai încap în trăistuțe și trebuie să le punem în jeburi ( buzunare ). Cu toate că auzim corindând pe la toate ferestrele luminate, ni se pare că suntem singurii colindători din lume, pentru că tot deschidem drumuri prin omatul neînceput. Avem noroc că zăpadă e caldă, că nu simțim deloc frigul. La câte un popas unde ne tragem sufletul, uitându-ne peste sat, vedem cum prin cușmele țuguiate ale acoperișurilor cu dranite se ridică spre înalturi fuioare mari de fum. În această noapte nici un foc nu se va stinge. Toate vor fi învelite, se vor pune lemne foarte groase că să ardă mocnit, așa încât a două zi focul să se reaprindă ușor, din el însuși, din jarul păstrat în cenușă că la ’’focul viu’’ de la stânele din munți. Dar în tindă ( bucătăria ) noastră, nu cred că focul să se fi stins vreodată, cu atât mai mult în noaptea de Crăciun. Din ’’Susani’’, ne întoarcem acasă, și pentru că suntem osteniți, și pentru că s-a terminat Litia ( slujba de noaptea ) și se aud pocnete de bice și sunete stridente de droange. Sunt dracii din Viflaim și noi nu vrem să avem de-a face cu ei, prostia și răutatea lor. Că se bucură când ii sperie pe copii. Și avem grijă să-i ocolim și să ajungem cu bine acasă.

Casa cea veche

Când zici acasă, înseamnă casă noastră cea veche, în care ne-am născut cinci dintre cei șase frați, construită pe loc bun, pe loc foarte bun, binecuvântat, purificat, ales de Batranu’. Batranu’ venise de prin străînătățuri cu bani de aur și cu multă știință de carte, adică înțelept cât zece, și-și cumpără o grădina cu o casă dărăpănată ’’Pe Undișor’’ – loc inteseat de izvoare. Apoi se însura cu străbunica cea strașnică și frumoasă, văduva cu patru copii, și se hotărî să-și construiască o casă. Pentru asta trebuiea însă că el însuși, cu toată ființă lui, să găsească locul bun. Așa că dintre multele feluri prin care l-ar fi putut află, alese visul. Într-o zi călduță de toamna, se culcă pe iarbă, cam înspre mijlocul grădinii, lângă holdă de porumb pe care o semănase în anul acela. Și adormi. A visat că bătea un vânt puternic și porumbul sună rupându-se, iar dinspre asfințit venea cu huruit mare o caleașcă neagră, cu doi cai negri și un vizitiu îmbrăcat în negru, purtând pe cap o pălărie mare, neagră, ce-i acoperea față, și a trecut că vântul aproape de el, mai să-l strivească. S-a trezit speriat, dar a văzut că lanul de porumb era întreg, nici o pitiana ( foaie de porumb ) nu se mișcase, nefiind vorba despre nici un fel de vânt. A scos din buzunarul de la piept sticluța cu agheasmă și a picurat-o pe traseul căleștii din vis până la ieșire din grădină. Apoi s-a culcat aproape de ulcioara și de vâlceaua care o mărginește. Ațipind, a visat de dată asta un vis bun, cu îngeri, însă nu l-a spus nimănui niciodată. Dacă era întrebat, răspundea: ‚’’O, Doamne, slavă ție !’’ și zâmbea. A construit acolo casă cu două încăperi mari, cu șatră înfundată și căpriori încrustați pe o fundație înalta de piatră. Și casă această construită de el, în care am văzut și eu lumina zilei, îmi este nespus de dragă și o văd frumoasă, aurită, poleită cu pietre prețioase, mai scumpă decât palatele regilor, pentru că în ea am fost fericită împreună cu părințîi și frații mei. În această căsuța cu povești am învățat corinzile pe care le știu, în ea l-am așteptat an de an pe Moș Crăciun și tot la ea au venit cei mai de seama colindători din viață tatuchii, oferindu-ne o lecție de dragoste fără de moarte, dragostea față de fratele tău, de familia ta.

Tata și mama

Ar tebui să mă bucur pentru că afară s-a pornit prima ninsoare cu fulgi mici, mânați pieziș de vânt. Dar ștergând cu mânecă hubloul aburit al vremii, mai șterg fără să vreau și câte o lacrimă ce se prelinge din colțul ochilor, pentru că îl văd pe tată în seară aceea de Crăciun, binecuvantand ușile casei și ale grajdului, înainte să ieșim la corindat, după ce a răsărit prima stea. Ține în mâna un graunt de ai ( cățel de usturoi ) și face semnul crucii pe prag, pe usorii ușîi, la ferestre. Apoi traversează curtea spre acareturi. Sus, la ușa, n-a făcut nici un semn. Mama o ține deschisă. O privim intrebatori și ea ne spune în șoaptă: ’’Pe acolo întră Duhul Sfânt’’. După ce-și termină treaba, vine spre mama, aplecandu-și capul că să-i poată pieptăna frumos părul, cu o cărare pe partea stânga. Așa îl aranjează întotdeauna, înainte că el să plece la biserica. Și fruntea înalta, ușor teșită, de mare gânditor și simțitor, i se luminează dintr-o dată. Gesturile mamei valorează mai mult decât mii de mângâieri. Înțelegem că tată își încredințează în mâinile ei pricepute, nu numai părul capului, dar și toate gândurile și tot sufletul. Ea și noi, ‚’’neamurile’’ pe care și le făcuse după ce venise ‚’’Peste Deal’’ ( Dincoace de Gutâi ), unde și-a ’’rupt sărăcia picioarele’’ și n-a putut să plece mai departe, cum zicea mereu, eram toată averea lui pe această lume. Și ne iubea cu o iubire nețărmurită și nedisimulată. Ne îndreaptă întotdeauna fără nuia, fără ocări, cu niște cuvinte care ne făceau să ne rușînăm, de să intrăm în fundul pământului, pentru că începeau cu ’’dragu’ tatuchii’’, ’’draca tatuchii’’. Mama ne abrietaluia intr-o clipită. Îl auzeam adesea strunind-o: ’’Apoi dacă nu ascultă coconu’ de vorba bună, poți să-i bați cu tată pădurea că n-ai nicio hazna ( folos )’’. Știa sigur că numai dragostea și răbdarea pot să ajute pe cineva. Și dragostea asta a lui pentru mama și pentru noi, întreagă, totală, rotundă că un soare, o aduce cu sine de la părinții lui și bunicii noștri ’’De pe Coasta’’, din Danesti. Am simțit-o fiecare din cei șase frați și cred că fiecăruia dintre noi, până în ziua de azi, ii încălzește inima și suntem datori s-o dăm mai departe.

Corindatorii de Peste Deal

Dealul această este, de fapt, un munte: Gutâiul. Înalt, semeț, dominator, cu o culme de piatră golașă, ce poartă numele de ’’Creasta Cocoșului’’ se vede toată Valea Marei până la Sighet, ba și satele de pe Valea Izei și de dincolo de Tisa. Cresc pe el jnepeni, ienuperi, afanari, dar și flori dintre cele mai frumoase: crinul de munte și floarea de colț. Gutaiul este însă greu de trecut, chiar și în zilele noastre. În urmă cu o jumătate de secol, drumul cu serpentine era neasfaltat, și nici mășini nu erau, așa că tătuca, însurat ‚’’Peste Deal’’, în Țară Maramureșului cea cu pământ sărac și climă aspră, îl trecea pe jos, pe scurtături. Rareori avea noroc să urce într-o căruță ce mergea la târg. Se ducea la părințîi lui înstăriți, de unde ne aduce desagi plini cu bunătăți. Cel mai tare ne bucurăm de marele parmen-auriu, care umpleau casă cu aromă lor, și de păpucașii ( ghetuțele ) noi, cumpărați de bunica. Ceilalți copii din sat nu aveau; erau încălcați cu opinci. Doamne, cât de fericit urcă tată uliță cu desagii plini ! Așa îl voi vedea cât voi fi. Și noi țopăiam de bucurie și-i săream de gât imediat ce punea piciorul în șatră. Dar câteodată ‚’’Dealul’’ se închidea iarnă din cauza zăpezii, și-l despărțea pe tătuca pentru două-trei luni de-ai lui. Și lor, bunicilor și fraților, le era dor de el și lui de ei.

În seară aceea de Crăciun, în vremea ce pe sobă fierbeau sarmalele încetișor, pal-pal, în oală criciovana ( oală de lut cu două torti, prinsă toată într-o împletitură de sârmă ), umplând casă cu un miros îmbietor, iar noi ne aranjăm puptii și pupezele ( colăcei făcuți dintr-un sul de aluat, având un cap învârtit și două piciorușe ) pentru a-i numără, la fereastră se auzi o corinda care ne taie răsuflarea și ne ridică până la cer. Cu ce aș putea oare să compar linia aceea melodică maiestuoasă și blanda și coborâtă în toate culorile curcubeului ? Mă tem că n-am cu ce. Poate cu un vânticel de vara, ce trece peste niște coline presărate cu flori. Și vocile că de pe altă lume: voci de îngeri, coborați la casă noastră. Corindau ‚’’La masă galbana’’, pe melodia ei străveche și adevărată. Acasă eram numai noi cei mici, mama și sora mai mare, Palaguta, dar nici unul nu ne dădeam seama cine poate să corinde atât de frumos. Sora cea mare a încercat să deschidă ușa că să vădă câți sunt, că mama zisese că ‚’’aiestia-s oare ce țigani de oreunde’’ și să le pregătească plata, colacii mari, dar nu putu s-o deschidă. Țineau de ușa. Pe fereastră nu se vedea nimic. Era acoperită cu ceva că o prelata de culoarea nisipului. Cineva stătea cu spatele în ferestruca ce avea patru pui despărțiți de o cruce la mijloc și o acoperea în totalitate. Sora-mea trecu repede în ceiecasa ( casă mare ), și trăgând cu greu desagii grei, plini de colaci mari, își umplu brațele cu ei, puși unul peste altul până sub baribe, și-i aduse abia-abia fără să-i scape, rasturnadu-i pe masă. Mama făcea două feluri de colcaci: puți și pupeze pentru copii și colcai mari împletiți pentru săraci, țigani și ruși ( ucrainieni ). Dar cum lasă sora-mea jos colacii, ușa se deschise încet și am putut auzi ultimele două versuri ‚’’Muntele s-o rupt/noi am tat trecut’’ și în casă intrară rudele tațîi, danestenii cei înalți și frumoși că niște zei: unchiul Augustin cu nevasta lui Frasana, unchiul Achim cu Pârască, mătușica Florica și Vasile, frații și sora tatuchii, cu perechile lor. Bucuria și emoția aceea n-am mai trăit-o niciodată de atunci, într-o seară de Crăciun. Sora-mea nu știa cum să ascundă colacii și nu da rând să-i ducă înapoi. Noi chicoteam înfundat, nepasandu-ne de necazul ei. Mama plângea de bucurie. Danestenii rădeau că au reușit să ne păcălească, să nu-i recunoaștem. Unchiul Achim își pusese o pelerină mare peste guba și se așezase cu spatele în ferestruca. Dar nu ne-am dat seama cum au reușit să facă de n-am auzit clocoticii ( zurgălăii ) cailor. Veniseră cu sania cu cai a unchiului Augustin. Niște cai superbi, înalți, la care sora-mea mai mare nu le ajungea cu mâna pe spate, cu toate că avea vreo paisprezece ani. La îndemnul bunicilor, toți șase își lăsaseră casele și copii inoaptea de Crăciun și trecuseră Gutaiul – vro patruzeci de kilometri – că să-l corinde pe tătuca, aflat între străini. Drumul era pustiu cu totul și ei corindau brazilor împodobiți cu zăpadă, gailor, stejarilor, caprioarelor, vulpilor, lupilor și cerului spuzit de stele. Niciodată până atunci și de atunci încoace n-a mai fost corindat ‚’’Dealul’’ astfel. Și mi-a rămas întipărită în suflet pentru totdeauna marea lor dragoste, care i-a purtat în seară de Crăciun, că pe o aripa de înger, peste curbele periculoase ale Gutaiului, până la fratele lor înstrăinat. Abia deshamati caii și duși în grajd, și la fereastră se auzi vocea inegalabilă a tații și a tuturor coratorilor. Un cor bărbătesc nemaiponeit, cu ’’Mândru-și cant-on cerb în codru’’. Veneau de la Liție, după ce-l colindasera pe părintele. Cei din casă tăceau mâlc, și când mama i-a chemat ziccand: ’’Să trăiți, haidati în casă’’ și tată a dat cu ochii de frații și sora lui, am crezut că va cădea pe jos, leșinat. A fost cel mai fericit Crăciun din viață noastră. Din sanie a apărut corseul cu douăzeci de litri de vin făcut de bunicul la teascul de sub cireș, niște cozonaci groși, rumeni și minunat aromați, umpluți cu nuca multă și stafide, făcuți de neîntrecută de bunica Pârască, din făînă albă, nulasa, cum pe la noi nu există, cârnați, caltaboși, tobă, snagerete, mere, bomboane de pom și nici nu mai știu câte. Dar unchiul Augustin ii trebuiau neapărat sarmalele cu păsat ale mamei. Au bătut vin, au corindat și s-au bucurat să fie toți la un loc. În ziua de Crăciun, neamurile noastre, cu gubele lor sure, s-au dus la biserica și ne-am mândrit cu ei, măcar că prietenii noștri au ras, pentru că la noi se purtau gube albe, pieptanate, faloase. Dar în nici o casă din sat nu se băuse vin și nici un copil nu avea unchi atât de înalți și făloși, care să corinde atât de frumos și să treacă Gutâiul noaptea, cu sania. Apoi caii aceia mari au avut vreme să lase tot satul cu gură căscată, fiindcă ’’Batarnu’’’ ( Gutaiul ) s-a închis de a două zi de Crăciun, când s-a pornit o ninsoare și un viscol, încât nu puteai să ieși din casă. Unchiul Augustin și caii lui falnici au stat la noi o săptămâna, până ce au ieșit oamenii cu plugurile și cu lopețile și au reușit să deschidă drumul. Dar asta a durat ! În această vreme, nevoind să stea degeaba, unchiul a cărat pe câmp tot bălegarul, scutindu-l pe tată de o muncă grea și istovitoare; injumatatindu-i-o, în orice caz. Toată lumea întorcea capul cu admirație după caii aceia minunați ! Unchiul Achim și unchiul Vasile și-au făcut curaj și au pornit pe jos, zicând că vor merge înainte, rupând urmă în față femeilor prin pădure, pe scurtături. Cred că mosucu’ ( bunicu’ ) Andrei se ruga încontinuu, ascultând dangatele clopotelor din șapte sate, ce se aud până acolo. Dar totul s-a terminat cu bine.

Peste vreo doi-trei ani, când s-a construit casă nouă, tată a hotărât că la camera dinspre grădina să facă un al treilea geam, către răsărit, și atâta s-a sfadit cu mama, până a rămas pe a lui. ‚’’Aceie a hi fereastră corindatorilor, să-i văd din casă’’. Dar el se gândea la corindatorii ‚’’lui’’, de peste Gutâi. Și astfel mă trezesc eu locuind azi într-o casă făcută pe locul celei vechi, din care văd răsăritul soarelui și apusul lunii. Și îmi vin în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din Epistolă întâia către Corinteni ‚’’Și acum rămân acestea trei: credință, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea’’ ( Cap. 13, v. 13 ).

Poveste scrisă de Parasca Făt