Amurgul țăranului român

Am inclus în volumul Stilul crazy și filmul Moromeții 2 (2018) în regia lui Stere Gulea, fiindcă nu există nimic mai crazy decât să faci un film inutil, care nu are nici un mesaj, dimpotrivă, atenuează toate ideile vitale ale scrierii lui Marin Preda. Vedem o lume fără viață, un document alb-negru despre Amurgul țăranului român. Ar fi totuși ceva dacă ar fi fost despre Amurgul zeului român, țăranul. Dar am subliniat această idee pentru a fi mai bine înțeles, fiindcă aici nu este vorba despre țăranul român în general, ci despre amurgul unui țăran, Moromete, un caz izolat, care se încăpățânează să intre în colectiv, să-și dea pământul împroprietăririi forțate.

Nemaivorbind de faptul că nimeni nu mai înțelege azi nimic, fiindcă, după revoluția din ’89, țăranii au primit pământul înapoi. Până și eu, care nu-s țăran, am primit cadou de la unchiul meu (preot țăran, cu studii la Blaj) un pogon de pământ. Dar ce să fac cu el? L-am dat unei verișoare să-l muncească. Dar s-a prăpădit și ea. Îl exploatează un străin. Azi țăranii au pământ cu ghiotura, dar nu mai are cine să-l muncească. Marin Preda, pe care l-am cunoscut bine, mi-a spus că împroprietărirea a fost o idee bună, el îl condamna pe Moromete că nu a aderat la colectivă. Dar cum am demonstrat în filmul Credința lui Moromete, personajul și-a învins autorul, azi nu mai există colectiv și pământul a ajuns din nou la țărani, dar țăranii fug și acum pământul este al nimănui, vin străinii și ni-l lucrează, ca în legea suedeză care spune că un teren nelucrat este luat de cine vine și-l lucrează. Țăranii tind spre o organizare a agriculturii pe ideea de fermă. Adică vor din nou o întoarcere la o formă de colectiv.

Lumea din Moromeții 2 s-a dus de mult, nu mai există. E un film despre o lume care nu mai e. Pare un fel de comună primitivă. Parcă cineva i-a spus regizorului, te plătesc dacă ajungi la performanța să faci un film despre o lume moartă, un documentar despre o lume cadaverică. Și a făcut. Morometele lui Horațiu Mălăele este cadaveric. De la primul cadru când apare până la ultimul, când, mulțumit că nu a semant cererea de intrare în colectiv, intră în casă, se întinde pe pat, își pune mâinile pe piept și pare că moare. Probabil moare, fiindcă nu mai are nici un rost să trăiască într-o lume care și-a înstrăinat pământul. Și aparatul de filmat se ridică de pe prim-planul lui și ne arată casa prăpădită, acoperită cu tablă, a fostului chiabur Moromete. Și de sus, de la apus, nu-l vedem, e în vreun copac, Lionel din Funeralii fericite îi strigă: „Scoală, măi, mortăciune! Hai, n-o fă pe mortu`!”.

Curtea e goală, fără nici o vrabie în ea. Dacă avea atâta pământ (14 pogoane), cum se lăuda, pentru care și-a alungat copiii de acasă, după ce i-a bătut bine cu ciomagul, de ce era atât de sărac? Avea și oi, avea și cai. N-a știut să-și muncească pământul? Și satul pe care îl vedem, nu e satul lui Marin Preda, Siliștea-Gumești, unde eu mi-am filmat docudrama, un sat viu, plin de mister, e un sat mort, de o sărăcie lucie, în afară de sticla cu țuică nu mai vezi nimic pe masa țăranilor. Nici țigări, ca în prima serie, unde Moromete, Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Țugurlan și ceilalți țărani, fumează țigară de la țigară, chiar și atunci când sunt pe câmp, la secerat! Pâinea țăranilor din lumea lui Preda, celebra pâine la țest, aici e o mămăligă nefiartă. Dar apare și o nelipsită masă de parastas, parastasul fiind sărbătoarea obișnuită la gumeșteni (era să scriu guleșteni). Apar atâtea absurdități, cum ar fi în prima serie jocul Călușarii, jucat cu foc de un ansamblu de tip „Cântarea României” (?!) în curtea lui Bălosu! Bătăi, imixtiunea legionarilor, uciderea inexplicabilă a lui Dumitru, și alte forțări istorice. O ecranizare total și prost politizată. Și totul e în ceață, ca finalul primei serii, când Moromete îl duce pe Niculae cu căruța, dar nu știe unde, „unde mergem noi acum, Niculae?”, îl întreabă el pe copil. Pădurea e în ceață, o beznă fără nici un orizont.

Nu asta e lumea lui Preda. Satul lui e viu, colorat. Ideea de a vedea această lume vie în alb/negru e fatală, ține de o idee politică, de atitudinea regizorului față de epoca socialistă, în care țăranul era oprimat. Dar în satele din Ardeal nu erau țărani așa de rudimentari cum îi vede Gulea. Moromeții sunt dintr-o zonă a României, nu sunt semnificativi pentru alte zone, nu reprezintă țăranul român, cum greșit cred unii. Ți-e și rușine să spui că așa arăta România! Evident, nici Siliștea lui Preda nu arăta așa. În anii ’30, când se petrece acțiunea romanului, satul era prosper. Filmul ar fi trebuit să facă un elogiu satului, ca și familiei Moromete, care era foarte respectată. Un sat pitoresc, plin de umor, a devenit o umbră cenușie. Dar cred că filmul în cămașă alb/negru nu are nici un succes la public, ce să mai spun de o carieră internațională, fiindcă un străin nu cred că înțelege nimic, groapa inumană din film îl oripilează!

Singurul viu din prima serie este Victor Rebengiuc, așa cum el îl gândește pe Moromete. Actorul mi-a spus că în viața lui nu a pășit cu tălpile goale pe un drum de țară, nu știe cum să joace un țăran. Și a făcut un Moromete al lui, diferit de al lui Preda, de fapt, el a realizat „un om cu probleme”. Și a conturat memorabil un personaj dramatic. Inițial a fost distribuit în acest personaj Gherghe Dinică, dar a refuzat, însă nu putea realiza așa ceva. Jocul lui Rebengiuc este copleșitor, numai Morometele lui a văzut dincolo de mizeria prezentului. Credința în pământ, nu în icoane (vezi piedica pe care i-o pune Catrinei când vine de la biserică), l-a făcut să depășească lipsa de credință a autorului. În filmul meu Credința lui Moromete tocmai despre asta este vorba, despre conflictul dintre personaj și autorul lui. În seria a doua, Moromeții 2, dispare orice viziune, fiindcă dispare viața. Morometele lui Mălăele este mort. Nici sticla cu țuică nu-l învie. Cum l-a înviat pe Lionel din Funeralii fericite. Personajul lui Mălăele nu evoluează, nici nu răsare, nici nu se stinge. Viețuiește în deplină ster(e)ilitate. Țăranii nu mai au nici umor. Și-au pierdut umorul. O lume încremenită în proiect.

Animată este doar secvența în care Niculae, singurul din sat care citește o carte și face dragoste, vine la București, să se angajeze la un ziar, și asistă năuc la o manifestație de susținere a regelui Mihai, manifestație împrăștiată de soldații îmbrăcați în echipament de epocă, deși în piață se vede statuia ecvestră a lui Carol I, realizată de sculptorul Florin Codre după ’89, cu mult după acțiunea filmului. Veselă e numai echipa ziarului „Scânteia”, care îl primește pe Niculae cu brațele deschise și cu pahare pline cu șampanie!! Cât de neverosimil!

Calitatea filmului este imaginea. Din punct de vedere cinematografic, Moromeții 2 poate fi apropiat de filmele lui Pița și Veroiu după Agârbiceanu. E mai degrabă lumea lui Agârbiceanu aici decât a lui Preda. Și poate a lui Galaction, dacă de gândim la Moara lui Călifar. Și nici o clipă nu se apropie de Păcat al lui Caragiale. E o lume între Caragiale și Preda. Excelează imaginea, de o rară picturalitate. Operatorul filmului, experimentatul Vivi Drăgan Vasile, a făcut o creație de pus în ramă. Toate cadrele sunt artistice. Le-a lucrat ca un mare cineast.

 

Grid Modorcea, Dr. în Arte