Despre fericire am scris pe 7 decembrie 2010 articolul Nevoia omului de fericire, unde – printre altele – spuneam următoarele adevăruri incomode pentru atei și posesorii doar de bogății materiale (exterioare): „Cum simplitatea și cumpătarea sunt condiții indispensabile întru atingerea stării de fericire, urcată până la beatitudine (cu înțelepciune se spune că nu-i bogat omul care dorește tot mai mult , ci acela care, în plan material, se mulțumește cu tot mai puțin”), pe bună dreptate ne îndeamnă Mântuitorul să nu adunăm bogății pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci să adunăm bogății nepieritoare”. Se subînțelege că aceste bogății nepieritoare nu pot să fie decât moral-spirituale...
Adaug în
textul Fericirea-n bani scăldată e-n
esența ei ratată din 28 august 2016 că ea (fericirea) „se mișcă spre
împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai
intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar
iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală
– Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de
acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni,
firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere,
mereu însetat de atotomenesc”.
De data
asta voi înfățișa câteva convingeri referențiale ale filosofilor antici greci
(Aristotel, cinicul Diogene, Epicur, Epictet), care se constituie în
recomandări pentru eterna chestiune omenească a fericirii, desigur, neuitând că
beatitudinea orientalilor (indieni, chinezi, japonezi) este cauționată chiar și
în zilele noastre de armonia lăuntrică, stare la care se ajunge prin asceză și
exerciții mai mult sau mai puțin înrudite cu Yoga (bunăoară, arta zazen de a comunica, dincolo de
cuvinte, „de la sufletul meu la sufletul tău”), că gânditorul iudaic Baruch
Spinoza - ignorând crunta sărăcie la
care a fost condamnat de rabini și coreligionari - și-a găsit fericirea în
„căutarea dezinteresată a adevărului” sau că splendida înțelepciune japoneză
continuă să-i avertizeze pe pământeni în legătură cu pericolul acumulării
materiale: „Un obiect în plus este o grijă în plus”...
Conștienți
de acest lucru, marii înțelepți ai lumii, îndeosebi cei din vechime, încât erau
perfect îndreptățiți să afirme că „Tot ce am duc cu mine”!
Sigur că
Stagiritul are dreptate atunci când susține că fericirea nu se identifică cu
satisfacția, ea fiind rodul unei vieți mereu virtuoasă și al activităților
serioase, care contribuie în mod nemijlocit la împlinirea omului ca om.
Totodată,
fericirea nu este un joc, asta deoarece – în esența sa – jocul este inconștient
(și animalele se hârjonesc și se joacă, puii lor prin joc formându-și
deprinderile și reflexele). Însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii,
scopul suprem al indivizilor și al societăților din totdeauna și pentru
totdeauna, neaparat trebuie să purceadă de la o serie de acte conștiente, mai
întâi pentru dobândirea armoniei lăuntrice (omul neliniștit, hapsân și invidios
nu cunoaște drumul spre adevărata fericire!), apoi întru formarea unei conduite
ireproșabile, rampa sigură de lansare spre starea de recunoștință, implicit de
recunoaștere cu maximă bucurie a rarelor și scurtelor perioade de fericire.
Într-adevăr,
sub neîntrerupta apăsare a unui timp rău și bolnav, numai de-o asemenea
fericire are parte omul în această lume, anapoda în principal din cauza
politicilor duse (peste capul miliardelor de semeni îmbrobodiți) pentru
sporirea puterii, bogăției, faimei și plăcerilor celor puțini. Cu completarea
că în lumea noastră ultratehnicizată și – deci – ultramaterială, tot mai mulți
pământeni și tot mai multe comunități umane (familii, dinastii, clanuri, găști,
partide, popoare, organisme suprastatale) se amăgesc cu „fericirea” generată de
cele patru capcane necruțătoare (bani, putere, faimă, plăcere), deși se știe
foarte bine că răul și nefericirea progresează prin esența lor demonică.
După cum
viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile,
neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, întrucât numai din
înțelegerea lor descoperim noi sensuri mobilizatoare), fericirea la rându-i nu
poate să fie un scop în sine. De ce? Pentru că scopul în sine nu numai că ar
mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în
această superbă ipostază ea rămâne pură și transfiguratoare), dar i-ar
distorsiona – prin încurajarea patimilor (orgoliu, egoism, ipocrizie ș.a.m.d.)
- și sensul izbăvitor.
Da, căci
aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea
armonioasă a omului îndumnezeit/atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu,
modest, cumpătat, generos) și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul
și pe cele frățești cu toți semeni. Altfel spus, fericirea deplină și
transfiguratoare (din bun mai bun) nu poate să fie egoistă, adică edificată pe
nefericirea celor mulți, prin minciuni, nedreptăți, jafuri, discriminări, acte
teroriste sau războaie de cotropire.
Aidoma
lui Aristotel, cinicii (mai ales Diogene) pun virtutea și abstinența la baza
fericirii, Epicur așază fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet
ne face cunoscut în Manual (mai exact
în Fragmente) că „În sărăcie, cineva
își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar
fericit” (maxima 133 din cartea apărută la BPT, Editura Minerva, București,
1977), elogiind „menține-te și abține-te” (vorbe care –potrivit celebrului
actor grec Favorinus – „tot omul trebuie să le aibă în minte”), iar religiile
în general, creștinismul în special, recomandă fericirea izvorâtă din cumpătare
și necontenit îmbogățită cu credință, iubire, smerenie și simplitate.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
17 oct. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu