STEJARUL CEL FALNIC

Stejarul cel falnic spre cer își ridică

Și brațe vânjoase, și ramuri de dor,

În trupul său plânge o lacrimă mică,

Ce urcă prin vene de sevă ușor.

 

Sub glie se-aud șoapte grele, suspine,

Și râuri de lacrimi ce strigă în cor,

Imploră prin frunze și ramuri divine

Să-i facă din nou luptători ce nu mor.

 

Să-și poarte stindardul pământului care

Jelește în taină o țară ce-a fost,

Frumoasă, întreagă în mândre hotare,

Dar care s-au frânt în dureri fără rost.

 

Pribegii prin codri își caută doina

În care-au pus toată iubirea din ei,

Căci țara aceasta pierdutu-și-a noima

Prin legi deșănțate, doar pentru mișei.

 

Și plânge iar cerul cu lacrimi albastre,

Ce curg peste ramuri rostind rugăciuni,

La noi să ajungă și-n inimi sihastre,

S-audă și lacrima celor străbuni!

 

Autor: Aurelia Oancă

         15.10.2024