de Gheorghe Pârja
Suntem în Anul Brâncuși, instituit oficial prin lege
de către Parlamentul României, când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea
marelui sculptor. Maramureșul a marcat evenimentul prin lansări de cărți și
simpozioane. Prietenul și filosoful Grigore Georgiu mi-a trimis un text despre
un episod mai puțin cunoscut din viața lui Brâncuși. Din devenirea unei opere
celebre. Textul de față se sprijină pe documentarea trimisă de prietenul meu.
Vă spun povestea. Cel mai frumos monument al României nu a răsărit din pământ,
datorită unei revelații spontane a lui Constantin Brâncuși, ci a fost comandat,
finanțat și supervizat obsesiv de o doamnă pe care manualele o ignoră. În timp
ce sute de mii de turiști privesc hipnotizați spre cer la Coloana Infinitului,
nimeni nu rostește numele minții logistice care a făcut posibil acest miracol
al sculpturii universale.
Arethia Tătărăscu nu a fost doar soția influentă a
unui prim-ministru interbelic, ci adevăratul manager de proiect al capodoperei
de la Târgu-Jiu. În spatele geniului artistic s-a ascuns o forță pe care
istoriografia oficială a șters-o metodic din memoria colectivă. Doar biografii
mai amintesc această întâmplare cu profunde semnificații. În anul 1936, România
era marcată de negurile prevestitoare ale războiului, iar recunoștința pentru
eroii primului război se stingea. Ca președintă a Ligii Naționale a Femeilor
Gorjene, Arethia a decis că eroii români merită mai mult decât un simplu
obelisc provincial. Inițial, doamna s-a îndreptat spre Milița Pătrașcu, ucenica
lui Brâncuși. Aceasta a insistat ca autorul care să realizeze opera să fie
Maestrul ei.
Așa, Arethia a avut curajul să îl contacteze direct
pe Brâncuși, artistul consacrat și capricios, cerându-i un monument unic.
Scrisorile au fost trimise la Paris, negocierile au fost dure, dar ea a avut
diplomația să-i capteze interesul pentru pământul natal. L-a adus personal în
țară. A umblat pe teren alături de el, stabilind reperele capodoperei. Atunci,
Brâncuși a rostit: „Nu vă pot spune cât de fericit voi fi să realizez ceva
acasă!” Dar adevărata luptă nu a fost cu dalta, ci cu birocrația sufocantă,
exproprierile masive și strângerea fondurilor unui șantier impresionant.
Arethia a transformat Liga Femeilor într-o mașinărie de strâns fonduri,
obținând bani de la stat și din donații private, garantând cu propriul nume
credibilitatea proiectului.
Când Brâncuși a cerut crearea unei axe drepte care
să traverseze întregul oraș, demolând case, autoritățile s-au panicat. Ea a
intervenit tăios. A rezolvat exproprierile, a despăgubit familiile mutate și a
mutat și o biserică pentru a asigura aliniamentul dorit de sculptor. Era un
dirijor tăcut, care muta munții din loc pentru ca geniul să lucreze
nestingherit. Fiecare detaliu, de la Poarta Sărutului la Masa Tăcerii, a trecut
prin aprobarea ei logistică. A comandat blocurile de travertin, a asigurat
transportul pe calea ferată și a asigurat cazarea meșterilor. A refuzat orice
compromis de calitate, chiar și atunci când bugetele erau în suferință.
Documentele de arhivă stau mărturie că ea semna cecurile, aproba devizele și
calma accesele de furie ale artistului, care amenința cu abandonul.
O femeie ținea pe umerii ei greutatea unei
capodopere universale, navigând cu abilitate diplomatică între orgoliul unui
mare artist și limitele stricte ale administrației locale. Dar istoria este
scrisă cu cerneala ingratitudinii, iar regimul instalat după război nu i-a
iertat Doamnei originile burgheze. Când comuniștii au preluat puterea, soțul ei
a fost aruncat în închisoarea de la Sighet, iar femeia care dăruise națiunii
Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu a fost evacuată cu forța din propria casă.
Numele ei a devenit cuvânt interzis și a fost tăiat din albumele de artă și
monografii. Un asasinat cultural executat cu precizie rece.
Umilința la care a fost supusă în anii 1950 a
depășit orice limită a absurdului. Fosta președintă a Ligii Femeilor Gorjene a
ajuns să trăiască într-o sărăcie lucie. Între timp, autoritățile intenționau să
tragă Coloana Infinitului la pământ cu tractoarele, considerând-o artă
decadentă. Arethia asista neputincioasă la riscul distrugerii muncii sale.
Supraviețuirea monumentului s-a datorat unor ingineri care înțelegeau simbolul
monumentului. Măsura nedreptății istorice este finalul ei complet anonim. S-a
stins din viață în anul 1968, în timp ce autoritățile regimului începeau să-l
recupereze politic pe Brâncuși, ca erou național. Statul a tipărit monografii
luxoase, din care numele Arethiei a fost omis. S-a dat nemurirea pentru un
artist și o femeie vizionară a fost condamnată la uitare.
De aceea ideea ta, prietene Grigore, mi-a fost de folos
să mai scutur praful de pe adevărul vremii. Acum în Anul Brâncuși!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu