Exegetul „statului eșuat”, fostul președinte Klaus Iohannis, l-a definit din interior, fiind unul dintre creatorii lui. I-a cântat în strună, cine altul decât Kelemen Hunor, al cărui partiduleț a șlefuit și el, ani la rând, la tălpile statului care, de ceva vreme, a luat-o la vale. Nicușor Dan, președintele cu care ne-am procopsit, mai precaut în formulări, îl evaluează drept „aproape eșuat”, nu doar în misiunea sa fundamentală de protecție a cetățeanului, ci și în însăși arhitectura sa funcțională.
Un stat în care demnitarii se disociază de interesul public, fie că sunt „unguri”, precum mărturisea demisionarul ministru al Culturii Demeter András István, fie că au jurat „strâmb”, ghidați de interese personale sau transnaționale, devine, inevitabil, un stat profund imoral. Ca în romanul lui George Orwell, „Ferma animalelor”, în statul nostru eșuat și imoral, „toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele”.
Parcă îl vezi pe prim-ministrul demis, Ilie Bolojan, ca o rădașcă răsturnată pe spate, zbătându-se teatral pentru un miliard de lei. Reformatorul de mucava nu accepta, sub nicio formă, includerea „pachetului social” propus de aliatul „proeuropean”, PSD, în construcția bugetară.
Între timp, peste cinci milioane de beneficiari ai programului extins „Sprijin pentru România” așteptau aceste ajutoare, asemenea unor pui înfometați. În anii anteriori, cardurile sociale pentru persoane vulnerabile au avut peste 1,1 milioane de beneficiari activi, o realitate socială greu de ignorat chiar și în calculele reci de buget.
Nu empatia față de persoanele defavorizate, nu înțelegerea dezastrului provocat prin majorările de taxe și impozite, prin înghețările de salarii și pensii și prin inflație l-au convins în cele din urmă, ci doar „șantajul” PSD și frica de a nu-și putea duce la îndeplinire programul antiromânesc. În final, l-a ciuntit cât a putut și l-a introdus în buget, dar nu fără costuri politice.
Și iată că acum noua lege a salarizării unitare, prezentată oficial drept un jalon important, chiar „jalon-cheie” în PNRR, este băgată în ochii Parlamentului pe ultima sută de metri. Beneficiarii sunt aproximativ 1,3 milioane de angajați bugetari, dintre care cam 53% ar beneficia de majorări salariale consistente.
În capul listei se află parlamentarii, cu creșteri ale indemnizației lunare de peste 3.600 de lei, și miniștrii, cu majorări salariale de peste 2.500 de lei. În total, între 700.000 și 800.000 de persoane ar fi avantajate direct salarial, într-un pachet cu impact suplimentar estimat nu la 1 miliard ca în cazul beneficiarilor „pachetului social”, ci la 8 miliarde de lei anual.
Sprânceana demisă pare mai puțin încruntată, pentru că nimeni nu mai vorbește despre sursă, despre buget sau despre deficit, ci doar despre noul guvern. Și chiar dacă reforma salarizării publice apare în angajamentele asumate de România față de Comisia Europeană pentru reforma cadrului de salarizare publică, chiar dacă există riscul pierderii sau blocării unor tranșe PNRR dacă reforma nu este adoptată conform calendarului agreat, o minciună puturoasă învăluie interesele meschine ale demnitarilor.
O minciună cu stropi, pentru că PNRR nu spune „măriți salariile demnitarilor”, nu, Bruxelles-ul cere doar reformă, coerență, predictibilitate și control fiscal. Argumentul urgenței pentru a trece rapid un pachet foarte complex, cu dezbatere limitată și cu efecte redistributive sensibile, seamănă teribil de mult cu „noaptea” Ordonanței 13. Iar percepția publică devine inevitabil cinică și injurioasă. Așadar, pentru ajutoare sociale „nu există spațiu fiscal”, dar pentru salarizarea aparatului public „se găsesc miliarde”.
Guvernul interimar îngână, prin vocea ministrului Pâslaru, că legea salarizării este jalon PNRR și că salariile publice țin de funcționarea statului. Pentru îmbuibații puterii, pachetele sociale sunt doar cheltuieli redistributive temporare, adică pomeni de care statul se poate lipsi.
Oamenii, speriați, au învățat să rabde, s-au adaptat greutăților, iar „animalele mai egale” simt că aceștia pot fi chinuiți și mai mult. Însă miniștrii și parlamentarii, cei care au creat dezastrul și țin cu dinții de putere, au nevoie de salarii mărite pentru ca statul, vezi Doamne, să nu deraieze cu tot cu locomotivă.
Politic și emoțional, paralela este devastatoare, pentru că oamenii nu acuză doar dubla măsură, ci și prioritățile morale ale statului. Iar atunci când aceste priorități par inversate, narativul orwellian devine mai puțin metaforă și mai mult instrument de descriere a realității politice.
Viorel Ioniță, cotidianulhd
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu