Poem Limbii Române

 

Limba română nu începe într-un manual,

nici într-o sală de clasă cu ferestre înalte,

nici în dicționare grele, așezate cuminți pe rafturi.

Ea începe într-o mamă

care își cheamă copilul pe nume

pentru prima dată.

Într-un bunic

rostind încet o poveste

la marginea serii,

în timp ce focul trosnește

și timpul pare că adoarme în lemn.

Limba română miroase a pâine caldă,

a fân cosit vara,

a ploaie peste ulițe,

a tei înfloriți și a dor.

Mai ales a dor.

Există cuvinte

pe care alte limbi le traduc,

dar nu le pot purta cu adevărat în inimă.

Dorul nostru

are greutatea unei îmbrățișări pierdute,

a unei plecări fără sfârșit,

a unei iubiri care continuă

chiar și în tăcere.

Limba română a trecut prin războaie,

prin granițe schimbate,

prin vremuri în care oamenii vorbeau încet,

de teamă să nu fie auziți.

Și totuși a rămas.

A rămas în poezii scrise la lumina lămpii,

în scrisori purtate luni întregi prin lume,

în cântece de leagăn,

în rugăciuni șoptite înainte de somn,

în glasul celor plecați departe

care încă visează românește.

Ea nu este doar o limbă.

Este o casă.

O casă făcută din sunete moi,

din cuvinte care curg rotund,

din amintiri care nu pot fi traduse fără să piardă ceva din ele.

În limba română plângem altfel.

Iubim altfel.

Iertăm altfel.

În ea, munții par mai înalți,

iar câmpiile mai liniștite.

În ea, pădurile au legende,

iar râurile par că spun povești

celor care știu să asculte.

Limba română poartă urmele timpului:

latinitate și cântec slav,

ecouri vechi de imperii,

șoapte de popoare trecute prin istorie.

Și totuși, din toate acestea,

și-a făcut propriul suflet.

Un suflet cald,

melancolic și luminos.

Sunt limbi care impresionează prin forță.

Altele prin precizie.

Limba română impresionează prin inimă.

Prin felul în care poate transforma

o simplă propoziție

într-o mângâiere.

Prin felul în care „acasă”

nu înseamnă doar un loc,

ci oameni, lumină, copilărie,

miros de mere coapte și liniște.

Și poate că aceasta este adevărata ei putere:

că nu se vorbește doar cu vocea,

ci și cu sufletul.

De aceea, oriunde ar pleca românii în lume,

limba română merge cu ei

ca o flacără mică și vie

pe care nici depărtarea, nici timpul

nu reușesc să o stingă.

Al.Florin Țene