În vaduri ape repezi curg

                                                  de Gheorghe Pârja

Unde fugim de acasă, în aceste zile crispate, cu moțiune de cenzură și căutare de premier, cu turbioane atmosferice, cu amenințările războaielor…? Că tocmai în vatra familiei ești ochit cu armele năravurilor unor personaje care nu doresc să dea seama nimănui de faptele lor. Nici aici nu am scăpat de rânduielile zilei. Eu am găsit, însă, o soluție. M-am uitat pe un calendar literar și am văzut că în 9 mai s-au împlinit 108 ani de la moartea poetului George Coșbuc. M-am uitat atent și am citit că anul acesta se împlinesc 160 de la nașterea lui. Asta-i soluția!, mi-am zis. În vaduri ape limpezi curg… Măcar așa să ne aducem aminte de unul dintre cei care au înălțat simțirea lirică românească. Drumul până la casa lui George Coșbuc nu este lung. Îl poți străbate cu gândul, cu pasul, dar mai ales cu lectura. Acum am ales varianta mai la îndemână. Deschid cărțile vremii și citesc ce a scris Bogdan Duică la înmormântarea ilustrului dispărut: „La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru.”

La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară,” publică un necrolog pe care-l încheie cu aceste cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile nea­mului moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării.” George a fost al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei. Copilăria și-a petrecut-o la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului. Învață în satul natal și la Telciu. Învață germana cu un unchi. După bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității maghiare din Cluj (1884). Începuturile sale literare s-au petrecut la 15 ani, într-o foaie pedagogică din Ardeal. Corespondează cu Slavici, care îl cheamă în redacția ziarului din Sibiu.

În vara anului 1887, poetul începe să lucreze ca redactor la revista „Tribuna”, inaugurând o etapă hotărâtoare în cariera sa literară. Mișcarea literară de la această revistă a dus la cristalizarea poziției lui Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, orientată spre idealul restabilirii unității naționale a poporului român. Titu Maiorescu îl invită pe Coșbuc să lucreze la București. La acea vreme, Ardealul era sub ocupație austro-ungară, iar legile respectate erau cele semnate de împăratul Franz Iosef. Nu făcuse armata și nici nu avea de gând să o facă. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Se împrietenise cu Slavici, se întâlnea des cu Caragiale, îl admira pe Eminescu. Dar tot mai des îl încovoia tristețea și dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Acolo unde în vaduri ape repezi curg…

Dar vremurile nu-i îngăduiau. Vine pe lume fiul Alexandru, care era de o frumusețe tulburătoare. În august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma unui accident de mașină pe Valea Oltului. Avea doar 20 de ani. Moartea fiului l-a marcat profund pe poet. Casa natală, la care ținea atât de mult, transformată acum în muzeu, a fost ridicată chiar de tatăl său, părintele Sebastian Coșbuc. La construcția casei au ajutat toți oamenii satului, de când s-a desprimăvărat și până toamna târziu. Apreciată ca una din cele mai vechi clădiri din spațiul Țării Năsăudului, casa lui George Coșbuc a fost ridicată în preajma anului 1840. Este locuită de șirul de neamuri. În anul 1954, o cumpără statul român. Grupul de cărturari ardeleni de la Sibiu sugerează înființarea unui muzeu dedicat poetului. Fapta se întâmplă, și casa natală a poetului George Coșbuc devine primul muzeu memorial de literatură română din spațiul românesc.

Așa cum arată muzeul azi, a fost gândit în anul 1986, după planul tematic expozițional realizat de cercetătorul Constantin Catalano, fiind sprijinit de președintele Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, de atunci, Mihai Marina, cu obârșii maramureșene. Ca să scap de presiunile zilei, am ales varianta memoriei. Unde la un capăt de drum mă aștepta Casa lui George Coșbuc, un muzeu închinat poetului unic prin faptul că deține exponate originale din viața și operele celui care a rămas “suflet în sufletul neamului.” Sincer să fiu, am ajuns cu gândul în Casa lui Coșbuc, dar nu sunt sigur că am ieșit de acolo. Ori mă mai plimb pe poteca de la moară. Tămăduitoare călătorie în vremi răsturnate. Cum de leac sunt și cuvintele lui Liviu Rebreanu: „Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.” Vă invit la drum! Că în vaduri ape repezi curg…