Este cât se poate de real că, dacă nu suntem extrem
de atenți, riscăm să ne înecăm în fake news-uri. Care sunt intenționate. Făcând
parte din propaganda de război. Care niciodată în istorie nu a fost mai
eficientă ca acum. În realitate, „The Times” nu a verificat această informație,
pe care, după cum precizează, a primit-o plocon de la serviciul secret
ucrainean. Ori știm că Ucraina are tot interesul să lărgească cât se poate de
mult perimetrul acestui război, pentru că extinderea conflagrației ar ajuta-o
să reziste mai bine. Și ar uni și mai mult statele lumii împotriva Federației
Ruse. Iată un bun motiv pentru ca eu unul să nu alerg după fentă și să fiu
extrem de circumspect în raport cu informația difuzată de „The Times”. Nu la
fel procedează însă alți analiști sau comentatori ai războiului din Ucraina.
Inclusiv generali români, scoși zilele acestea de la naftalină și plasați în
fața hărților de război, pentru a ne explica ce și cum.
Speculațiile curg valuri, valuri. Mai întâi am auzit
că armata Federației Ruse va ocupa Transnistria. Și că provocările de acolo au
taman acest scop. Dar să privim situația cu mult realism. De peste 30 de ani,
această regiune separatistă, cu o populație predominant vorbitoare de limba
română, dar pro-rusă, este practic ocupată de Rusia. Și nu mă refer acum doar
la cel mai mare depozit de armament din Europa, menținut acolo de către armata
rusă și protejat de un număr apreciabil de mare de militari. Rusia este
singurul stat care recunoaște autonomia Transnistriei și o încurajează pentru a
deveni independentă, în timp ce toate celelalte state consideră că această
fâșie de pământ aparține de drept Republicii Moldova.
Legat de acest scenariu fals al ocupării de către
Federația Rusă al unui teritoriu pe care deja îl deține, patrioți autentici și
falși patrioți se înghesuie în aceste zile pentru a susține teza unirii de
îndată a Republicii Moldova cu patria mamă. Se afirmă că, în acest fel,
automat, Republica Moldova ar deveni membru UE și NATO. Povestea sună a cal
troian. În primul rând pentru că Republica Moldova este stat neutru. Ieșirea
din neutralitate va fi cu certitudine percepută de către Federația Rusă drept o
amenințare majoră, în primul și în primul rând pentru că astfel NATO se va
deplasa mult spre Est. Și, în al doilea rând, pentru că un asemenea scenariu ar
include și Transnistria. Unde de peste 30 de ani rușii mențin un conflict
înghețat, cu intenția de a-l dezgheța la momentul oportun. Chiar și Maia Sandu
a rămas perplexă când a fost întrebată insistent de ce Republica Moldova nu
decide pur și simplu să se unească cu România. Și a dat singurul răspuns
posibil. Precizând că acest lucru nu se poate întâmpla, decât dacă cetățenii
Republicii Moldova doresc acest lucru și îl solicită în mod expres. Ceea ce nu
s-a întâmplat.
Fie doar și vânturată această poveste, ea devine
extrem de periculoasă pentru România. Și chiar și pentru NATO, în măsura în
care partenerii noștri, în frunte cu Statele Unite, nu doresc o extindere a
conflictului, așa cum dorește Ucraina. Dar care o fi adevărul din această
perspectivă?
În paralel cu adoptarea celui de-al șaselea val de
sancțiuni economice împotriva Federației Ruse, asistăm și la lansarea câtorva
scenarii din ce în ce mai belicoase. Și nu mă refer acum la cantitățile din ce
în ce mai mari de armament și la miliardele din ce în ce mai numeroase, care
curg dinspre statele NATO spre Ucraina, pentru a crește semnificativ
capacitatea de rezistență a armatei lui Zelenski, dar și pentru a pregăti
contraofensive desfășurate în perspectivă inclusiv pe teritorul Federației
Ruse. Nu mă refer nici la planurile, vânturate și ele tot mai insistent, care
vizează sfârșitul supremației aeriene a Kremlinului. Nu mă refer nici măcar la
recenta și spectaculoasa aruncare în aer a uneia dintre cele mai mari fabrici
de rachete a Federație Ruse. Un eveniment care i-a lăsat cu gura căscată pe liderii
de la Kremlin. Dar la ce mă refer de fapt? În primul și în primul rând, la o
tentativă se pare reușită a președintelui Joe Biden de a obține aprobarea
legislativului american, pentru o eventuală desfășurare a forțelor combatante
americane pe teritoriul Ucrainei. Ceea ce ar însemna că, în nume propriu, cel
mai important stat NATO, statul care de fapt conduce întreaga organizație, va
intra în coliziune, în înfruntare directă cu militarii ruși. Ar fi o escaladare
serioasă a războiului, spectaculoasă dacă o privim de la mare distanță, dar
dramatică, dacă o privim de aproape. Simultan, liderii de la Kremlin amenință
din ce în ce mai frecvent că vor ataca convoaiele de armament în deplasarea
acestora spre Ucraina. Deci pe teritoriul unor state NATO, cum ar fi Polonia și
România. În replică, la rândul lor, liderii de la Kiev declară că și armata
ucraineană ar putea întreprinde măsuri la indigo, acționând asupra convoaielor
de militari și armament aflate în deplasare spre front pe teritoriul Federației
Ruse.
Cum-necum, războiul se încinge. Și nu există semne
cât de cât convingătoare că ne apropiem de un tratat de pace. În aceste
condiții, nu numai autoritățile statului român, ci și cetățenii trebuie să dea
dovadă de multă prudență, evitând pe cât posibil să cadă în capcanele
propagandei de război. În caz contrar, nu numai Transnistria, nu numai
Republica Moldova, ci și România pot deveni câlcâiul lui Ahile al forțelor
NATO.
Autor:
Sorin Roșca Stănescu
Sursa:
corectnews.com
Stau în șatra părintească și privesc la nucii rămuroși care mi-au străjuit devenirea. Plecarea și întoarcerea acasă. Prima încercare lirică i-am dăruit-o unuia dintre ei. Crescut ca un semn de întrebare. Nucul este un arbore blând și ocrotitor. Se spune că însuși Ahile s-a oprit la umbra unui nuc pentru a-și liniști o rană sângerândă. Dar eroul grec, știm asta, nu avea frică de moarte. Era de neatins, deoarece mama sa, Tetis, îl cufundase în apa Styxului și-l făcuse invulnerabil, cu excepția călcâiului de care-l ținuse. De ce în Styx? Deoarece fluviul avea ape tulburi și noroioase, dincolo de care începea împărăția morții. Așa scrie în Iliada. Tot acolo am aflat că Alexandru Macedon avea o mare prețuire pentru poeți. Când Alexandru împlinise treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea, a decis să-i caute un tutore, deoarece tânărul avea nevoie de o educație superioară, pe lângă cea spartană. Așa l-a ales pe Aristotel, marele filosof al antichității, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i vaste cunoștințe din domeniul filosofiei, artelor, astronomiei, matematicii și politicii.
Așa, când a ajuns la putere, a hotărât să pedepsească Teba din pricina unei revolte, le-a ordonat soldaților s-o ardă, mai puțin casa lui Pindar, unul dintre marii poeți ai Greciei antice. Unii înțelepți, au socotit că lumea greacă veche începe cu Ahile și se termină cu Alexandru cel Mare. Împăratul citise Iliada și a prins drag de Ahile. De aceea, când a ajuns la mormântul eroului mort sub zidurile Troiei, l-a acoperit cu flori strigând: „Fericit Ahile, care a fost iubit de un prieten atât de fidel și a fost cântat de un mare poet.” Când Ulise a coborât în infern, l-a întâlnit pe Ahile într-o dilemă. A putut să aleagă între o viață scurtă, dar plină de glorie, și o viață lungă, dar cenușie. Știm că a preferat prima, murind ca un erou lovit de lancea lui Paris, arma fiind dirijată spre călcâiul vulnerabil.
Ahile a devenit erou de opere literare. Ce glorie să fie aceea când lumea știa că este protejat de o armură nevăzută? Sorții i-au dat, însă, acel punct nevralgic, care l-a apropiat de noi, muritorii. Octavian Paler, în ale sale mitologii subiective, crede că eroul homeric este un zeu cu o rană omenească. Numai călcâiul vulnerabil i-a dat dreptul la glorie. Care i-a schimbat nemurirea stearpă, într-o moarte omenească. Rana aceea l-a făcut pământean. Datorită ei a putut deosebi durerea de îngâmfare, aroganța de tristețea, care ne cuprinde uneori. Așa spune Paler: „Nu noi suntem creația zeilor, ci zeii sunt creația noastră. I-am născut murind noi. I-am născocit pentru a le da ceea ce nouă ne-a fost refuzat. Ei ne sunt datori, deoarece nemurirea lor se bizuie pe moartea noastră.”
În călcâiul lui Ahile ne recunoaștem dimensiunea noastră umană, cu pofte și abțineri, cu bucuria de a contempla frumusețea lumii. De a ne da seama că viața noastră pământeană are durată, deci trebuie să-i iscodim tainele, de unde curg iubirea, iertarea și pofta de cântec. Putem aprecia cu voluptate binele, și putem alunga răul din inimile noastre. De aceea, nu aș fi vrut să fiu zeu. Ce tristă condiție închipuită! Iubirea este moartea zeilor învrăjbiți, iubirea este sfârșitul lumii vechi și începutul noului, care abia se înfiripa, mi-a scris Ioan Alexandru pe o carte de eseuri. Care a văzut că pe poarta templului lui Apollo era săpată vorba veche: „Gnoti seauton,” adică pe românește „cunoaște-te pe tine însuți!” Și dacă încerci să te cunoști, după îndemnul antic, poți ajunge la părerea că ești cineva, că ești totul ori nu ești nimic.
Ahile a îmbrățișat prima atitudine față de el. Și a ajuns vândut de zeul gelos care a îndreptat sulița lui Paris, unii spun săgeata, spre călcâiul fragil. Și așa s-a născut un erou homeric. Cred că acest personaj fascinant face legătura dintre om și zei. M-am desfătat povestind această întâmplare, veche, antică și de demult.