Expoziția inedită de carte

“«Operele alese ale lui M. Rousseau» în Biblioteca poetului Octavian Goga de la Ciucea”

 

       Celebrul poet și dramaturg francez Jean-Baptiste Rousseau (06.04.1671 – 17.03.1741), considerat de către contemporanii săi unul dintre cei mai importanți poeți lirici și epigramiști francezi ai sec. al XVIII-lea, este renumit în special pentru odele și epigramele sale (care, de facto, reprezintă apogeul liricii clasice formale franceze de la începutul sec. al XVIII-lea).

       Este adesea confundat de publicul larg cu celebrul filozof iluminist Jean-Jacques Rousseau, chiar dacă nu avea cu acesta nicio legătură de rudenie.

       Deși încercările sale inițiale în dramaturgie și operă n-au avut succesul scontat, a rămas celebru în istoria literaturii atât pentru epigramele sale cinice și satirice, cât și pentru formele clasice și stilul polemic.

       Considerate de critici drept cele mai bune lucrări ale sale, epigramele lui M. Rousseau sunt caracterizate printr-un spirit caustic și o fină critică la adresa societății decadente a epocii.

       Excelând în poezia de inspirație clasică, este recunoscut pe scară largă în epoca sa pentru odele sacre și seculare, pentru versurile satirice, dar și pentru epigramele ingenioase, tăioase și spirituale.

       Născut la Paris în familia unui cizmar sărac, datorită geniului său literar reușise să acceadă în înalta societate decadentă a vremii.

       A studiat la renumita școală de elită  din “Quartier Latin” din Paris (cunoscută anterior ca și “Colegiul iezuit”), actualmente – prestigiosul liceu parizian “Louis-le-Grand” (una dintre cele mai remarcabile instituții de învățământ din Franța).

       Extrem de popular în saloanele pariziene pentru spiritul său mușcător, satirele sale i-au adus numeroși dușmani, în urma celebrului scandal din cauza versurilor satirice defăimătoare la adresa unor figuri publice ale vremii (care i-au fost atribuite), în 1712 fiind chiar exilat definitiv din țară.

       Petrecându-și restul zilelor în străinătate (trecând prin Elveția și Austria), a decedat la Bruxelles, în 1741.

       Deși a scris și piese de teatru, datorită versurilor pline de duh și stilul său clasic bucurându-se de o popularitate extraordinară în societatea pariziană a epocii, celebritatea i-au adus-o epigramele, butadele și poeziile satirice. 

       A excelat în adaptarea formelor clasice la evenimentele și personalitățile contemporane, opera sa fiind definită prin două orientări esențiale:

a)      epigramele scurte și cinice (considerate de critici drept cea mai valoroasă parte a moștenirii sale literare);

b)       poezia lirică și piesele de teatru (odele spirituale, cantatele și comediile dramatice).

       Renumitele ode spirituale (una dintre culmile poeziei lirice religioase din literatura franceză a epocii), inspirate puternic din textul biblic (în special din Psalmi și Vechiul Testament) și adaptate rigorilor versificației clasice franceze, sunt caracterizate atât printr-un ton solemn și măreț, cât și printr-o tehnică impecabilă, menită să trezească sentimente de pioșenie și admirație față de divinitate.

       Majoritatea cantatelor acestui maestru al genului liric din sec. al XVIII-lea extrag subiecte din mitologia greco-romană, exprimând pasiuni intense și învățăminte morale: piloni fundamentali ai tragediei, ai operelor clasice și ai basmelor.

       Considerat părintele cantatei literare franceze, Jean-Baptiste Rousseau a adaptat această formă muzicală de origine italiană în poezii scurte structurate special pentru a fi puse pe muzică, alternând recitativele cu ariile.

       Jean-Baptiste Rousseau s-a stins din viață la vârsta de 71 de ani, în localitatea Laeken, situată lângă Bruxelles, în Țările de Jos Austriece (astăzi în Belgia), după o lungă perioadă petrecută în surghiun.

       Deși, din cauza unor dispute și satire politice, a trăit o mare parte din viață în exil, datorită odelor și epigramelor sale este considerat una dintre cele mai importante figuri literare ale clasicismului francez.

       Publicat la Paris, volumul expus online (“Operele alese ale lui M. Rousseau”) reunește cele mai celebre poezii ale unuia dintre cei mai importanți poeți și epigramiști ai Franței din sec. al XVIII-lea, în special: odele (poeziile lirice, adesea cu caracter religios sau patriotic), cantatele (poeziile puse pe muzică, inspirate din mitologie sau din teme alegorice), epistolele (poeziile redactate sub forma scrisorilor adresate prietenilor sau unor personalități marcante), epigramele (poeziile scurte, tăioase și satirice care-i consolidaseră celebritatea) și alegoriile (procedeele artistice exprimând idei abstracte prin mijloace concrete), care-i consacraseră reputația literară în perioada Vechiului Regim.

       Cuprinzând cea mai mare parte a creației sale poetice, care s-a bucurat de o mare apreciere, fiind larg citită în sec. al XVIII-lea, volumul reprezintă o selecție reprezentativă a celor mai importante scrieri filosofice, politice, pedagogice și autobiografice ale gânditorului iluminist.

       Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«Operele alese ale lui M. Rousseau» în Biblioteca poetului Octavian Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o selecție reprezentativă din creația lirică și dramatică a renumitului poet și epigramist, volumul publicat în una dintre cele mai cunoscute ediții timpurii ale sale, în 1766, de către Casa Editorială “Barrois”, textele ilustrându-i talentul care l-a consacrat în literatura franceză a sec. al XVIII-lea.

       Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

 

Expoziția inedită de carte online

Parabolele Domnului Hristos” în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea

 

            Scriitoarea americană Ellen G. White (26.11.1827 – 16.07.1915), unul dintre cofondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (alături de soțul ei, James White, și de teologul adventist Joseph Bates), a fost considerată de către adventiști (“advent” însemnând a doua venire a lui Isus Hristos) ca având darul profetic și un rol esențial în organizarea, orientarea spirituală și dezvoltarea acestei mișcări religioase prin viziunile și numeroasele sale scrieri.

            După ce a pus bazele comunității adventiste (1840–1860), ajutând la stabilirea structurii oficiale a bisericii (1863), este considerată un profet contemporan călăuzit de Dumnezeu, ale cărui mesaje au îndrumat biserica, deși ea însăși preferase titlul de “mesageră”.

            A scris mii de pagini despre sănătate, educație, viață de familie, viață spirituală și profetică, una din cele mai cunoscute și influente cărți fiind “Marea Luptă” (titlu original: “The Great Controversy”), o perspectivă istorico-teologică asupra conflictului cosmic dintre bine și rău (reprezentați de Iisus Hristos și Satana), de la distrugerea Ierusalimului “până la sfârșitul istoriei umane și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu”.

            Declarând Biblia singura regulă de credință, scrierile lui Ellen White nu reprezintă un înlocuitor al Scripturii, ci un ghid inspirat pentru comunitate.

Printre cele mai importante învățături se numără atât păzirea Sabatului (ziua a șaptea, sâmbăta), cât credința în a doua venire iminentă și vizibilă a lui Hristos, dar și starea de inconștiență a omului în moarte (somnul morții) până la înviere.

Publicată inițial în 1900, cartea “Parabolele Domnului Hristos” (titlul original în engleză: “Christ's Object Lessons”) este o lucrare clasică de referință în literatura creștină devoțională. Explorând în profunzime semnificația pildelor spuse de Isus și oferind lecții practice atât pentru viața de zi cu zi, cât și pentru dezvoltarea caracterului, volumul explică paradigmele Mântuitorului, concentrându-se pe natura divină, lecțiile practice și formarea unui caracter creștin.

Explicând alegerea lui Isus în vederea folosiri elementelor din natură și din viața cotidiană (agricultură, comerț, relații de familie) pentru ascunderea și, în același timp, revelarea adevărurilor Împărăției lui Dumnezeu celor sinceri, autoarea pune accentul pe “cartea naturii” ca un instrument divin esențial care “lucrează în armonie cu Sfânta Scriptură” pentru a ne învăța despre caracterul Creatorului, pe trei direcții esențiale: Natura (Creația), Biblia (Scriptura) și viața lui Isus Hristos.

Transformând parabolele celebre (Semănătorul, Neghina, Grăuntele de muștar, Mărgăritarul de preț, Oaia pierdută) în ghiduri de conduită moral-spirituală, autoarea îndeamnă cititorii la “cultivarea credinței”, “folosirea talentelor în slujba semenilor” și “pregătirea pentru viața veșnică”.

O lucrare religioasă profundă, “Parabolele Domnului Hristos”, explorează învățăturile și parabolele rostite de Isus Hristos, oferind o interpretare practică și extragând lecții moral-spirituale din viața de zi cu zi.

Grupând parabolele biblice pe subiecte, explicând aplicarea lor practică pentru viața cotidiană și ilustrând adevăruri divine profunde, cartea reprezintă un ghid spiritual profund care tâlcuiește pildele rostite de Isus, totodată explicând legătura dintre adevăratele lecții divine și natura înconjurătoare, dragostea nemărginită a lui Dumnezeu și chemarea la o viață practică de slujire și virtute.

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi

în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”

 

O povestire de mari dimensiuni, una dintre cele mai apreciate nuvele târzii ale lui Lev Tolstoi, nuvela-parabolă “Stăpân și slugă” («Khozyain i rabotnik»– ru;«Herr und Knecht»– germ.), publicată în 1895,explorează în profunzime teme fundamentale precum inegalitatea socială, compasiunea creștină, renașterea spirituală, depășirea fricii de moarte, lăcomia, sacrificiul, diferențele sociale și, mai ales, transformarea morală și spirituală – sau epifania – survenită în pragul morții.

Acțiunea se petrece în ajunul Crăciunului.

Vasili Andreevici Brehunov, un negustor înstărit, zgârcit și ambițios, alături de sluga sa credincioasă, Nikita (un om sărman și cu suflet bun, dar lipsit de voință și alcoolic), pleacă la drum pentru a cumpăra o pădure la un preț de chilipir, înainte ca alți cumpărători să pună mâna pe ea.

Din cauza intemperiilor, soția încearcă să-l convingă să renunțe, însă el refuză să asculte. Deși vremea se înrăutățește rapid, mândria și lăcomia îl împing pe Vasili să continue drumul prin viscol, cei doi hoinărind multă vreme prin stepă, rătăcindu-se de mai multe ori în troiene și chiar ajungând de două ori înapoi în același sat. În cele din urmă, calul obosește complet, ajungând la capătul puterilor, noaptea prinzându-i izolați în mijlocul câmpului înghețat, într-un viscol ucigător.

Realizând că este imposibil să ajungă la adăpost înainte de ivirea zorilor, călătorii decid să petreacă noaptea în câmp deschis, adăpostindu-se în zăpadă.

Conștient că vor îngheța, Vasili decide inițial să-și salveze propria viață: încalecă singurul cal și-l părăsește pe Nikita în sanie, sortit morții. Însă calul se împiedică în troiene și-l aruncă pe Vasili la pământ. După ce rătăcește, panicat, în cerc, negustorul ajunge accidental înapoi la sanie, găsindu-l pe Nikita aproape înghețat, aflat la un pas de moarte.

Întins în sanie, chinuit de teama de moarte, Brekhunov reflectează asupra vieții sale (pline de lăcomie și griji mărunte), pentru prima dată înțelegându-i limpede deșertăciunea și falsitatea. Într-un moment brusc de trezire spirituală și compasiune pură, aflând că Nikita abia mai respiră și îngheață lângă el, negustorul trece printr-o transformare morală: coboară din sanie, își descheie blana scumpă și se întinde deasupra slugii sale, folosindu-și propriul corp pentru a-i ține cald.

Dimineața, țăranii îi găsesc îngropați în zăpadă. Vasili Andreevici înghețase până la moarte, însă corpul său funcționase ca un scut: deși suferise degerături grave, Nikita supraviețuise.

În ultimele sale momente de conștiență, Vasili experimentează o fericire intensă, realizând că adevăratul sens al vieții n-a stat în averile acumulate, ci în capacitatea de a iubi și de a se jertfi pentru aproapele său. Din punct de vedere spiritual, sluga și stăpânul devin egali în fața divinității și a morții.

Redactată după o pauză de câțiva ani în activitatea sa de creație literară, opera este asociată, de regulă, cu “povestirile populare” ale lui Tolstoi, fiind considerată o continuare ideologică a acestora.

În ultimele sale clipe, egoistul Brekhunov a reușit să depășească limitele propriei sale naturi meschine, ultimul său gând fiind: “Nikita e în viață, ceea ce înseamnă că și eu sunt în viață”. Amintindu-și despre casă, prăvălie, negoț, despre milioanele familiei, îi vine greu să înțeleagă de ce acest om — Vasili Brekhunov — își consumase timpul cu toate acele lucruri...“Vin, vin!” — strigă întreaga sa ființă, plină de bucurie și de o emoție duioasă, iar el se simte liber; fericit că nimic nu-l mai reține.

Nikita a mai trăit încă douăzeci de ani și, potrivit naratorului, murise chiar recent...

În ultimele rânduri ale povestirii, tonul narațiunii capătă brusc o nuanță interogativă: Oare îi este mai bine sau mai rău acolo — acolo unde s-a trezit după această moarte adevărată? A fost dezamăgit sau a găsit exact ceea ce se aștepta să găsească? Cu toții vom afla, cât de curând...

Deoarece “Stăpân și slugă” se situează la polul ideologic opus mitologiei sovietice a luptei de clasă dintre exploatatori și exploatați, lucrarea beneficiase rareori de atenție în publicațiile sovietice. În același timp, această povestire a lui Tolstoi, construită sub forma unei parabole despre altruism, a fost tradusă rapid în principalele limbi europene, fiind, probabil, mai cunoscută astăzi în străinătate decât în ​​Rusia.

Povestirea “Stăpân și slugă” este un manifest al renașterii spirituale, semnificația principală a operei rezidând în afirmarea ideii că adevăratul sens al vieții nu constă în îmbogățirea materială, ci în iubire, compasiune și sacrificiu de sine pentru aproapele (virtuți ce ne înalță spiritual, ajutându-ne să-i facem pe cei din jur să se simtă prețuiți).

Semnificația operei constă în victoria iubirii adevărate față de aproapele asupra egoismului și a fricii de moarte, scriitorul susținând că sensul vieții umane rezidă în altruism, compasiune și trezire spirituală, și nu în acumularea de bunuri materiale.

Analiza operei ne permite evidențierea următoarelor idei principale:

a)    trezirea spirituală prin sacrificiu(transformarea negustorului preocupat de propriile plăceri în fața eternității: renunțând la egoism, el simte pentru prima dată o iubire sinceră față de aproapele său);

b)   egalitatea în fața morții(deșertul înghețat anulează diferențele sociale, stăpânul și servitorul ajungând în aceeași situație, în care doar umanitatea contează);

c)    motive creștine(povestea ilustrează adevărul evanghelic: “Cel ce-și va salva sufletul îl va pierde, iar cel ce-și va pierde sufletul pentru Mine îl va salva”.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o povestire alegorică, în două volume, cu un cuprins moral-religios, despre egoismul învins în fața morții, operă considerată, în studiile literare, o parabolă filosofică profundă despre transformarea morală a unui individ care-și depășește egoismul în fața morții.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”

 

Poetul, filozoful și omul politic florentin Dante Alighieri (n. 1265, Florența, Republica Florentină – d. 14.09.1321, Ravenna, Statele Papale), recunoscut la nivel mondial drept cel mai mare scriitor european al Evului Mediu și “părintele limbii italiene”,este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta (“poet în cel mai înalt grad”).

S-a născut într-o familie din mica nobilime, mama (GabrielladegliAbati) decedând în frageda copilărie a poetului, iar tatăl – (negustorul Alighiero di Bellincione) – pe când Dante avea doar 17 ani.

Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, conform mărturisirilor poetului din opera sa “La Vita Nuova” (“Viața nouă”), expresia genului medieval al iubirii curtenești într-un stil prosimetrum (o combinație între proză și versuri), a fost întâlnirea, din 1274, cu Beatrice (nobila florentină Bice di FolcoPortinari), de care se îndrăgostise până la adorație, fără a avea oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Anume Beatrice va deveni simbolul angelic al grației divine, cântat cu atâta pasiune și exaltare în “La Vita Nuova” și, mai târziu, în “Divina Commedia”.

Viața lui Dante Alighieria fost strâns legată de evenimentele politice din Florența, în acea perioadă aflându-se pe cale să devină cel mai important și puternic oraș din Italia centrală.

Începând cu anul 1250, un guvern comunal (compus din burghezi și meseriași) înlătură supremația nobilimii, doi ani mai târziu deja bătându-se primii “fiorini” de aur (o monedă forte a comerțului european). Conflictul dintre “Guelfi” (fidelii autorității temporale a papei) și “Ghibellini” (partizanii primatului politic al împăraților germani ai “Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie.

La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor, însă în 1266 Guelfii (divizați în două fracțiuni: “bianchi” [albii] – care încercau să limiteze hegemonia papei, și “neri” [negrii]) reveniseră la putere, expulzându-i pe Ghibellini din oraș.

Deși se cunoaște foarte puțin despre educația primită, creațiile lui D. Alighieridenotă o erudiție deosebită pentru timpurile sale. Profund impresionat de filozofia și retorica scriitorului, savantului, filozofului și omului politic italian Brunetto Latini(o figură importantă în “Divina Comedie”),în Florența audiase prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane șidominicane, studiindu-i mai ales peAristotel (filozof din Grecia Antică, discipolul lui Platon și fondatorul școlii peripatetice, întemeietorul logicii, științelor naturii, metafizicii, eticii și esteticii) și pe Toma d'Aquino (un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii, venerat ca sfânt încă din timpul vieții).

Ultimul mare exponent al culturii medievale, în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio Dante Alighieriva face trecerea spre umanismul renașterii, împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latinidevinind principalul animator al noii mișcări literare din sec. al XIII-lea, “Dolce Stil Novo”, mișcare care transformase poezia de dragoste într-o experiență filosofică și mistică.

Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

O sinteză literară și filozofică a viziunii medievale despre lume, opera sa fundamentală, “Divina Comedie”,descriind călătoria alegorică a autorului prin Infern, Purgatoriu și Paradis și terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea, este una dintre cele mai importante din literatura universală.

Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale.

Autorul a scris poemul în timpul exilului său (1304 – 1321), situându-i acțiunea în primăvara anului 1300, în Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor), când întreprinsese călătoria în “lumea de dincolo”; anul sfânt (“Il Grande Giubileo”) instituit de către Papa Bonifaciu al VIII-lea, considerat jumătatea duratei previzibile a lumii.

Capodopera “Divina Commedia”, o alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută, probabil, în 1306 și finalizată cu puțin timp înaintea decesului autorului.Titlul inițial a fost “Comedia”, adjectivul “divina” (folosit de către faimosul autor umanist Giovanni Boccaccio în “Trattatello in laude di Dante”, micul tratat în lauda lui Dante, de facto – prima biografie scrisă a lui Dante Alighieri) apărând pentru prima dată într-o ediție din 1555.

Opera împărțită în trei secțiuni (“Inferno”, “Purgatorio” și “Paradiso”) descrie o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale “lumii de apoi”, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui.

Fiecare personaj fiind reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi este simbolică, drept răsplată sau pedeapsă, adesea inclusiv după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern și pe adversarii lui).

Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul latin Publius Vergilius Maro (autorul epopeii în versuri Aeneis, considerată epopeea națională a romanilor). Instrumentul voinței divine, Beatrice (simbolul înțelepciunii), ființa pe care o adorase, îl ajută să găsească drumul spre Paradis, acolo unde înțelege că “iubirea mișcă sori și stele” (“l’amorchemuoveil sole e l’altrestelle”).

Fiecare secțiune a poemului scris în “terțete” (terza rima)cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind drept introducere.

Oferind o interpretare literară, alegorică, morală și mistică a sintezei opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, dincolo de sensurile sale profunde, opera reprezintă o dramatizarea teologiei creștine medieval, o alegorie a purificării sufletului și a dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare piatra de temelie a literaturii universale, opera care, unificând dialectele italiene și deschizând calea Renașterii prin umanismul său, a transmutat idealurile medievale spre Umanism și Renaștere, sintetizând întreaga cunoaștere medievală (teologie, filosofie, cosmologie) într-o capodoperă alegorică nemuritoare.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC