Expoziția inedită de carte online

“Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi

în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”

 

O povestire de mari dimensiuni, una dintre cele mai apreciate nuvele târzii ale lui Lev Tolstoi, nuvela-parabolă “Stăpân și slugă” («Khozyain i rabotnik»– ru;«Herr und Knecht»– germ.), publicată în 1895,explorează în profunzime teme fundamentale precum inegalitatea socială, compasiunea creștină, renașterea spirituală, depășirea fricii de moarte, lăcomia, sacrificiul, diferențele sociale și, mai ales, transformarea morală și spirituală – sau epifania – survenită în pragul morții.

Acțiunea se petrece în ajunul Crăciunului.

Vasili Andreevici Brehunov, un negustor înstărit, zgârcit și ambițios, alături de sluga sa credincioasă, Nikita (un om sărman și cu suflet bun, dar lipsit de voință și alcoolic), pleacă la drum pentru a cumpăra o pădure la un preț de chilipir, înainte ca alți cumpărători să pună mâna pe ea.

Din cauza intemperiilor, soția încearcă să-l convingă să renunțe, însă el refuză să asculte. Deși vremea se înrăutățește rapid, mândria și lăcomia îl împing pe Vasili să continue drumul prin viscol, cei doi hoinărind multă vreme prin stepă, rătăcindu-se de mai multe ori în troiene și chiar ajungând de două ori înapoi în același sat. În cele din urmă, calul obosește complet, ajungând la capătul puterilor, noaptea prinzându-i izolați în mijlocul câmpului înghețat, într-un viscol ucigător.

Realizând că este imposibil să ajungă la adăpost înainte de ivirea zorilor, călătorii decid să petreacă noaptea în câmp deschis, adăpostindu-se în zăpadă.

Conștient că vor îngheța, Vasili decide inițial să-și salveze propria viață: încalecă singurul cal și-l părăsește pe Nikita în sanie, sortit morții. Însă calul se împiedică în troiene și-l aruncă pe Vasili la pământ. După ce rătăcește, panicat, în cerc, negustorul ajunge accidental înapoi la sanie, găsindu-l pe Nikita aproape înghețat, aflat la un pas de moarte.

Întins în sanie, chinuit de teama de moarte, Brekhunov reflectează asupra vieții sale (pline de lăcomie și griji mărunte), pentru prima dată înțelegându-i limpede deșertăciunea și falsitatea. Într-un moment brusc de trezire spirituală și compasiune pură, aflând că Nikita abia mai respiră și îngheață lângă el, negustorul trece printr-o transformare morală: coboară din sanie, își descheie blana scumpă și se întinde deasupra slugii sale, folosindu-și propriul corp pentru a-i ține cald.

Dimineața, țăranii îi găsesc îngropați în zăpadă. Vasili Andreevici înghețase până la moarte, însă corpul său funcționase ca un scut: deși suferise degerături grave, Nikita supraviețuise.

În ultimele sale momente de conștiență, Vasili experimentează o fericire intensă, realizând că adevăratul sens al vieții n-a stat în averile acumulate, ci în capacitatea de a iubi și de a se jertfi pentru aproapele său. Din punct de vedere spiritual, sluga și stăpânul devin egali în fața divinității și a morții.

Redactată după o pauză de câțiva ani în activitatea sa de creație literară, opera este asociată, de regulă, cu “povestirile populare” ale lui Tolstoi, fiind considerată o continuare ideologică a acestora.

În ultimele sale clipe, egoistul Brekhunov a reușit să depășească limitele propriei sale naturi meschine, ultimul său gând fiind: “Nikita e în viață, ceea ce înseamnă că și eu sunt în viață”. Amintindu-și despre casă, prăvălie, negoț, despre milioanele familiei, îi vine greu să înțeleagă de ce acest om — Vasili Brekhunov — își consumase timpul cu toate acele lucruri...“Vin, vin!” — strigă întreaga sa ființă, plină de bucurie și de o emoție duioasă, iar el se simte liber; fericit că nimic nu-l mai reține.

Nikita a mai trăit încă douăzeci de ani și, potrivit naratorului, murise chiar recent...

În ultimele rânduri ale povestirii, tonul narațiunii capătă brusc o nuanță interogativă: Oare îi este mai bine sau mai rău acolo — acolo unde s-a trezit după această moarte adevărată? A fost dezamăgit sau a găsit exact ceea ce se aștepta să găsească? Cu toții vom afla, cât de curând...

Deoarece “Stăpân și slugă” se situează la polul ideologic opus mitologiei sovietice a luptei de clasă dintre exploatatori și exploatați, lucrarea beneficiase rareori de atenție în publicațiile sovietice. În același timp, această povestire a lui Tolstoi, construită sub forma unei parabole despre altruism, a fost tradusă rapid în principalele limbi europene, fiind, probabil, mai cunoscută astăzi în străinătate decât în ​​Rusia.

Povestirea “Stăpân și slugă” este un manifest al renașterii spirituale, semnificația principală a operei rezidând în afirmarea ideii că adevăratul sens al vieții nu constă în îmbogățirea materială, ci în iubire, compasiune și sacrificiu de sine pentru aproapele (virtuți ce ne înalță spiritual, ajutându-ne să-i facem pe cei din jur să se simtă prețuiți).

Semnificația operei constă în victoria iubirii adevărate față de aproapele asupra egoismului și a fricii de moarte, scriitorul susținând că sensul vieții umane rezidă în altruism, compasiune și trezire spirituală, și nu în acumularea de bunuri materiale.

Analiza operei ne permite evidențierea următoarelor idei principale:

a)    trezirea spirituală prin sacrificiu(transformarea negustorului preocupat de propriile plăceri în fața eternității: renunțând la egoism, el simte pentru prima dată o iubire sinceră față de aproapele său);

b)   egalitatea în fața morții(deșertul înghețat anulează diferențele sociale, stăpânul și servitorul ajungând în aceeași situație, în care doar umanitatea contează);

c)    motive creștine(povestea ilustrează adevărul evanghelic: “Cel ce-și va salva sufletul îl va pierde, iar cel ce-și va pierde sufletul pentru Mine îl va salva”.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “Traducerea în germană a operei “Stăpân și slugă de L. Tolstoi în Biblioteca Muzeului de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare o povestire alegorică, în două volume, cu un cuprins moral-religios, despre egoismul învins în fața morții, operă considerată, în studiile literare, o parabolă filosofică profundă despre transformarea morală a unui individ care-și depășește egoismul în fața morții.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

Expoziția inedită de carte online

“«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”

 

Poetul, filozoful și omul politic florentin Dante Alighieri (n. 1265, Florența, Republica Florentină – d. 14.09.1321, Ravenna, Statele Papale), recunoscut la nivel mondial drept cel mai mare scriitor european al Evului Mediu și “părintele limbii italiene”,este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta (“poet în cel mai înalt grad”).

S-a născut într-o familie din mica nobilime, mama (GabrielladegliAbati) decedând în frageda copilărie a poetului, iar tatăl – (negustorul Alighiero di Bellincione) – pe când Dante avea doar 17 ani.

Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, conform mărturisirilor poetului din opera sa “La Vita Nuova” (“Viața nouă”), expresia genului medieval al iubirii curtenești într-un stil prosimetrum (o combinație între proză și versuri), a fost întâlnirea, din 1274, cu Beatrice (nobila florentină Bice di FolcoPortinari), de care se îndrăgostise până la adorație, fără a avea oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Anume Beatrice va deveni simbolul angelic al grației divine, cântat cu atâta pasiune și exaltare în “La Vita Nuova” și, mai târziu, în “Divina Commedia”.

Viața lui Dante Alighieria fost strâns legată de evenimentele politice din Florența, în acea perioadă aflându-se pe cale să devină cel mai important și puternic oraș din Italia centrală.

Începând cu anul 1250, un guvern comunal (compus din burghezi și meseriași) înlătură supremația nobilimii, doi ani mai târziu deja bătându-se primii “fiorini” de aur (o monedă forte a comerțului european). Conflictul dintre “Guelfi” (fidelii autorității temporale a papei) și “Ghibellini” (partizanii primatului politic al împăraților germani ai “Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie.

La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor, însă în 1266 Guelfii (divizați în două fracțiuni: “bianchi” [albii] – care încercau să limiteze hegemonia papei, și “neri” [negrii]) reveniseră la putere, expulzându-i pe Ghibellini din oraș.

Deși se cunoaște foarte puțin despre educația primită, creațiile lui D. Alighieridenotă o erudiție deosebită pentru timpurile sale. Profund impresionat de filozofia și retorica scriitorului, savantului, filozofului și omului politic italian Brunetto Latini(o figură importantă în “Divina Comedie”),în Florența audiase prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane șidominicane, studiindu-i mai ales peAristotel (filozof din Grecia Antică, discipolul lui Platon și fondatorul școlii peripatetice, întemeietorul logicii, științelor naturii, metafizicii, eticii și esteticii) și pe Toma d'Aquino (un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii, venerat ca sfânt încă din timpul vieții).

Ultimul mare exponent al culturii medievale, în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio Dante Alighieriva face trecerea spre umanismul renașterii, împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latinidevinind principalul animator al noii mișcări literare din sec. al XIII-lea, “Dolce Stil Novo”, mișcare care transformase poezia de dragoste într-o experiență filosofică și mistică.

Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

O sinteză literară și filozofică a viziunii medievale despre lume, opera sa fundamentală, “Divina Comedie”,descriind călătoria alegorică a autorului prin Infern, Purgatoriu și Paradis și terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea, este una dintre cele mai importante din literatura universală.

Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale.

Autorul a scris poemul în timpul exilului său (1304 – 1321), situându-i acțiunea în primăvara anului 1300, în Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor), când întreprinsese călătoria în “lumea de dincolo”; anul sfânt (“Il Grande Giubileo”) instituit de către Papa Bonifaciu al VIII-lea, considerat jumătatea duratei previzibile a lumii.

Capodopera “Divina Commedia”, o alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută, probabil, în 1306 și finalizată cu puțin timp înaintea decesului autorului.Titlul inițial a fost “Comedia”, adjectivul “divina” (folosit de către faimosul autor umanist Giovanni Boccaccio în “Trattatello in laude di Dante”, micul tratat în lauda lui Dante, de facto – prima biografie scrisă a lui Dante Alighieri) apărând pentru prima dată într-o ediție din 1555.

Opera împărțită în trei secțiuni (“Inferno”, “Purgatorio” și “Paradiso”) descrie o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale “lumii de apoi”, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui.

Fiecare personaj fiind reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi este simbolică, drept răsplată sau pedeapsă, adesea inclusiv după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern și pe adversarii lui).

Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul latin Publius Vergilius Maro (autorul epopeii în versuri Aeneis, considerată epopeea națională a romanilor). Instrumentul voinței divine, Beatrice (simbolul înțelepciunii), ființa pe care o adorase, îl ajută să găsească drumul spre Paradis, acolo unde înțelege că “iubirea mișcă sori și stele” (“l’amorchemuoveil sole e l’altrestelle”).

Fiecare secțiune a poemului scris în “terțete” (terza rima)cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind drept introducere.

Oferind o interpretare literară, alegorică, morală și mistică a sintezei opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, dincolo de sensurile sale profunde, opera reprezintă o dramatizarea teologiei creștine medieval, o alegorie a purificării sufletului și a dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«La divina comedia» de Dante Alighieri în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare piatra de temelie a literaturii universale, opera care, unificând dialectele italiene și deschizând calea Renașterii prin umanismul său, a transmutat idealurile medievale spre Umanism și Renaștere, sintetizând întreaga cunoaștere medievală (teologie, filosofie, cosmologie) într-o capodoperă alegorică nemuritoare.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC

Semnal vizual la Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea

Expoziția inedită de carte online “«Az elégedetlenség könyvéből»

(«Din cartea nemulțumirii») de Ernő Osvát în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”

 

Scriitorul, jurnalistul, editorul și criticul literar maghiar Ernő Osvát, născut Roth Ezékiel (Nagyvárad, 07.04.1876 – Budapesta, 28.10.1929), fratele scriitorului Kálmán Osvát, între anii 1908 și 1929  a fost redactorul revistei “Nyugat” (“Apusul”), cea mai importantă publicație a modernismului literar maghiar din sec. al XX-lea, scriitorii și poeții din acea epocă fiind numiți “prima/a doua/a treia generație a VESTULUI”.

Deși a descoperit și a format destinele unor titani literari (precum Endre Ady, Mihály Babits sau Dezső Kosztolányi), el însuși a scris extrem de puțin, fiind un perfecționist sever.

Născut ca Ezékiel într-o familie evreiască, în copilărie Roth a locuit în Casa Brüll din Nagyvárad, pentru scurt timp a studiat la Academia de Drept din Nagyvárad. În 1895, s-a mutat la Budapesta, unde a studiat dreptul, în scurt timp transferându-se la Facultatea de Științe Umaniste.

Primul său articol a fost publicat în “Ziarul de Seară” (1897). Din 1898 încoace, și-a publicat critica literară în “Budapesti Hírlap” (cotidian maghiar conservator și naționalist, publicat la Budapesta între anii 1811–1938), din 1899 devenind colaborator intern al revistei de știri inovatoare “A Hét”: lansată de Televiziunea Maghiară în 1970, aceasta era difuzată în fiecare duminică seara pe Canalul 1 al Televiziunii Maghiare (singurul post TV până în 1973, prima emisiune a căruia avuse loc pe 11.10.1970), programul fiind întrerupt de Televiziunea Maghiară în 2003.

În anii 1900, a fost colaborator la revista istorică, național-conservatoare, politică, literară și economică “Új Magyar Szemle” (revistă editată de avocatul Klobusici Blaskovich Sándor din Pesta), în 1901, a încercat înființarea unei publicații independente (ajungând doar la abonament), abia în 1902 reușind realizarea planului privind editarea unei reviste.

Între 1902 și 1903, a editat săptămânalul social și literar-artistic maghiar popular “Magyar Géniuszt” (“Geniul maghiar”), unul dintre organele definitorii ale vieții culturale de la sfârșitul secolului.

În 1905, împreună cu scriitorul maghiar de origine evreiască Miksa Fenyő, a fondat revista “Figyelő” (“Observator”), care a avut o viață efemeră.

A fost colaborator, apoi redactor-șef al revistei “Nyugat” (“Vest”), lansate în 1908, reviată a cărui rol editorial a fost redus, mai târziu, inclusiv din cauza problemelor financiare. Părăsind “Nyugat”, redevenise directorul ziarului abia după căderea Republicii Sovietice Maghiare.

După confruntarea cu o serie de evenimente tragice (gripa spaniolă; numeroase operații la rinichi; decesul fiicei, din cauza unei afecțiuni pulmonare grave; sinuciderea soției, Cornélia Steiner, în 1927), disperat, Ernő Osvát s-a sinucis, împușcându-se în inimă, la Budapesta, la 28.10.1929.

A scris puțin, aforismele și volumele sale complete fiind publicate abia după moartea sa. Datorită simțului pentru calitate, și-a câștigat o reputație unică în rândul contemporanilor, rămânând de atunci un standard în literatura maghiară.

Alături de Ferenc Kazinczy (un scriitor maghiar, neologist și lingvist, membru al Academiei Maghiare, tatăl colonelului Lajos Kazinczy, comandantul ultimei armate revoluționare din 1848-1849), Ernő Osvát a fost și unul dintre cei mai mari organizatori și critici literari ai literaturii maghiare, cunoscut pentru exigența sa literară extremă, inclusiv pentru refuzul de a publica orice text care nu atingea cel mai înalt nivel estetic.

“Din cartea nemulțumirii” (în maghiară: “Az elégedetlenség könyvéből”), singura lucrare antologică a influentului scriitor, editor și critic literar maghiar Ernő Osvát, reprezintă o colecție rară de cugetări, aforisme, note critice și fragmente filosofice. Volumul a fost publicat postum (în 1930, la editura “Kner”), la scurt timp după moartea tragică a autorului.

Fiind o persoană retrasă și extrem de autocritică, Osvát n-a publicat cărți în timpul vieții, “Din cartea nemulțumirii” adunând gândurile sale intime despre artă, compromis moral, voință și limitele cunoașterii de sine. Scrierile din acest volum sunt caracterizate printr-o densitate maximă a ideilor, un ton ironic-melancolic și o analiză psihologică tăioasă a slăbiciunilor umane.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online “«Az elégedetlenség könyvéből» («Din cartea nemulțumirii») de Ernő Osvát în Biblioteca poetului O. Goga de la Ciucea”, oferindu-vă spre lectură și vizionare singura operă antumă de amploare lăsată în urmă de Ernő Osvát, o figură legendară a modernismului literar maghiar.

Volumul reprezintă o colecție profundă de aforisme, reflecții filosofice și note critice, textul apărând inițial fragmentat în publicația “Pesti Napló” și fiind editat ulterior în volum (postum, în 1930), de către tipografia “Kner”.

Principalele teme și caracteristici ale operei prezentate exteriorizează o serie de aspecte filosofice esențiale: scepticismul și deziluzia; natura compromisului; critica superficialității; voința și iluziile.

Reprezentând demersuri fundamentale prin care omul încearcă să înțeleagă realitatea, structurate în patru ramuri principale, aspectele filosofice esențiale explorează noțiuni filosofice precum ontologia, epistemologia, etica și estetica, oferind repere pentru o viață conștientă și asumată.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Eduard BOBOC