Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 564(1 –15 Iunie)

 Dragii mei enoriași!

Mihai Eminescu. Ziua de 15 iunie ne amintește de un moment important din biografia poetului național: plecarea în veșnicie.  În amintirea acestui moment i-am dedicat câteva rânduri. Sperăm că și ele vor contribui la readucerea lui în centrul atenției publice. Iată-le:   

Mihai Eminescu s-a născut la cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca o necesitate. Sute de ani înainte proroci știuți și neștiuți îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci, în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion, Gheorghe, Nicolae, Manole…

El a fost binevestit dintru început din încleștarea tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al  sufletului românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților, câmpiilor și apelor noastre.

Anonimi fără număr, ctitori ai acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri, sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei trecuți și pentru cei viitori.

Eminescu s-a înrădăcinat continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.

Năruirea acoperea izbânda strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când  de turci, când de tătari”, făceau ca să rămână  în urmă pământul presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.

Atunci, călăuziți de stelele cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.

Din genunea adâncurilor mării, din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit  va fi la tine un nou început  și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,

,,- Spune-ne nouă când se va naște El?” au întrebat oamenii aceia și se gândeau la Eminescu.

,,- La plinirea vremii!” le-a răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui sfârșit cu un nou început, spre  a vă povesti trecutul și a vă arăta viitorul!”

Glasul a tăcut, iar oamenii s-au apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod, Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod, Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe, Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.

Oamenii aceia, cu inimile pline de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.

Și, iată, că marea zi sosi!

Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru  a văzut lumina zilei Eminescu.

Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor.

Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!

Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor.

Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.

Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.

Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

*

          Glas peste vreme.   Răposatul Mitropolit Bartolomeu Anania scria în ultima vreme, la cei aproape 90 de ani ai săi, următoarele: ,,Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.  

            Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.

*

             Despre Căsătorie(I). O predică excepțională despre căsătorie am găsit pe internet. Ea aparține unui părinte de la Muntele Athos, Arhimandritul Emilian Simonopetritul, și o redăm în câteva numere din ,,Scrisoare pastorală”, tocmai datorită învățăturilor pline de înțelepciune, pe care autorul le dă atât celor ce se căsătoresc, cât și celor căsătoriți. În această vreme în care instituția căsătoriei este atât de amenințată, asemenea învățături sunt precum alifia vindecătoare aplicată pe rană. Așadar, iat-o:

,,Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a Cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

        Unii s-ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s-ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M-am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa!” îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi!” zic alții. „M-am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească.

        Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s-au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge încolo și-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane.

        Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc. Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coase, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit”(Continuare în numărul viitor).

*

Sfinții  Părinți despre Post(II). Continuăm să redăm alte afirmații ale Sfinților Părinți despre post: ,,Nici un folos nu are facerea de bine, care se trâmbițează și nici un câștig  postul care se dă în vileag, pentru că cele care se fac cu arătare nu-și întind rodul către veacul ce va să fie, ci se întorc spre lauda oamenilor... Bărbatul, când vede că femeia sa postește, nu bănuiește credincioșia căsătoriei. Nu încolțește gelozia în sufletul femeii, când vede că bărbatul ei îmbrățișează postul...  Este lămurit, că postul ar fi învățat pe toți nu numai înfrânarea la mâncări, ci și înfrânarea de la iubirea de argint și lăcomie, fuga și îndepărtarea desăvârșită de orice răutate…. Bunătatea și folosul postului nu-l fixa însă numai la oprirea de la mâncări. Adevăratul post este înstrăinarea de răutăți. ,,Dezleagă toată legătura nedreptății”(Isaia, LVIII, 6). ,,Iartă aproapelui supărarea, iartă-i greșelile. Nu postiți în judecăți și lupte”(Isaia, LVIII, 4). Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele. Te îndepărtezi de vin, dar nu te înfrânezi de la insulte. Aștepți seara ca să mănânci, dar îți cheltuiești ziua în judecată”; ,,Nu putem veghea, când pântecele este încărcat cu cele de la ospețe abundente, întrucât ne cuprinde somnul și astfel alungăm roadele vegherii și ne agonisim mare pagubă sufletului. Deci, străduiește-te să unești postul cu vegherea, ca să poată înflori toate virtuțile sufletului tău, ca trupul să-ți fie supus sufletului, așa cum slujbașul se supune stăpânului său… Postul moderat face bine sufletului și trupului”; ,,Când vrei să practici postul și când te înfrânezi de la hrană să-ți oprești și limba de la vorbe rele. Orice blasfemie să fugă departe de tine. Cuvinte deșarte să nu iasă din gura ta, fiindcă pentru orice cuvânt rău vom da seamă înaintea lui Dumnezeu în ziua judecății”(Sf. VASILE CEL MARE).

*

       Paradisul birocrației. Alergăm disperați de la un birou la altul, de la un ghișeu la altul, de la o instituție  la alta să ne rezolvăm o problemă. Hârtii, hârtii și iar hârtii, munți de dosare, fluvii de cerneală, timpi morți, care ne decupează bucăți masive din viață, nervi, înjurături, nemulțumiri. În loc să mai avem timp să citim o carte, să ne mai plimbăm în aer liber, să mai vedem un film sau, de ce nu, să ne mai odihnim pentru a scăpa de stres, trebuie să ne blindăm cu acte, cu documente, cu hârtii.

        Desigur, veți zice, toate sunt necesare, toate trebuie făcute, rezolvate. De acord, dar foarte ușor alunecăm în  ridicol și absurd, fiindcă așa sunt legile croite, regulile interne ale unor instituții. Trei  exemple în acest sens vă voi relata și, cu siguranță, dumneavoastră veți adăuga multe altele.

        S-a desființat ferma de la Bârda. În perimetrul ei înglobase în 1949, la înființare, și o parte din pământul bisericii de la Bârda. Am depus, cum era firesc, cerere de retrocedare a terenului bisericii. Doi ani m-am judecat. Am câștigat. Zece ani am fost dus cu vorba de primărie: ba că se apropie alegerile și nu vor să facă zarvă, ba că nu știu ce  și nu știu cum. După zece ani, hotărârea a expirat, nefiind aplicată. Am luat-o de la capăt. Proces cu primăria, cu comisia locală de fond funciar și cu comisia județeană de fond funciar. Eu eram singur, ei aveau juriști angajați. Și, totuși! Am câștigat iarăși, după încă doi ani! Au trecut apoi de atunci doi ani și jumătate și nu i s-a mai dat parohiei titlul de proprietate. Motivul? Nu mai calcă întru totul slogurile terenului bisericii cu ale vecinilor. Patruzeci de ani pământul acela a fost muncit de fermă. A cultivat acolo cereale, lucernă și pomi fructiferi. Utilajele agricole au lucrat terenul an de  an, ca un tot unitar, fără a ține seamă de fostele sloguri dintre terenurile foștilor proprietari. Au mai trecut treizeci de ani de la desființarea fermei și an de an binevoitorii au dat foc  plantației respective. Au ars pomi, au ars mărăcini, iarbă și ce-a mai fost. Dacă de pe terenul acela, înainte de 1989, se recoltau mere, care plecau la export pentru multe țări europene, de treizeci de ani pe acolo e pustiu, scrum, tăciuni și speranțe risipite. Nici statul n-a folosit ceva, nici la foștii proprietari nu a dat terenul, fiindcă... nu cad slogurile perfect!   

            Mama mea a murit în 2005. Dumnezeu s-o ierte! Prin 2015 am primit somație de la Casa de Asigurări de Sănătate, ca să plătesc câteva milioane bune. De fapt, somația era pe numele mamei. Nu plătise cota de asigurări de sănătate pentru perioada 2005-2010. Medicul de familie raportase lunar situația deceselor din circumscripție, dar cineva nu făcuse operațiile de rigoare în evidențele centrale. Bine, mi-am zis! O vom rezolva repede! Am luat certificatul de deces al mamei, am făcut copie după el și m-am dus să clarific situația: ,,- Vă mai trebuie o adeverință de la Administrația Financiară, din care să reiese că din 2005 n-a desfășurat  activități economice și de la medicul de familie că n-a beneficiat în această perioadă de asistență medicală!” Am simțit că ceva în creier mi se blochează. Parcă n-am mai avut nici aer suficient în momentul acela. Am reușit, totuși, să zic: ,, - Doamnă, mama a murit, conform certificatului de deces. Aveți cuvântul meu de onoare, că, după ce a murit, nu a desfășurat activități economice și nici n-a beneficiat de asistență medicală!” Replica a venit brusc: ,, - Eu vă înțeleg, dar astea sunt ordinele! Vă trebuie și actele astea, altfel facem executare silită!”  Am făcut demersurile necesare pe la Administrația Financiară, ca să scot hârtia cu pricina, am luat adeverință de la medicul de familie…, ca să dovedesc că… mortu-i mort!

            Altă situație de-a dreptul ridicolă se întâlnește des și mulți v-ați confruntat cu ea. Au existat și există și în parohia noastră oameni peste care s-au abătut nenorociri mari. Fie că au avut accidente grave, fie că au avut anumite boli, în urma cărora li s-au extirpat anumite organe ale corpului. Ei au primit, cu chiu cu vai, un ajutor social. Pentru ca să li se mențină acest ajutor bănesc, acești oameni sunt chemați periodic, mai bine-zis la câteva luni, în fața unei comisii medicale, ca să fie consultați și onorata comisie să vadă dacă acei oameni mai au sau nu handicapul pentru care au primit ajutorul. Nu este ușor să transporți un bolnav grav dintr-un sat îndepărtat, să-l ții la coadă ore în șir. Cunosc cazuri când astfel de oameni nu au unul sau ambele picioare. Le-au fost amputate. Și, totuși, ei sunt chemați ,,la verificare”. Nu cred că există cineva pe lume, care să fi văzut niște picioare tăiate cu ferestrăul crescând și redevenind iarăși cum au fost la vremea când omul era sănătos. Sunt oameni orbi din cauza unor boli incurabile. Și aceștia sunt chemați și alții la fel ca ei.

            Ni se pare absurd, dar este legislația noastră, formată din ,,pachete de legi”.

            Mă întreb, dacă azi un Noe ar mai putea să ducă la bun sfârșit un proiect ca cel din Vechiul Testament, adică să mai construiască o corabie,  cu care să salveze lumea de la pieire. Mă îndoiesc. Numai câte acte întrevăd eu că i-ar trebui, iar în final ar constata că, de fapt, nu are voie s-o construiască. Gândiți-vă numai de cât spațiu are nevoie o găină, conform normelor europene, dar să îngrămădești atâtea animale într-o biată corăbioară?! Autorizații, adeverințe, avize, aprobări etc., etc. Ar trebui să aibă autorizație de mediu, autorizație antiincendiu, de la protecția animalelor, de la electrica, de la protecția civilă, de la silvic, de la primărie certificat de urbanism, de la asigurări sociale pentru angajarea lucrătorilor și plata impozitelor cuvenite, de la o școală de specialitate că a absolvit studii de constructor de corăbii, de la protecția muncii, de la…., de la…., dar de unde nu? Până la urmă, ori puhoaiele ne-ar înghiți pe toți și n-ar mai rămâne urmă de pământean, ori Dumnezeu ar renunța la proiectul Lui de a mai distruge cea mai mare parte din lume. La urma-urmei, cine I-ar da aprobare să facă acest lucru?!  De ce s-o mai distrugă El, când o putem distruge noi singuri! Cu acte în regulă!

*

      Un lung tren ne pare viața! O poezie cu acest titlu a scris poetul Traian Dorz. E răscolitoare de gânduri și trăiri. Iat-o:

 ,,Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

 

Fericirile sunt halte,

Unde stăm cât un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

 

Iar durerile sunt staţii

Lungi, de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc

 

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo ţintă ce-o dorim.

 

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri

Şi-nsetaţi după plăceri.

 

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,

Iar câte un bătrân coboară,

Trist şi frânt, sau istovit.

 

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm şi noi.

Ce n-am da atunci o clipă,

Să ne-ntoarcem înapoi?

 

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarne VEŞNICIEI:

Am trăit şi n-am ştiut.”

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afara parohiei, astfel: Doamna Elisabeta Leferenz din Nürnberg: 258 lei; Domnul Zaharia Drăghici-Liviu din Cujmir(MH): 100 lei.

Dumnezeu să le răsplătească!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel:  ,,Scrisoare pastorală” – 563, în ,,Observatorul”, Toronto-Canada, 6 iun. 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); în ,,Moara lui Gelu”, Baia Mare, 7 iun. 2026, ediție on-line(https://moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 8 iun. 2026,       ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 8 iun. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro);

*

Parohia noastră a publicat cartea preotului Dvs., Scrisoare pastorală, vol. XIV, 582 pag. Cuprinde ,,scrisorile pastorale”, pe care vi le-am trimis Dvs. în ultima vreme, având numerele 521-560.  Am considerat că în felul acesta se păstrează mai bine și pot fi de folos nu numai celor prezenți, ci și celor viitori.  

         ,,Scrisoarea pastorală” a fost un amvon, a fost o tribună, a fost un prieten, a fost o punte de legătură între preot și credincioșii săi, între preot și cititorii săi. A fost altceva decât predica propriu-zisă. A fost una din cele mai sărace publicații din ultimii ani, dar a înglobat în paginile sale mult material, care se poate constitui ca o cronică a vremurilor noastre și a celor trecute. Alte surate sunt bogate, mari, frumoase, cu multe poze frumos realizate. A noastră e simplă și se adresează în primul rând oamenilor simpli, credincioșilor noștri din parohie, țăranilor noștri. În paginile ei și-au găsit de multe ori loc necazurile și bucuriile enoriașilor noștri, ale românilor în general. De multe ori ne-am asumat riscuri, am trezit dușmănii puternice, tocmai pentru că am spus lucrurilor pe nume și adevărul a deranjat pe mulți.

*

Excursii-pelerinaj. În ziua de vineri, 5 iunie, parohia noastră a organizat o excursie- pelerinaj la Mănăstirea Godeanu. Firma cu care organizăm în mod obișnuit excursii-pelerinaje ne-a pus la dispoziție un autocar în mod gratuit. Participanții au asistat la slujba oficiată de patru ierarhi. După slujbă, toți participanții(cca. 1.000 persoane) au servit masa oferită de Episcopia Severinului și Strehaei.

*

Anunțăm pe cei interesați, că excursia de la Izbuc va avea loc joi, 2 Iulie. Ea va respecta traseul anunțat: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Caransebeș – Hunedoara – Alba – Iulia -Mănăstirea Izbuc. Vom reveni cu amănunte privind obiectivele ce vor  fi vizitate pe traseu. Costul: 150 lei/persoană.

*

Zâmbete. ☺La spovedanie: ,,-Părinte, am înșelat, am mințit, am furat!” ,,-– Din ce partid faci parte, fiule?”   ☺,,- Poți să-mi dai niște bani?” ,,- Pentru ce?” ,,- Așa, ca amintire!” ☺ ,,- Cum se numește puiul unui râs?” ,,- Zâmbet!”  ☺ Nu știu ce are lumea împotriva guvernului! Doar n-a făcut nimic! ☺ Această criză a venit ca să-ți demonstreze că erai fericit și nu știai! ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan! ☺ Când profesorii nu lasă repetenți, suferă toată țara! ☺Până nu conduci tu singur mașina, n-o să înveți niciodată să înjuri corect!

⁕

Cununii. În ziua de 7 Iunie am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Bazavan Gheorghe din Malovăț și Domnișoara Răulescu Elena din Jidoștița. Dumnezeu să le ajute!

*

Program. În luna iulie avem următorul program de slujbe: 4 Iul. (Malovăț-Bârda); 5 Iul.(Bârda); 11 Iul.(Malovăț-Bârda); 12 Iul.(Malovăț); 18 Iul. (Malovăț-Bârda); 19 Iul. (Bârda); 20 Iul.(Malovăț); 25 Iul. (Malovăț-Bârda); 26 Iul.(Malovăț). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda