Noi trecem, limba română rămâne...

Sunt zile pe care le trecem în calendar. Și sunt zile pe care le purtăm în suflet. 31 august este una dintre ele. Este Ziua Limbii Române. O zi care, poate mai mult decât oricare alta, ne amintește că o țară nu se termină acolo unde se termină o frontieră și că un popor nu încetează să existe acolo unde se schimbă o hartă.

Pentru că înainte de a fi teritoriu, înainte de a fi istorie, înainte de a fi instituții și granițe, un popor este cuvânt. Iar cuvântul nostru este limba română. Astăzi, 31 august 2026, această sărbătoare are o semnificație aparte. Pentru prima dată, ea este marcată oficial, în aceeași zi, în România, Republica Moldova și Ucraina.

Este, într-un fel, o imagine extraordinar de frumoasă a destinului limbii române. O limbă care a trecut peste frontiere, peste imperii, peste ideologii, peste încercările de a fi despărțită în nume diferite, dar care a continuat să fie vorbită acasă, în familie, în biserică, în cărți și în cântece.

În România, 31 august a fost instituită oficial ca Ziua Limbii Române prin Legea nr. 53/2013. În Republica Moldova, tradiția este mai veche: 31 august este sărbătorită din 1990, în amintirea momentului istoric din 31 august 1989, când, după uriașa mobilizare populară de la Chișinău, au fost adoptate legile privind limba și revenirea la alfabetul latin.

Dar ceea ce trăim astăzi este mai mult decât o simplă coincidență de calendare. Este o recuperare a unei normalități istorice. În Republica Moldova, timp de decenii, limba română a fost împinsă într-o zonă a controverselor politice și identitare. I s-a spus „moldovenească”, într-o încercare de a transforma o realitate lingvistică într-o diferență politică.

Dar oamenii au continuat să vorbească. Bunicii au continuat să le spună nepoților povești în limba lor. Preoții au continuat să se roage în limba lor. Scriitorii au continuat să scrie. Mamele au continuat să-și adoarmă copiii cu aceleași cuvinte.

Și limba a rezistat. Pentru că o limbă adevărată nu poate fi schimbată printr-un decret. Poți să-i schimbi numele într-un document. Poți să-i schimbi alfabetul. Poți să-i interzici anumite cuvinte. Poți să-i falsifici istoria. Dar nu poți convinge un om că limba în care a spus „mamă” nu este limba lui.

Poate tocmai aici se află una dintre cele mai mari forțe ale limbii române. Ea nu a avut nevoie să cucerească teritorii. A avut nevoie doar să rămână vie. Și a rămas. În Bucovina. În Basarabia. În nordul Maramureșului. În satele românești din Ucraina. În comunitățile românești din Serbia, Ungaria și Bulgaria.

În diaspora. În casele românilor plecați departe. Într-un sat din Italia, într-un apartament din Spania, într-o familie din Germania sau într-o cameră de hotel de la mii de kilometri de România, poate exista încă o voce care spune simplu: „Vorbește românește, că-i limba noastră.”

Și asta este, poate, adevărata geografie a limbii române. Nu geografia hărților. Ci geografia inimii. O limbă nu este doar un instrument de comunicare. Limba este memoria unui popor. În ea s-au păstrat vechi forme de gândire, credințe, obiceiuri, spaime și speranțe. În ea au rămas urmele celor care au trăit înaintea noastră.

Când spunem „dor”, spunem un cuvânt pe care alte limbi îl pot explica, dar nu-l pot înlocui. Când spunem „doina”, „jale”, „jale mare”, „mioritic”, „colind”, „înstrăinare”, nu rostim doar niște cuvinte. Rostim bucăți din noi. Iar limba română este plină de asemenea încăperi secrete. Într-un singur cuvânt poate încăpea o lume. Într-o poezie poate încăpea o țară. Într-un cântec poate încăpea o copilărie. Într-o rugăciune poate încăpea speranța unui neam întreg.

De aceea, limba nu trebuie iubită doar în ziua în care o sărbătorim. Trebuie îngrijită. Trebuie vorbită frumos. Trebuie citită. Trebuie transmisă copiilor. Trebuie apărată de sărăcirea prin nepăsare, de vulgarizare, de uitarea cuvintelor vechi și frumoase.

Dar trebuie și lăsată să trăiască. Pentru că o limbă care nu se schimbă este o limbă moartă. Limba română se schimbă, se îmbogățește, primește cuvinte noi, se adaptează lumii digitale, călătorește prin lume odată cu oamenii ei. Și tocmai aceasta este dovada că este vie.

În 2026, Academia Română și Academia de Științe a Moldovei au ales chiar tema limbii române ca liant al națiunii și rolul limbii naționale în spațiul cultural european pentru manifestările dedicate acestei zile.

Liant. Poate că nu există un cuvânt mai potrivit. Trei țări. Aceeași limbă. Există ceva profund emoționant în faptul că, astăzi, 31 august, aceeași sărbătoare se aude în trei țări. La București. La Chișinău. La Cernăuți. În nordul Bucovinei. În satele românești de dincolo de Prut. În comunitățile care au păstrat limba română generații după generații.

În România, limba română este limba majorității. În Republica Moldova, ea este limba unei istorii care a trebuit să-și redescopere și să-și reafirme numele. În Ucraina, recunoașterea oficială a Zilei Limbii Române, prin decretul din martie 2026, este un gest important pentru comunitatea românească și pentru relația dintre cele două state.

Și poate că tocmai aici trebuie să vedem partea luminoasă a istoriei. Nu în ceea ce ne-a despărțit. Ci în ceea ce începe să ne apropie. Pentru că identitatea nu trebuie să fie o armă. Poate fi o punte. Limba română nu trebuie să despartă românii de vecinii lor. Dimpotrivă. Poate fi una dintre punțile prin care ne înțelegem mai bine unii pe alții.

Și ce vom lăsa mai departe? Poate că aceasta este întrebarea adevărată a zilei de astăzi. Nu doar: „Ce sărbătorim?” Ci: „Ce vom transmite?” Le vom transmite copiilor o limbă sărăcită, grăbită, neglijentă, plină de abrevieri și expresii împrumutate fără discernământ? Sau le vom transmite și frumusețea ei? Le vom pune în mâini o carte? Îi vom face să descopere Eminescu? Creangă? Arghezi? Blaga? Sadoveanu? Rebreanu? Nichita Stănescu? Grigore Vieru? Ion Druță? Atâția și atâția scriitori care au făcut din limba română o casă.

Pentru că limba nu se păstrează numai prin declarații solemne. Se păstrează vorbind-o, citind-o și iubind-o. Se păstrează atunci când un bunic îi spune nepotului o poveste. Când o mamă îi citește copilului înainte de culcare. Când un profesor deschide o carte într-o clasă. Când cineva plecat departe își sună părinții și spune: „Ce mai faceți?” Și, pentru câteva minute, distanța dispare.

Limba română nu este doar trecutul nostru, este și viitorul nostru. Aici cred că trebuie să fie speranța acestei zile. Nu să privim limba română ca pe o relicvă, ca pe ceva frumos care trebuie pus într-o vitrină și admirat. Ci ca pe un organism viu, care merge mai departe. Va exista în cărțile de mâine. În filme. În muzică. În universități. În internet. În tehnologie. În inteligența artificială. În conversațiile copiilor noștri.  În familiile românilor care se vor naște peste cincizeci sau o sută de ani.

Și poate că un copil român născut astăzi, într-un colț al lumii, va deschide cândva o carte și va citi aceleași cuvinte pe care le citim noi. Atunci vom fi încă acolo. Nu noi, oamenii. Ci cuvintele noastre. Pentru că aceasta este una dintre marile șanse ale limbii: ea poate supraviețui celor care o vorbesc.

Noi trecem. Limba rămâne. Astăzi, de 31 august, poate că ar trebui să ne oprim pentru o clipă din zgomotul obișnuit al lumii. Să spunem, pur și simplu: Mulțumesc, limbă română. Pentru „mamă”. Pentru „acasă”. Pentru „dor”. Pentru „Dumnezeu”. Pentru „țară”. Pentru „iubire”. Pentru toate poveștile pe care ni le-ai păstrat. Pentru toate cărțile pe care ni le-ai dăruit.

Pentru toate rugăciunile rostite în tine. Pentru toate cântecele. Pentru toate lacrimile. Pentru toate despărțirile și toate întoarcerile. Pentru că ai rămas cu noi atunci când uneori nu mai rămăsese aproape nimic. Și, mai ales, pentru că ai știut să treci peste hotare.

Astăzi, din România până în Republica Moldova și din Bucovina până în cele mai îndepărtate locuri ale lumii, româna își spune încă povestea. Aceeași limbă. Cu accente diferite. Cu graiuri diferite. Cu istorii diferite. Dar cu aceeași inimă.

Iar dacă vom ști să o iubim și să o transmitem mai departe, povestea nu se va încheia. Va continua. Pentru că, în fond, un popor nu moare atunci când își pierde teritoriile. Un popor începe să moară atunci când își uită limba. Iar noi avem astăzi un motiv să fim încrezători.

Limba română este vie. Se aude. Se scrie. Se citește. Se rostește în trei țări, în zeci de comunități și în milioane de case. Și, cât timp cineva, oriunde în lume, va spune cu dragoste: „Vorbește-mi românește…” limba noastră va merge mai departe.

La mulți ani, limba română!

Și, de fapt, la mulți ani tuturor celor care o poartă în suflet, oriunde s-ar afla…

Grigore Ciascai