Faptele recente confirmă că după ce o parte importantă a societății civile, a mediului artistic și a electoratului reformist l-a susținut în 2025, o parte dintre aceiași oameni au devenit critici foarte duri ai președintelui. În aprilie 2026, de pildă, au existat critici publice din partea unor foști susținători precum Cristian Tudor Popescu și Tudor Chirilă, iar 25 de ONG-uri au transmis o scrisoare deschisă critică privind numirile din justiție.
Dar aici aș face o distincție importantă. A critica
un președinte nu este în sine o problemă. Problema este dacă trecem, aproape
fără tranziție, de la „acesta este omul care poate salva România” la „acesta
este omul care a distrus România”. Atunci avem o problemă nu numai cu
politicianul, ci și cu cei care au construit imaginea lui.
Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni într-o situație
aproape imposibilă. a fost prezentat de
o parte a electoratului drept alternativa morală, rațională și democratică la
un sistem politic considerat compromis. I s-au atribuit, implicit sau explicit,
așteptări mult mai mari decât putea îndeplini funcția prezidențială.
Iar aici cred că se află cheia. Oamenii nu l-au
votat numai pe Nicușor Dan. Au votat ceea ce proiectaseră alții asupra lui. Au
votat speranța unei Românii mai curate, mai competente, mai europene, mai puțin
corupte, mai raționale. Când omul real a început să exercite puterea reală – cu
compromisuri, negocieri, numiri, ezitări și decizii discutabile – imaginea
idealizată a început să se destrame.
Este semnificativ că, la un an de mandat, numai
27,6% dintre cei chestionați se declarau mulțumiți de activitatea sa, în timp ce
70,5% erau nemulțumiți. Iar nemulțumirea nu venea numai din zona adversarilor
săi tradiționali. Sondajul INSCOP indica procente importante de nemulțumire și
printre alegătorii USR, PNL și PSD.
Așadar, nu este doar o conspirație a „celor care îl
urăsc”. Există o dezamăgire reală. Dar asta nu explică totul. Ceea ce este cu
adevărat spectaculos este transformarea foarte rapidă a discursului.
În campanie, Nicușor Dan a fost, pentru mulți dintre
cei care îl susțineau, „ultima redută”. Acum, pentru o parte dintre aceiași
oameni, el este aproape simbolul tuturor relelor. Aici apare o întrebare mult
mai profundă. Dacă omul era atât de excepțional în urmă cu un an, cum a putut
deveni atât de rău într-un timp atât de scurt?
Există numai două răspunsuri logice. Ori s-a
schimbat radical Nicușor Dan. Ori a fost exagerată radical imaginea lui Nicușor
Dan. Eu cred că adevărul este undeva la mijloc.
Nu avem nici un salvator devenit peste noapte
incompetent, nici un impostor care a fost descoperit după alegeri. Avem un
politician cu anumite calități și limite, pus într-o funcție pentru care
electoratul și susținătorii săi au construit o imagine aproape mesianică.
Și mai există ceva: ruptura dintre „trib” și omul
votat. Nicușor Dan provine chiar din zona care l-a consacrat politic. A fondat
USR și a fost mult timp asociat cu nucleul civic și reformist al politicii
românești. Numai că, odată ajuns președinte, nu mai poate fi președintele unui
grup. El trebuie să fie președintele și al celor care nu l-au votat. Iar aici
apare conflictul.
O parte dintre foștii săi susținători au avut
impresia că președintele trebuie să continue să reprezinte programul,
sensibilitățile și exigențele grupului care l-a adus la Cotroceni. Numai că
funcția prezidențială obligă la altceva: compromis, mediere, echilibru
instituțional și, uneori, decizii care îi nemulțumesc tocmai pe cei care te-au
susținut.
Nicușor Dan însuși a remarcat public această ruptură
atunci când a fost criticat de foști susținători pentru numirile procurorilor.
Dar aici este și partea în care președintele trebuie judecat. Nu cred că
trebuie să transformăm această observație într-o apărare a lui.
Președintele poate fi criticat legitim pentru
ezitări, pentru lipsa unei direcții suficient de clare, pentru compromisuri
politice sau pentru modul în care a gestionat anumite dosare. Analizele din
presa română au identificat exact aceste nemulțumiri: promisiuni neîndeplinite,
instabilitate guvernamentală, apropierea percepută de PSD, numirile din
justiție, precum și lipsa unor răspunsuri în chestiuni importante.
Prin urmare, critica este legitimă. Ceea ce mi se
pare mai puțin sănătos este transformarea criticii în demolare. Pentru că
demolarea unui președinte nu îl afectează numai pe el. Într-un moment în care
România are probleme economice, politice și de credibilitate, ea poate
contribui la demolarea încrederii în însăși ideea că instituțiile statului pot
funcționa.
Și aici aș vedea una dintre marile drame ale
României contemporane. Ne alegem oameni providențiali și apoi îi transformăm
foarte repede în vinovați providențiali. Traian Băsescu a fost cândva soluția.
Apoi a devenit problema. Klaus Iohannis a fost, pentru mulți, soluția. Apoi a
devenit problema. Acum repetăm mecanismul cu Nicușor Dan.
Poate că problema nu este numai la Cotroceni. Poate
că este și în felul în care societatea românească își construiește speranțele
politice. Reacția unor intelectuali, jurnaliști, artiști și alte personalități
publice este foarte importantă. Ei au o responsabilitate suplimentară, când
ridici un om pe un piedestal, trebuie să-ți asumi și partea ta din dezamăgirea
produsă atunci când omul se dovedește a fi… om.
Un președinte trebuie judecat după fapte, nu după
mitologia creată în jurul lui înainte de alegeri. Iar România are nevoie, poate
mai mult decât oricând, nu de un președinte providențial, ci de instituții
funcționale, de politicieni responsabili și de o societate capabilă să critice
fără să distrugă și să susțină fără să idolatrizeze.
Poate că Nicușor Dan nu este nici președintele
salvator pe care ni l-au promis, nici catastrofa în care unii încearcă acum
să-l transforme. Este, pur și simplu, un președinte care trebuie judecat după
ceea ce face…
Grigore
Ciascai