Ziua de 24 iunie este una dintre cele mai vechi și mai frumoase sărbători din spațiul românesc. Ea unește două lumi care, de-a lungul secolelor, au învățat să conviețuiască: lumea vechilor credințe populare și lumea creștină. În calendarul ortodox, această zi este dedicată Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, unul dintre puținele personaje biblice a cărui naștere este sărbătorită liturgic, iar în tradiția populară este ziua Sânzienelor sau Drăgaica.
Sărbătoarea Sânzienelor își are rădăcinile în cultul solar și în ritualurile agrare practicate cu mult înainte de creștinarea spațiului carpato-danubian. Ea marchează perioada solstițiului de vară, momentul în care natura ajunge la deplina maturitate, iar ziua începe, încet, să cedeze locul nopții.
În imaginarul popular, Sânzienele sunt zâne bune, fecioare luminoase care coboară în noaptea de 23 spre 24 iunie peste câmpuri și păduri. Ele aduc rod holdelor, parfumează florile, vindecă plantele și binecuvântează iubirea și fertilitatea.
Dacă sunt respectate, ele aduc belșug și sănătate. Dacă sunt ignorate sau ofensate, se transformă în făpturi aspre, capabile să aducă furtuni, grindină sau boli.
Este Sânzienele o sărbătoare păgână acceptată de Biserică? Afirmația este doar parțial adevărată. Biserica Ortodoxă nu sărbătorește Sânzienele ca ritual păgân și nu recunoaște existența zânelor din folclor. Sărbătoarea oficială este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuită pe 24 iunie.
Totuși, Biserica nu a eliminat complet tradițiile populare legate de această zi. Dimpotrivă, multe dintre ele au fost reinterpretate și integrate în viața satului creștin: culesul florilor la răsărit, împletirea cununilor, binecuvântarea holdelor, rugăciunile pentru sănătate și ploaie, pomenirea morților.
Astfel, nu putem spune că este „singura sărbătoare păgână acceptată de Biserică”, ci mai degrabă unul dintre cele mai reușite exemple de suprapunere dintre o tradiție precreștină și o mare sărbătoare creștină.
Floarea de sânziană care poartă numele sărbătorii este o plantă galbenă, delicată și foarte parfumată. În credința populară este culeasă numai în dimineața zilei de 24 iunie, are puteri vindecătoare, protejează casa de rele, este folosită în ceaiuri și remedii tradiționale.
Din aceste flori se împletesc cununi care sunt apoi aruncate pe acoperișul casei. Dacă rămân acolo, este semn de noroc și viață lungă, dacă alunecă, tradiția spune că anul va aduce încercări.
Fetele tinere împletesc cununi din flori și le poartă pe cap în timpul dansurilor sau le păstrează peste noapte pentru a visa viitorul soț.
Se spune că roua din dimineața de 24 iunie are puteri vindecătoare. Oamenii se spală pe față cu ea pentru frumusețe, sănătate și noroc.
În multe sate se aprind focuri pe înălțimi. Tinerii sar peste ele pentru purificare și pentru alungarea spiritelor rele, un ritual foarte vechi, legat de cultul soarelui.
Ramuri și flori de sânziene sunt așezate la porți, la ferestre sau în grajduri pentru a apăra casa și animalele de furtuni și de influențe nefaste.
În Muntenia și în sudul țării, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Drăgaica. Un grup de fete îmbrăcate în alb mergeau prin sat, dansând și cântând pentru fertilitatea pământului și pentru belșugul recoltei. Personajul principal, Drăgaica, era împodobit cu spice și flori, simbol al verii ajunse la maturitate.
În mod simbolic, asocierea nu este întâmplătoare. Sfântul Ioan Botezătorul este cel care pregătește calea luminii lui Hristos, iar Sânzienele sunt, în imaginarul popular, purtătoarele luminii și ale roadelor verii.
În Evanghelie, despre Ioan se spune: „Acela trebuia să crească, iar eu să mă micșorez”. Mulți au văzut în această afirmație și o corespondență simbolică cu ciclul naturii: după 24 iunie, zilele încep să se scurteze, iar lumina solară descrește treptat, așa cum viața lui Ioan se retrage pentru a face loc lucrării lui Hristos.
Sânzienele reprezintă una dintre cele mai puternice expresii ale identității românești. Ele au inspirat literatura, muzica și pictura. Scriitorii au văzut în această noapte un timp al miracolelor, când granița dintre văzut și nevăzut devine aproape transparentă. În credința populară, cerurile se deschid pentru o clipă, florile vorbesc, iar dorințele curate pot fi auzite.
Poate tocmai de aceea Sânzienele au rezistat peste veacuri. Ele nu sunt doar o colecție de superstiții și ritualuri, ci expresia unei legături profunde dintre om și natură, dintre muncă și speranță, dintre credință și frumusețea lumii.
În dimineața de 24 iunie, când câmpurile sunt pline de flori galbene și roua strălucește în lumina soarelui, satul românesc păstrează încă o veche convingere, că există zile în care cerul este mai aproape de pământ, iar binecuvântarea poate fi culeasă la fel de simplu ca o floare de sânziană.
de Grigore CIASCAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu