29 august este una dintre zilele cele mai grave și mai cutremurătoare din calendarul creștin: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, „glasul celui ce strigă în pustie”, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Este, într-adevăr, o pagină tristă a istoriei creștinismului. Dar poate tocmai prin tragismul ei, atât de bogată în învățăminte.
Ioan nu moare pentru că ar fi căutat moartea. Nu
este un erou care provoacă puterea pentru a deveni martir. El moare pentru că
nu poate negocia adevărul. În fața lui Irod Antipa, nu tace atunci când regele
își încalcă rânduiala morală luând-o pe Irodiada, soția fratelui său. Cuvintele
lui sunt simple și teribile prin limpezimea lor: „Nu ți se cade să ai pe femeia
fratelui tău.”
Atât.
Dar uneori un adevăr rostit limpede este mai
primejdios decât o revoltă. Irod îl întemnițează. Îl respectă și, într-un fel,
se teme de el, pentru că știe că în fața sa se află un om care nu poate fi
cumpărat. Irodiada însă nu-l iartă. Iar ospățul, dansul Salomeei, promisiunea
nesăbuită a lui Irod și ura mamei se întâlnesc într-o clipă în care viața unui
om este pusă în balanță cu orgoliul unui rege.
Și capul lui Ioan ajunge pe tipsie. Ce imagine
cumplită!
Cel care Îl arătase lumii pe Hristos – „Iată Mielul
lui Dumnezeu!” – este redus, de puterea omenească, la o victimă. Dar tocmai
aici se află paradoxul creștin, înfrângerea aparentă devine biruință. Ioan pierde
viața, dar nu pierde adevărul.
Irod își păstrează pentru o vreme tronul, dar rămâne
în istorie cu povara unei crime. Irodiada își satisface răzbunarea, dar numele
ei a rămas legat pentru totdeauna de această tragedie. Salomeea primește ceea
ce a cerut, dar ceea ce a primit nu este o victorie, ci una dintre cele mai
cumplite imagini ale decadentei puterii.
Ioan, în schimb, rămâne. Rămâne pentru că adevărul
nu moare odată cu cel care îl rostește.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante
lecții ale acestei zile. Lumea ne învață adesea să fim prudenți, să tăcem, să
nu deranjăm, să ne adaptăm, să nu spunem ceea ce ar putea supăra. Ioan
Botezătorul ne amintește că există momente în care tăcerea nu mai este
prudență, ci complicitate.
Dar sărbătoarea are și o altă învățătură, mai
adâncă. Nu doar despre curajul lui Ioan, ci și despre slăbiciunea lui Irod.
Irod nu este prezentat ca un monstru lipsit de orice
conștiință. Dimpotrivă, el îl ascultă pe Ioan, îl respectă și chiar se tulbură.
Și totuși îl ucide. De ce? Pentru că între conștiință și faptă se interpune
frica de oameni, orgoliul și dorința de a nu-și încălca promisiunea făcută în
fața comesenilor. Cât de actuală este lecția!
Uneori omul știe foarte bine ce este bine și ce este
rău, dar nu are puterea să urmeze ceea ce știe. Și poate că aceasta este una
dintre cele mai subtile forme ale căderii. Nu neapărat să nu cunoaștem
adevărul, ci să-l cunoaștem și să nu avem curajul de a-l urma.
De aceea, ziua de 29 august nu este doar despre
moartea lui Ioan. Este despre adevăr, conștiință, putere, slăbiciune, orgoliu
și martiriu. Și este, într-un fel, și o zi a tăcerii.
Biserica Ortodoxă păstrează această zi cu sobrietate
și post. Parcă ne invită să ne oprim puțin din zgomotul lumii și să privim
către acea clipă în care un om singur, întemnițat, fără putere lumească, s-a
dovedit mai puternic decât un rege.
Capul lui Ioan a căzut. Glasul lui, însă, nu a
încetat să se audă. Și poate că tocmai aceasta este frumusețea tragică a
acestei zile. Sabia poate tăia capul unui profet, dar nu poate tăia adevărul pe
care el l-a rostit.
de
Grigore Ciascai
Foto:
„Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, tablou realizat de Caravaggio în
1608, pentru Catedrala Sfântului Ioan din
Valletta, Malta, unde se află și în prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu