Legenda ”zburătoarei”, planorul inventat de haiducul Grigore Pintea Viteazul din Măgoaja

 

Despre haiducul Pintea Viteazul, care a intrat în folclorul Maramureșului, românii știu mai multe din filmul cu Florin Piersic decât din realitatea istorică. Cu toții am urmărit înainte și după 1989 filmul ”Pintea Viteazul” în regia lui Mircea Moldovan, realizat în 1976, în care joacă emblematic îndrăgitul actor Florin Piersic. Eram copil, când am văzut filmul la televizorul alb-negru și color la cinema. De fiecare dată m-a fascinat scena din film, pe o ”țipuritură” maramureșeană în care haiducii lui Pintea Viteazul reușesc să scape de poterele împărătești, aruncându-se de pe Vârful Pietrii din masivul Gutâiului, de la o înălțime de zeci de metri. Ei supraviețuiesc sărind în gol de la zeci de metri înălțime. Cum au făcut asta, legenda nu ne spune. Timp de zece ani, Pintea Viteazul a haiducit și și-a strâns în jurul său o ceată de rumâni împotriva grofilor. Cu această ceată participă la Răscoala Curuților în 1703, fiind primul român din Maramureș care sare în ajutorul lui Francisc Rákóczi al II-lea. Faptul că Pintea a participat la răscoală este menționat în memoriile lui Rákóczi, dar și în arhive. Astfel, la 14 august 1703, Pintea împreună cu haiducii săi asediază cetatea Baia Mare, iar după câteva zile de asediu, pe data de 22 august, Pintea este împușcat la ordinul lui Ștefan Decsy. Există o altă versiune care spune că Pintea a murit pe data de 14 august sau 7 august 1703, după cum scrie și pe piatra comemorativă. Nu se știe cu exactitate unde a fost înmormântat, dar există un mormânt pe lângă șoseaua sinuoasă de coborâre din Pasul Gutâi. De atunci, peste 300 de ani, baladele și doinele maramureșene îl cântă pe Pintea Viteazul, acest adevărat haiduc român, născut la 1670, supranumit ”Robin Hood din Carpați”, care a luptat pentru dreptatea românilor iobagi și exploatați atât de către cătanele austriece, cât și de nobilii maghiari. El moare prin împușcare datorită trădării, iar scena din filmul lui Mircea Moldovan este sugestivă. Pintea Viteazul este perceput în unele legende locale, ca inventatorul ”planorului”, un fel de ”inginer” care a pus în aplicare ideea desenată a lui Leonardo da Vinci în secolul XVI.

În perioada național-comunsimului ceaușist, când curentul protocronist sub patronajul criticului și istoricului literar Edgar Papu făcea furori, istoricii regimului au scos niște documente din arhiva de la Baia Mare, în care se vorbea de o ”zburătoare” inventată de Grigore Pintea din Măgoaja, care a fost primul planor din lume, cu care s-a zburat de către un român. Ideea a prins repede în revistele socialiste ale epocii, dar și în cărți tipărite la edituri serioase. Un fost preot greco-catolic, după ani de teroare, a fost angajat muzeograf în Maramureș în anii `70. Acesta ar fi ”confecționat” două documente prin fotocopiere, după două cărți vechi de rugăciuni din epocă. Se scria că un oarecare Petre Fătu şi un ieromonah Ghenadie scriau că Pintea a zburat la Măgoaja şi la Viile Satu Mare „cu o zburătoare din lemn din codru căptuşită cu piele de cerb”. Ideile au fost preluate cu entuziasm de publicațiile comuniste „Apărarea patriei” şi „Pentru socialism”. Ideea planorului românesc s-a rostogolit în lucrări cu pretenţii: Matei Oroveanu, ”Începuturile creaţiei tehnice aeronautice româneşti”, Buc., Editura Militară, 1981 şi într-un tratat de ”Istoria aviaţiei române”, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1984.Istoricul Blaga Mihoc, un critic bihorean după 1990, demantelează ideea ”planorismului” haiducului Pintea Viteazul în cărțile: „Instaurarea falsului istoriografic” şi „Peregrinul şi umbra”, din 1996 şi 2010. Blaga Mihoc scria: „Aşa a rămas în istorie ideea că Pintea cel Viteaz este cel mai vechi planorist de pe glob şi că noi, românii, am fi primii dintre locuitorii Terrei care s-au desprins de pe pământ cu un aparat de zburat mai greu decît aerul. Grosolanul fals, provenit din imixtiunea cvasinevinovată a unui ţicnit dornic să impresioneze pe un tânăr ce-l cicălea, şi-a făcut loc între coperţile cărţilor”.

Și totuși, unii scriitori vorbesc despre existența unei sentințe judecătorești date în urma unui proces în care Grigore Pintea din Măgoaja era pus la plata unor despăgubiri, pentru că ar fi distrus recolta de castraveți a unor săteni, căzând cu un aparat cu aripi peste prețioasele legume.Să fi fost aripile din piele de cerb? În general nu există ”foc fără fum” și nici legende fără un sâmbure de zbor. Discutând cu un comandor, liderul unei cunoscute asociații aeronautice îmi spunea că ar mai exista o însemnare pe o carte de rugăciune din Ungaria, în care se scrie pe marginea filelor despre aparatul de zbor al haiducului Pintea Viteazul. Dacă treci pe lângă Vârful (Creasta) Pietrei din masivul Gutâi te ia cu amețeala în fața stâncii de zeci de metri de pe care ar fi sărit Pintea Viteazul cu haiducii lui, scenă surprinsă artistic de regizorul Mircea Moldovan în film. Comandorul clujean îmi spunea că efect de planare ar fi putut avea și țundrele maramureșene pe care le purtau haiducii, care fiind largi ar fi atenuat căderea. Posibil. Este clar că Grigore Pintea Viteazul și haiducii lui au reușit să sară de la câțiva zeci de metri de pe o stâncă fără să moară. Oricine altcineva ar fi făcut așa ceva ar fi murit. Că a fost ”zburtoarea” din legendă, adică primul ”planor” din lume inventat de Pintea Viteazul, fie țundrele maramureșene, este clar că doar astfel au reușit haiducii să supraviețuiască. ”Haida ha, la Maramu…, măi…”

 

Ionuț Țene

Ouă roşii de Sfintele Paşti

În Săptămâna Patimilor, toţi creştinii se pregătesc să întâmpine Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului. Este vorba atât de o pregătire sufletească, cât şi de una trupească. Dacă până miercuri, se pune accentul pe curăţenie, ziua de joi este rezervată vopsirii ouălor, căci acestea, alături de pasca tradiţională, sunt bucate specifice acestei sărbători. 

Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Astfel, una dintre ipotezele care ar putea să stea la originea acestei datini ar fi aceea conform căreia Maica Domnului, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş, pe care l-a aşezat sub cruce, iar acestea s-au înroşit cu sângele Domnului. De asemenea, atunci când Iisus Hristos a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii. Totodată, conform site-ului www.biserica.org, se povesteşte că, după ce Iisus a fost răstignit, fariseii au făcut un ospăţ de bucurie, iar unul dintre ei ar fi spus: ''Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus''. Şi pe dată ouăle s-au făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. 

Cu multe secole înainte de Hristos, exista obiceiul de a oferi în dar ouă colorate, la marile sărbători, îndeosebi la cele de înnoire a timpului. Oul este el însuşi generator de viaţă, un simbol al regenerării, al purificării, al veşniciei. 

Înroşirea ouălor de Paşti se face în Joia Mare, existând credinţa că ouăle fierte şi înroşite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată. Potrivit site-ului www.crestinortodox.ro, culoarea roşie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar îndeosebi sângele lui Iisus vărsat pentru mântuirea lumii. La noi însă, de Paşti, ouăle nu se vopsesc doar în roşu, ci şi în alte culori (galben, verde, albastru), vestind bucuria primăverii. Mai mult decât atât, în unele zone, îndeosebi în Bucovina, se păstrează tradiţia încondeierii ouălor, devenită în timp o adevărată artă, executată cu măiestrie de artişti populari. Ouăle încondeiate se mai numesc şi "ouă muncite", dedicând astfel efortul depus pentru desăvârşirea lor patimilor îndurate de Iisus Hristos pentru lume. 

Încondeierea ouălor se realizează folosind tehnici speciale şi constă în aplicarea unor desene deosebite, în motive geometrice sau reprezentând plante, animale ori diferite simboluri astrale. Astfel, pe ele regăsim frunze, brazi, flori de măceş, grâu, peşti, coarne de cerb, steaua magilor, crucea Paştelui şi chiar icoane pictate. De asemenea, se mai încondeiază ouă cu motive tradiţionale de pe cămăşile populare. 

De obicei, se folosesc trei-patru culori: roşu, care simbolizează soarele, focul şi dragostea; negru, care simbolizează eternitatea, statornicia, dar şi suferinţele Domnului Iisus Hristos pe cruce; galben - lumina, bogăţia recoltelor, tinereţea; verde - forţa naturii, rodnicie, speranţă şi albastru - sănătate, seninul cerului. Pentru a realiza ouă decorative de Paşti, în Vrancea şi la Putna Sucevei se folosesc vopsele în relief, în Bucovina se aplică mărgele, în Neamţ se fac ouă decorative din lemn, iar în Harghita, se fac ouă din lut. De asemenea, pentru încondeierea ouălor, în unele părţi ale ţării se folosesc ouă fierte, iar în alte zone - ouă golite de conţinut. 

Odinioară, se foloseau plante pentru obţinerea acestor culori, dar în zilele noastre se folosesc mai mult vopseluri chimice. Cu toate acestea, unele gospodine păstrează încă reţetele străvechi pentru prepararea culorilor vegetale, obţinute din plante culese din vreme şi lăsate la uscat. Astfel, culoarea roşie se poate obţine din cojile de ceapă roşie, din frunzele mărului pădureţ sau din sovârf, galbenul se obţine din flori de tei sau frunze de mesteacăn, albastrul - din viorele, iar pentru verde se foloseşte răchiţica. 

Meşterii populari găsesc o diferenţă foarte mare între cele două tipuri de vopseluri, căci cele vegetale, prin căldura lor, conferă oului o amprentă estetică deosebită. Totodată, aceştia pun mare preţ pe atmosfera de linişte, înţelegere, calm şi bunătate, atât de necesară în timpul încondeierii, fiindcă această tehnică cere răbdare şi este una foarte dificilă. 

În noaptea de Înviere, gospodinele duc la biserică un coş cu ouă roşii, pască şi cozonac, care urmează să fie sfinţite de preot. După slujbă şi în zilele care urmează, se obişnuieşte să se ciocnească ouăle, după un ritual anume. Astfel, ca regulă generală, cel mai vârstnic bărbat de la masă este primul care ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de un comesean, rostind formula ''Hristos a Înviat!'', la care se răspunde cu: ''Adevărat a Înviat!''. Oul a cărui coajă a plesnit este oferit celui care l-a spart. 

În Transilvania, la începutul mesei, capul familiei jertfeşte un ou slujit la slujba din noaptea Învierii, îl curăţă şi îl împarte tuturor membrilor familiei, spre a fi mâncat sacramental, potrivit celor consemnate de Ion Ghinoiu, în ''Obiceiuri populare de peste an''. Cojile ouălor sunt aruncate fie pe pământ, pentru fertilizarea holdelor, fie pe apele curgătoare, pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paştele. Ciocnitul ouălor simbolizează jertfa Domnului Iisus Hristos şi este permis numai după noaptea de Înviere şi până la Înălţare. AGERPRES

LEGENDA LUI MOŞ NICOLAE

Legenda lui Moş Nicolae este mai veche decât cea a lui Moş Crăciun. Legenda pleacă de la un nobil sărac cu trei fete de măritat. Fetele nu se puteau mărita pentru că nu aveau zestre. Tatăl fetelor era credincios, fetele erau şi ele cuminţi şi evlavioase. În vremea aceea Nicolae, ajuns episcop, a aflat de soarta tristă a fetelor şi a hotărât să facă ceva pentru a schimba soarta fetelor. Nicolae, episcopul, a lăsat noaptea, la uşă casei nobilului, un săculeţ cu aur. Cu aur! Din săculeţ nobilul şi-a putut mărită fata cea mare.

  Povestea s-a repetat şi când a venit timpul măritişului celei de a două fete, iar, când a socotit că trebuie să o mărite şi pe a treia, nobilul a stat la pândă că să-l identifice pe binefăcător. Episcopul, însă voia să rămână neştiut şi nevăzut aşa că a pus aurul pentru nunta celei de a treia fete într-un ciorap şi l-a strecurat pe gură hornului, pentru că, dimineaţă familia să-l găsească în soba.

Episcopul Nicolae a fost descoperit de nobilul sărac, care a povestit tuturor cine l-a ajutat, iar vestea s-a răspândit în lume, şi până la urmă, în întreagă creştinătate s-a instituit frumosul obicei de a pune un dar celor din familie în ciorapul de dinainte pregătit, la gură sobei. La început primeau daruri fetele de măritat şi femeile tinere, iar mai apoi, au urmat copiii.

  Sfântul Nicolae este prezentat adesea cu trei bile aurii în mână, simbolul celor trei pungi de aur. O celebra pictură de Tintoretto (1518-1594), expusă la „Kunsthistorisches Museum”, din Viena îl reprezintă pe Sfântul Nicolae, îmbrăcat ca episcop, purtând în mâini o carte, cu cele trei bile simbolice. Este pictură care a consacrat momentul în faţă artei şi a legendei.

Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a născut în localitatea Patara din Asia Mica, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, într-o familie de oameni înstăriţi şi creştini devotaţi. Crescut în spiritul poveţei creştine “să împarţi averea săracilor”, Sfântul Nicolae şi-a dat întreaga moştenire pentru a-i ajuta pe nevoiaşi.

Despre Sfântul Nicolae se mai spune că este iscoada lui Dumnezeu pe lângă drac, că ajută văduvele şi orfanii, dar şi fetele sărace la măritat. Tot el este stăpânul apelor şi îi salvează de la înec pe navigatori, apără soldaţii pe timp de război şi de aceea este invocat în timpul luptelor.

Sfântul Nicolae este protectorul casei, al femeilor şi copiilor, iar tinerele care vor să se mărite trebuie să-i ceară ajutor Sfântului şi dorinţa lor se va împlini.

                                                                             Cristian LAURENŢIU